CSJ. Decizia nr. 119/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 119
Dosar nr. 223 / 2002
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2003
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamantaN.R.M.şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr.396 din 6 iulie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă precum şi recursul declarat de pârâţii D.N., D.M., P.E., P.M., C.M.şi L.M.împotriva deciziei nr.540 din 9 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
La apelul nominal s-au prezentat: recurenta-reclamantă N.R.M., personal şi asistată de avocat S.G.recurentul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi intimatul-pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ambii reprezentaţi de consilier juridic O.O.şi recurenţii-pârâţi D.N., D.M., P.E., P.M., C.M.şi L. E., personal şi asistaţi de avocat S.C., lipsind intimaţii-pârâţi N.E.M., N.L.C.şi S.C. "H.N."S.A. Bucureşti.
Procedura completă.
Recurenta-reclamantă N.R.M.depune timbre judiciare de 25.000 lei şi dovada achitării unei taxe judiciare de timbru de 4.420.159 lei (chitanţele nr.0909563/14.01.2003 şi nr.100289/20.01.2003) conform notei de timbraj precum şi o cerere scrisă de renunţare la judecata cu pârâţii N.L.C.şi N.E.M., aceştia neavînd legătură cu cauza, fiind proprietari ai apartamentului nr.7 din imobilul situat în Bucureşti, B-dul Dacia nr.1 şi nu nr.45, sector 2. Arată că în apartamentul nr.7 din B-dul Dacia nr.45 locuieşte N.G.în baza unui contract de închiriere a cărui copie o depune la dosar.
Nemaifiind alte chestiuni prealabile, Curtea dă cuvântul părţilor în susţinerea şi combaterea recursurilor.
Avocat S.G.solicită admiterea recursului reclamantei N.R.M.pentru motivulprevăzut de dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ.şi modificarea deciziei atacate în sensul admiterii în tot a acţiunii introductive,respectivîn sensulconstatăriinulităţiiabsoluteacontractelorde vânzare-cumpărare încheiate conform Legii nr.112/1995 şi, implicit, al repunerii părţilorînsituaţiaanterioarăîncheieriiactuluidedonaţiecuprivire laîntregul imobil ce s-a aflat în proprietatea autorului reclamantei. Cu privire la recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, pune concluzii de respingere a acestuia ca neîntemeiat iar cu privire la recursul declarat de pârâţii D.N., D.M., P.E., P.M., C.M. şi L.M.lasă soluţionarea acestuia la aprecierea instanţei. Solicită cheltuieli de judecată.
Avocat C.S.solicită admiterea recursului pârâţilor D.N., D.M., P.E., P.M., C.M. şi L.E.. Pune concluzii de admitere a recursului pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul general.Cu privire la recursul declarat de reclamantă, solicită respingerea acestuia ca nefondat arătând că, în opinia sa, este şi inadmisibil. Solicită cheltuieli de judecată.
Consilier juridic O.O.solicită admiterea recursului Municipiului Bucureşti, prin Primarul general, aşa cum a fost formulat, modificarea deciziei atacate şi respingerea în tot a acţiunii reclamantei. Pune concluzii de admitere a recursului declarat de pârâţii D.N., D.M., P.E., P.M., C.M. şi L.M.şi de respingere ca nefondat a recursului reclamantei.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de admitere a recursului reclamantei şi de respingere a recursurilor pârâţilor.
CURTEA
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 7 iulie 1999 pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr.3189, reclamanta N. M. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, S.C. "H" SA, D.N., D.M., N.E.M., N.L.C., C.M., P.E., P.M. şi L.M. solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa:
1) – să constate nulitateaabsolută a actului de donaţieautentificat sub nr.2605 din 20 iunie 1963 prin care părinţii săi (ambii decedaţi în prezent) au donatfostuluiSfat Popular al raionului 30 decembrie, imobilul lor din Bucureşti B-dul Dacia nr.1 A (actualmente nr.45) reprezentând 24,35% din întreaga clădire - format din întregul parter – spaţiu de locuit, garajul cu intrare prin str.Eminescu, subsolul aferent, întregul etaj 1 (actualmente compartimentat în mai multe apartamente, ocupate cu contract de închiriere unele, iar altele cumpărare în baza Legii 112/1995 şi o cameră la etajul 7 al clădirii.
