ICCJ. Decizia nr. 1222/2002. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1222
Dosar nr. 5439/2002
Şedinţa publică din 11 februarie 2004
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 345 din 21 mai 2002 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, a fost admisă cererea introdusă de C.P. şi C.M. din satul Teiu, comuna Galicea judeţul Vâlcea, împotriva C.C. Galicea din acelaşi judeţ, cu consecinţa obligării pârâtei la emiterea unei decizii sau dispoziţii în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 la notificarea persoanelor îndreptăţite şi obligarea sa la plata sumei de 500.000 lei pe zi daune cominatorii începând cu data introducerii cererii până la executarea obligaţiei de a face.
Totodată prin hotărâre a fost respinsă cererea reclamanţilor faţă de pârâta F. SA Vâlcea şi Primăria comunei Galicea judeţul Vâlcea.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut din dovezile cauzei, că pârâta obligată, având calitate de deţinătoare, nu a răspuns în condiţiile legii la notificarea reclamanţilor privind restituirea în natură a terenului proprietatea acestora situat în comuna Galicea satul Teiu la punctul „Magazin-şcoală" care a fost preluat abuziv în proprietatea statului şi predat ulterior fără titlu valabil C.C. Galicea.
Hotărârea primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, care prin Decizia nr. 53 A din 19 septembrie 2002 a respins ca nefondat recursul declarat de F. Vâlcea în numele şi pentru C.C. Galicea.
Instanţa de apel a reţinut, în raport de motivele de apel invocate că deşi în cauză, persoanele îndreptăţite nu au făcut dovada îndeplinirii cerinţelor art. 22 din Legea nr. 10/2001 în sensul obligaţiei de a prezenta deţinătorului odată cu notificarea şi actele doveditoare, întrucât acestea au fost înfăţişate în faţa primei instanţe, confirmând împreună cu expertiza tehnică efectuată la fond dreptul de proprietate al reclamanţilor, apelanta nu ar mai putea invoca lipsa lor în neîndeplinirea obligaţiei prevăzute de lege.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs în condiţiile procedurale legale, C.C. Galicea care invocând lipsa de temei legal a hotărârii şi aplicarea greşită a legii a susţinut că instanţele au nesocotit dispoziţiile procedurii de soluţionare a notificărilor stabilite prin legea specială şi au reţinut greşit că reclamanţii ca şi persoane îndreptăţite ar f i făcut dovada dreptului de proprietate.
Recursul este fondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 23 şi urm. din Capitolul III al Legii nr. 10/2001 referitoare la procedura restituirii imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, care nu este cum ar putea rezulta din hotărârea instanţei de apel, facultativă pentru persoanele îndreptăţite la restituire, persoana deţinătoare notificată, este obligată ca în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, să se pronunţe prin decizie sau după caz, dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură.
Aşadar obligaţia deţinătorului la rezolvarea notificării este evident condiţionată de îndeplinirea obligaţiilor persoanei îndreptăţite în legătură cu respectarea termenului şi a cerinţelor pe care potrivit art. 21 şi art. 22 din lege trebuie să le îndeplinească notificarea.
Din prevederile legale citate rezultă că reclamanţii ca persoane îndreptăţite la restituire erau obligate să depună odată cu notificarea sau în termenul legal de notificare, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, pentru a da posibilitate deţinătorului să-şi îndeplinească în cunoştinţă de cauză obligaţiile şi să opteze pentru una dintre soluţiile prevăzute de lege.
Ori, cum rezultă din analiza actelor dosarului, instanţa de fond a omis să examineze apărarea pârâtei în sensul nedepunerii actelor doveditoare odată cu notificarea sau în termenul prevăzut de lege, în vreme ce instanţa de apel a socotit acest aspect, evident în mod greşit, că de a dreptul irelevant câtă vreme aceste acte ar fi fost înfăţişate în cursul soluţionării apelului.
În aceste condiţii atât obligarea deţinătorului în lipsa actelor doveditoare la emiterea unei dispoziţii motivate de restituire, cât şi sancţionarea sa la plata unor daune cominatorii de 500.000 lei pe zi întârziere, apar lipsite de temei legal.
Ca urmare recursul se va admite cu consecinţa casării hotărârilor atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă, care va trebui să verifice cu precădere, apărarea pârâtului deţinător, prin verificarea nemijlocită a notificării şi anexelor acesteia aşa cum au fost înregistrate la C.C. Galicea, dar şi susţinerile acestei părţi privind oferta făcută reclamanţilor intimaţi în instanţa de apel pentru soluţionarea litigiului
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta C.C. Galicea împotriva deciziei nr. 53/A din 19 septembrie 2002 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă.
Casează Decizia recurată, precum şi sentinţa nr. 345 din 21 mai 2002 a Tribunalului Vâlcea, secţia civilă, şi trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 120/2002. Civil. Legea nr.18/1991. Recurs în... | CSJ. Decizia nr. 410/2002. Civil → |
|---|
