JUDECATA. PRINCIPIUL DISPONIBILITĂŢII. SOLUŢIONAREA CERERII POTRIVIT UNUI ALT TEMEI JURIDIC DECÂT CEL INVOCAT DE RECLAMANT.
| Comentarii |
|
DAUNE MORALE CAUZATE PRIN EROARE JUDICIARĂ. CARACTERUL OBLIGATORIU AL DECIZIILOR CURŢII CONSTITUŢIONALE.
Reclamanta, prin acţiunea formulată, a solicitat suma de 200.000.000 de lei reprezentând daune morale, indicând ca temei de drept prevederile art. 998 şi 999 C. civ., Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi Constituţia României.
Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamantă, nediscutând temeiurile de drept invocate de către aceasta şi motivându-şi sentinţa printr-un singur considerent: „acţiunea reclamantei este neîntemeiată deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 504 Cod procedură penală, nu se pot acorda despăgubiri decât în cazurile anume prevăzute de lege", respectiv „achitarea în temeiul art. 10 lit. a sau lit. c Cod procedură penală. ”
Instanţa de fond s-a pronunţat pe un temei de drept neinvocat de reclamantă.
Greşit este şi considerentul din motivarea instanţei de apel prin care în mod expres se neagă caracterul obligatoriu al respectării unei decizii pronunţate de Curtea Constituţională.
(Secţia civilă, decizia nr. 1305 din 12 aprilie 2000)
CURTEA
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 6 martie 1998 sub nr. 827 pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IlI-a civilă, reclamanta V.C. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin Ministerul de Finanţe, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000.000 lei reprezentând daune morale cauzate de săvârşirea unei grave erori judiciare, care a condus la arestarea sa ilegală pe o perioadă de aproape un an de zile.
In drept, reclamanta a invocat prevederile art. 998, 999 Cod civil, Convenţia pentru apărarea drepturile omului şi a libertăţilor fundamentale şi Constituţia României.
Tribunalul Bucureşti - Secţia a IlI-a prin sentinţa civilă nr. 430 din 4 martie 1998, a respins ca nefondată acţiunea, reţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 504 Cod procedură penală, nu se pot acorda despăgubiri decât în cazurile limitativ prevăzute de acest text, respectiv dacă petiţionara ar fi fost achitată în temeiul art. 10 lit. a sau lit. c (nu a săvârşit fapta sau fapta nu există) Cod procedură penală ori în cazul în speţă încetarea procesului penal s-a produs ca urmare a apariţiei decretului de amnistie.
împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta, invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IlI-a, prin decizia civilă nr. 276/Adin 8 decembrie 1998, a respins ca nemotivat în termen apelul.
Reclamanta V.C. a declarat recurs împotriva acestei decizii, arătând că s-a făcut comunicarea hotărârii motivată de către instanţa de fond la o adresă greşită.
Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia civilă nr. 1272 din 7 aprilie 1999, a omis recursul şi a casat decizia cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru soluţionarea apelului.
S-a reţinut că motivarea sentinţei a fost comunicată din eroare în str. între Gârle nr. 9, ap. 44, sector 4, în loc de str. între Gârle nr. 9, apart. 14, deci nu la domiciliul indicat de reclamantă şi în consecinţă actul de procedură este nul şi motivarea apelului s-a făcut deci în termen.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. 3584 şi, judecând apelul, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IlI-a, prin decizia civilă nr. 243 A din 23 septembrie 1999, l-a respins.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că, deşi în motivarea cererii, reclamanta invocă prevederile art. 998-999 Cod civil, aceste texte sunt de aplicare generală, iar cei care se consideră victime ale unor erori judiciare au la dispoziţie numai acţiunea prevăzută de art. 504 C. proc. pen.
S-a reţinut de asemenea că reclamanta nu se încadrează în nici una din cele două situaţii prevăzute de acest text de lege.
Instanţa de apel mai reţine că nu poate face aplicaţiunea prevederilor deciziei Curţii Constituţionale prin care s-a apreciat că limitarea prevăzută de art. 504 Cod procedură penală pentru acordarea de despăgubiri este neconstituţională întrucât instanţele nu pot aplica decât prevederile legilor ordinare.
împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Se susţine de către recurentă în primul rând că motivarea instanţei de apel că ceea ce trebuie să se aplice de către instanţă este legea ordinară chiar dacă Constituţia are prevederi contrare şi indiferent de hotărârile Curţii Constituţionale este străină cauzei.
Se mai susţine că hotărârea se bazează pe o gravă greşeală de fapt, nereţinându-se în ce constă eroarea judiciară.
Recurenta arată că prejudiciul ce i s-a creat în procesul penal de către instanţa Tribunalului Bucureşti a fost prin încălcarea principiului neagravării situaţiei unui inculpat într-o cale de atac promovată de un alt coinculpat.