Motivul nulităţii absolute a donaţiei fiind lipsa unei condiţii esenţial.
pentru validitatea convenţiilor – cauza (animus donandi) prevăzută de dispoziţiile art.948 pct.4 c.civ.raportat la dispoziţiile art.966 cod civil.
2) – să constate nulitatea absolută a tuturor contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către pârâtul C.G.M.B., prin mandatar S.C. "H" S.A.cu pârâţii persoane fizice, privind spaţiul revendicat.
3) – să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului de donaţie.
Tribunalul Bucureşti, Secţia III, prin sentinţa civilă nr.1251 din 2 noiembrie
1999, a admis excepţia de necompetenţă materială şi şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reţinând că obiectul cauzei are o valoare sub 150.000.000 lei.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia IV-a civilă, prin Decizia civilă nr.358 din 20 decembrie 1999 a respins apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinţei, reţinând că, în ipoteza când prin aceeaşi acţiune reclamanta cheamă în judecată mai mulţi pârâţi,competenţa după valoare se stabileşte în raport cu valoarea fiecărei cereri în parte, căci fiecare cerere îşi păstrează individualitatea, chiar dacă ele sunt rezolvate prin aceeaşi hotărâre.
Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia civilă nr.1382 din 19 aprilie 2000, a admis recursul declarat de către pârâţii persoane fizice, a casat Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi sentinţa pronunţată de către Tribunalul Bucureşti şi a trimis cauza spre competentă soluţionare aceluiaşi tribunal.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, în aprecierea valorii obiectului acţiunii, instanţele de fond şi apel au omis cererea nr.1 din acţiunea formulată de către reclamantă, prin care se solicită anularea donaţiei (care cuprinde toate apartamentele şi spaţiile pentru care la punctul 2 al acţiunii se solicită anularea contractelor de vânzare-cumpărare, a căror valoare totală este de 188.964.987 lei).
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia III-a, (sub nr.3880/2000) care, prin sentinţa civilă nr.1308 din 5 decembrie 2000, a respins acţiunea reclamantei ca nefondată, obligând-o pe aceasta să plătească 9.000.000 lei cheltuieli de judecată, respectiv 5.000.000 lei către pârâţii Dragomir, 1.000.000 lei către pârâta L.E., 2.000.000 lei către pârâţii Purcel şi 1.000.000 lei către pârâta C.M..
Instanţa a reţinut că reclamanta nu a dovedit că autorul ei nu a avut intenţia de a gratifica Statul Român cu ocazia încheierii contractului de donaţie.
A reţinut, de asemenea, că motivul de nulitate absolută invocat de către reclamantă respectiv lipsa cauzei, presupune două elemente: scopul imediat – voinţa de gratificare care în lipsa unei dovezi contrare seprezumă – şi scopul mediat – anume motivul determinant al încheierii actului; instanţa reţinând că acesta a fost „convingerea donatorului că toate bunurile imobile trebuie să aparţină statului, pentru o mai bună administrare".
Referitor la contractele de vânzare-cumpărare încheiate de către pârâţii persoane fizice s-a reţinut de către instanţa de fond că, întrucât reclamantei nu i s-a recunoscut prin hotărâre un drept de proprietate asupra imobilului, ea nu are un interes pentru exercitarea acţiunii, pe de o parte, iar, pe de altă parte, cumpărătorii au avut convingerea că imobilul este proprietatea statului şi vânzarea a fost făcută cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată (legea 112/1995).
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta susţinând, în esenţă, că deşi a făcut dovada nulităţii absolute a actului de donaţie pentru lipsa unei condiţi.
esenţiale de validitate a convenţiei – cauza (în speţăanimus donandi) – şi pentru încălcarea dispoziţiilor imperative prevăzute de art.2 al.2 din Decretul nr.478/1954, cu privire la persoana care trebuia să primească donaţia, instanţa de fond, nelegal şinetemeinic, i-a respins acţiunea.
Curtea de Apel Bucureşti ,Secţia IV-a, prin Decizia civilă nr.396 din 6 iulie 2001, a admis apelul formulat de către reclamantă, a schimbat sentinţa apelată şi a admis în parte acţiunea formulată de către reclamantă şi a constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie.
A respins ca neîntemeiată cererea cu privire la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, având în vedere conţinutul ofertei de donaţie, că este vădită nu numai lipsa intenţiei reale de a gratifica ci, chiar mai mult decât atât, chiar acceptarea donaţiei a avut o cauză ilicită, fiind contrară bunelor moravuri, motiv pentru care, în baza art.96 c.civ.a constatat nulitatea absolută a donaţiei cu privire la cererea de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr.112/1995 de asemenea, instanţa de apel a reţinut că, întrucât acestea au fost încheiate anterior datei la care reclamanta a solicitat constatarea nulităţii donaţiei – 7 iulie 1999 – pârâţii-intimaţi au fost de bună credinţă.
La data de 27 august 2001 reclamanta a formulat o cerere de completare a hotărârii în baza art.2812 C.proc.civ.arătând că instanţa a omis să se pronunţe în legătură cu cel de al treilea capăt de cerere, respectiv „repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului de donaţie"
Curtea de Apel Bucureşti Secţia IV-a, prin Decizia nr.540 din 9 noiembrie 2001, a admis cererea formulată de către reclamantă şi a completat dispozitivul deciziei civile nr.396 din 6 iulie 2001, în sensul că: a respins ca neîntemeiată cererea formulată decătre reclamantă de repunere a părţilor în situaţia anterioară anulării donaţiei, pentru partea din imobil care se află în posesia statului, reţinând că reclamanta nu a efectuat nici-o dovadă pentru individualizarea acestei părţi a imobilului, deşi conform art.1169 c.civ. îi revenea această obligaţie.
Reclamanta a formulat recursuri în termen legal, atât împotriva hotărârii iniţiale pronunţate de către instanţa de apel, cât şi împotriva hotărârii completatoare a acesteia.
Se susţine de către aceasta că, în mod greşit, a fost respins ca neîntemeiat cel de al doilea capăt al acţiunii privind constatarea nulităţii contrac telor de vânzare-cumpărare, cu toate că titlul statului a fost obţinut prin fraudarea legii, iar cumpărătorii-pârâţi nu au depus un minim de diligenţe pentru verificarea situaţiei juridice a imobilului.
Se mai susţine că, în orice caz, instanţa ar fi trebuit să dispună repunerea reclamantei în situaţia anterioară încheierii actului de donaţie, cel puţin pentru partea de imobil care nu a fost vândută de către stat.
În acest sens, se arată de către recurentă că, în hotărârea completatoare s-a motivat greşit că reclamanta nu a individualizat partea din imobilul în litigiu care .
rămas în proprietatea statului,nevândută către chiriaşi, ignorându-se adresa nr.25831 din 13 noiembrie 2000 a D.G.A.F.I. care lămurea acest aspect.
Recursurile formulate de către reclamantă sunt nefondate.
Astfel, instanţa de apel a reţinut corect că toate contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate anterior datei de 7 iulie 1999, când reclamanta a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a actului de donaţie către stat a imobilului în litigiu făcut de către autorul ei.
În consecinţă, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare pârâţii care ocupau în calitate de chiriaşi spaţiile respective, pe de o parte, îndeplineau condiţiile legale în vigoare la acea dată să le cumpere, iar, pe de altă parte, statul era proprietarul aparent şi, deci, cumpărătorii în lipsa unor cereri de restituire sau notificări, au fost de bună credinţă.
Împrejurarea că instanţa a menţionat în considerentele hotărârii şi prevederile art.46 din Legea nr.10/2001, nu este de natură să ducă la casarea hotărârii, cum susţine recurenta, pentru că principiile validităţii aparenţei în drept şi alocrotirii bunei credinţe existau şi anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 care le-a confirmat o dată în plus, iaraceste principii au fost corect aplicate în speţă de către instanţa de apel.
Nici critica referitoare la cel de al treilea capăt al acţiunii privind repunerea în situaţia anterioară, cel puţin pentru spaţiile rămase în proprietatea statului (astfel cum reclamanta a solicitat în subsidiar în apel), nu este fondată instanţa reţinând corect că, din actele existente la dosarul cauzei, nu pot fi individualizate aceste spaţii.
Actul invocatîn motivele de recurs, respectiv adresa nr.25831 din 13 noiembrie 2000 a D.G.A.F.I. (fila 30 dosar nr.3880/2000 Tribunalul Bucureşti), nu este de natură să ajute la individualizarea spaţiilor revendicate de către reclamantă, care nu au fost vândute.