Ca urmare a acestei erori - respectiv ridicarea beneficiului amnistiei - a fost arestată în perioada 5 august 1993 - 23 iulie 1994.
Această eroare a fost îndreptată prin decizia penală nr. 2395 din 3 octombrie 1995 a Curţii Supreme de Justiţie care a casat decizia tribunalului numai cu privire la neaplicarea dispoziţiilor de amnistie.
Recurenta arată că, în conformitate cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului (art. 13) orice persoană ale cărei drepturi au fost încălcate poate să se adreseze instanţelor naţionale pentru a fi despăgubită chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane ce au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.
Recursul este fondat pentru următoarele considerente.
Este necesar a se constata în primul rând în ce a constat eroarea judiciară şi cu privire la acest aspect urmează a reţine următoarele.
Prin sentinţa penală nr. 1277/1989 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, reclamanta din această cauză a fost condamnată la o pedeapsă de 7 ani închisoare şi, totodată în baza art. 11 pct. 2 lit. b combinat cu art. 10 lit. g Cod procedură penală şi art. 1 din Decretul nr. 11/1988 s-a constatat că fapta este amnistiată şi s-a încetat procesul.
Tribunalul Municipiului Bucureşti, prin decizia nr. 237/1990 a admis recursul unor coinculpate, a casat sentinţa recurată şi ulterior, prin decizia penală nr. 748/ 1993 pronunţată în fond după casare, a condamnat-o pe reclamanta din această cauză la 6 ani închisoare, înlăturând însă incidenţa actului de amnistie.
Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia penală nr. 2395/1995 a admis recursul în anulare împotriva acestei decizii şi a casat-o numai cu privire la neaplicarea dispoziţiilor decretului de amnistie referitor la reclamanta din această cauză.
Eroarea judiciară în urma căreia reclamanta a fost arestată (conform biletului de liberare, între 5 august 1993 - 22 iulie 1994) s-a datorat faptului că instanţa Tribunalului Municipiului Bucureşti a încălcat principiul neagravării situaţiei unui inculpat într-o cale de atac promovată de un coinculpat sau de partea vătămată (art. 373 alin. 1 C. proc. pen.).
Această împrejurare a fost reţinută de Curtea Supremă de Justiţie care a admis recursul în anulare.
Reclamanta, prin acţiunea formulată, a solicitat suma de 200.000.000 lei reprezentând daune morale, indicând ca temei de drept prevederile art. 998 şi 999 C. civ., Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi Constituţia României.
Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamantă, nediscutând temeiurile de drept invocate de aceasta şi motivându-şi sentinţa printr-un singur considerent: „acţiunea reclamantei este neîntemeiată deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 504
C. proc. pen., nu se pot acorda despăgubiri decât în cazurile anume prevăzute de lege” respectiv „achitarea în temeiul art. 10 lit. a sau lit. c Cod procedură penală”.
Instanţa de fond s-a pronunţat pe un temei de drept neinvocat de reclamantă.
în ceea ce priveşte decizia pronunţată în apel, instanţa nu a avut în vedere că într-una din criticile formulate în apel - reclamanta se plângea de faptul „că instanţa de fond reîncadrează în drept acţiunea, invocând defunctele dispoziţii din art. 504 C. proc. pen. care în cauza de faţă nu au fost invocate”.
Instanţa de apel, respingând apelul, şi-a motivat decizia tot pe neîncadrarea acţiunii reclamantei în situaţiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen. reţinând că „acţiunea în daune pentru cei ce se consideră victime ale unor erori judiciare cum este cazul în speţă sunt prevăzute şi reglementate numai de dispoziţiile art. 504 Cod procedură penală”.
Acest considerent este greşit în primul rând pentru că acţiunea reclamantei priveşte solicitarea unor daune morale şi în al doilea rând pentru că, teoretic şi practic pot exista şi alte temeiuri de drept.
Greşit este şi considerentul din motivarea instanţei de apel prin care în mod expres se neagă caracterul
obligatoriu al respectării unei decizii pronunţate de Curtea Constituţională (Decizia nr. 45 din 10 martie 1998).
Astfel fiind, faţă de toate aceste considerente şi reţinând că instanţele nu s-au pronunţat asupra acţiunii reclamantei astfel cum a fost formulată, având ca temei de drept art. 998 şi art. 999 C. civ., Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Constituţia României, urmează a admite recursul, a casa' decizia recurată pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, precum şi sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi a trimite cauza pentru rejudecare aceluiaşi tribunal.
| ← ACŢIUNE ÎN REVENDICARE. IMOBIL PRELUAT DE STAT ÎN TEMEIUL... | CONTESTAŢIE IN ANULARE. MOTIVE. INADMISIBILITATE. → |
|---|