În adresă se face referire la alte apartamente situate la etajul IV,V,VI şi VII, care nu au aparţinut autorului reclamantei, iar, în legătură cu apartamentele situate la etajul.I numerele 5-8, ele figurează fie ca fiind vândute, fie ca fiind şi în prezent închiriate şi nu sunt oricum individualizate deloc, iar acest act, în orice caz, nu este „hotărâtor pentru dezlegarea pricinii".
Astfel fiind, pentru aceste considerente, urmează a respinge recursul formulat de către reclamantă.
Împotriva hotărârii iniţiale pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti, Secţia III-a civilă nr.396 din 6 iulie 2001, a declarat recurs şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, invocând motivele de casare prevăzute de art.304 pct.7 şi 9 C.proc.civ.
Se susţine că instanţa de apel nu a motivat de ce acceptarea donaţiei de către stat a avut o cauză ilicită şi de ce aceasta era contrară bunelor moravuri.
De asemenea, se arată că reclamanta nu a făcut dovada inexistenţei cauzei contractului şi nici existenţa vreunei cauze de nulitate absolută a contractului de donaţie şi, în consecinţă, contractul de donaţie este valabil.
Recursul este nefondat.
Astfel, este de reţinut, în primul rând, că art.948 pct.4 C. civ. enumeră printrecondiţiileesenţialepentruvaliditateauneiconvenţii „ ocauză licită" iar art.966 C.civ. prevede că „o obligaţie fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect".
Instanţa de apel în mod corect a considerat că noţiunea de cauză nu se reduce la scopul direct şi imediat, respectiv,în speţă, la intenţia de a gratifica (amimus donandi), ci ea cuprinde şi un scop indirect, mediat, pe care dispunătorul tinde să-l realizeze prin facerea donaţiei, şi a apreciat că scopul specific al donaţiei, respectiv intenţia de a gratifica Statul Român, a lipsit, astfel încât lipsa cauzei, donaţia este lovită de nulitate absolută.
Lipsa intenţiei reale de a dona rezultă fără echivoc din chiar conţinutul ofertei de donaţie făcută la data de 5 decembrie 1962 (filele 7-8 dosar fond), în care donatorul caută să demonstreze că nu a făcut politică, că este „membru activ la o serie de organizaţii demasă", că familia sa este încadrată în muncă şi nu au avut averi, creând impresia că el este cel care ar trebui să primească donaţia, nu cel care donează.
În acelaşi sens, autorul reclamantei arată în oferta de donaţie că este „fiu de oameni săraci, cu 7 copii, fără nici-o avere", şi căapreciază că „toate bunurile imobile, pentru o mai bună administrare, trebuie să aparţină statului".
Este deci evident că prezumţia relativă a existenţei cauzei în această donaţie instituită de art.967 C.civ.a fost răsturnată prin chiar conţinutul ofertei de donaţie mai înainte analizate.
Astfel fiind, având în vedere considerentele mai înainte arătate, urmrează a respinge recursul formulat de către pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, ca nefondat.
Împotriva deciziei civile nr.540 din 9 noiembrie 2001 au declarat recurs şi pârâţii D.N., D.M., P.E., P.M., C.M.şi L.M.solicitând obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul este fondat.
Este de reţinut că instanţa de apel a respins capătul de cerere, prin care se solicită de către reclamantă constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către recurenţii-pârâţi şi cu toate că aceştia solicitaseră obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, instanţa de apel încălcând prevederile art.274 C.proc.civ., nu le-a acordat.
Astfel fiind, urmează a admite acest recurs, a modifica Decizia recurată şi a obliga pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată reprezentând contravaloarea onorariului de avocat.
În conformitate cu prevederile art.274 C.proc.civ. urmează a obliga pe reclamantă şi la plata cheltuielilor de judecată din recurs (contravaloare onorariu avocat) către aceiaşi pârâţi-recurenţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de reclamanta N.R.M.şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul general,împotriva deciziei nr.396 din 6 iulie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, ca nefondate.
Admite recursul declarat de pârâţii D.N., D.M., P.E., P.M.,C.M. şi L.M. împotriva deciziei nr.540 din 9 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă pe care o modifică, în sensul că obligă pe reclamantă la plata către pârâţi a cheltuielilor de judecată în sumă de2 milioane lei. Obligă peaceeaşi reclamantă la plata către pârâţi a sumei de 500.000 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 121/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 1174/2002. Civil → |
|---|
