ICCJ. Decizia nr. 103/2002. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 103
Dosar nr. 1869/2002
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti la 10 martie 1998, reclamanta M.V.N.E. din Bucureşti, a chemat în judecată civilă Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată prin Primarul General şi Primăria sectorului 2 prin Primar, pentru a fi obligate să-i restituie în natură în deplină proprietate şi liniştită posesiune imobilul situat în Bucureşti, compus din două corpuri de clădire cu destinaţia de locuinţă şi terenul aferent în suprafaţă de 513 mp.
Prin cereri ulterioare, reclamanta a solicitat introducerea în cauză şi chemarea în judecată a pârâtelor SC F. SA, B.M. şi Z.D., pentru ca în contradictoriu cu acestea să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între părţi sub nr. 1929 din 20 ianuarie 1997 şi respectiv 1929 din 18 august 1997, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Urmare a decesului pârâtei Z.D. la 30 ianuarie 1999 au fost introduşi în cauză moştenitorii legali ai defunctei, Z.V., Z.R., Z.I., Z.M. şi A.F.
În motivarea acţiunii s-a invocat calitatea de proprietar al autorilor reclamantei asupra imobilului cât şi lipsa unui titlu valabil al statului ca urmare a aplicării abuzive a Decretului nr. 92/1950, cu privire la adevăraţii proprietari care în calitate de funcţionari erau exceptaţi de la naţionalizare.
Urmare a declinării competenţei de către instanţa mai întâi sesizată, cauza a fost judecată în fond în cadrul procesual mai sus arătat, de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, care prin sentinţa civilă nr. 752 din 3 noiembrie 2000 a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut pe de o parte că reclamanta nu ar fi făcut dovezi complete privind calitatea sa de moştenitoare a unuia dintre proprietari, pe de alta că dovezile administrate în cauză nu ar fi confirmat exceptarea de la naţionalizare a unora dintre aceştia, anume A.E. şi S.V.
Nedovedirea acţiunii a fost reţinută şi drept motiv al respingerii cererii pentru constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, în sensul că reaua credinţă a cumpărătorilor n-ar fi fost probată în lipsa unei notificări a chiriaşilor privind demersurile pentru restituirea imobilului.
Hotărârea primei instanţe a fost infirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care prin Decizia civilă nr. 60 A din 7 februarie 2002 a admis apelul reclamantei M.V.N.E. şi rejudecând fondul cauzei a admis acţiunea, a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pentru vânzarea imobilului între SC F. SA pe de o parte B.M. şi Z.D. pe de altă parte şi a obligat pe pârâţi să lase bunul în proprietatea deplină şi posesia netulburată a reclamantei.
Pentru a decide astfel instanţa de apel care a avut în vedere şi înscrisurile noi înfăţişate în completarea probelor, a constatat că reclamanta are deplină îndreptăţire procesuală să revendice proprietatea autorilor săi, fiind fiica, respectiv nepoata adevăraţilor proprietari decedaţi succesiv, E.A., S.S. şi I.A., cât şi faptul că la data aplicării Decretului nr. 92/1950, în calitatea lor de casnică, funcţionar şi magistrat, aceştia erau exceptaţi de la naţionalizare.
Instanţa de apel a considerat totodată că vânzarea în condiţiile Legii nr. 112/1995 s-a făcut cu vădită rea credinţă a vânzătorului, care era încunoştiinţat explicit prin cererile reclamantei despre demersurile judiciare şi administrative pentru redobândirea bunului, dar şi a pârâtelor subdobânditoare care cunoşteau sau trebuia să cunoască la data cumpărării faptul că imobilul intrase abuziv în proprietatea statului şi era susceptibil de restituire.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs în termenul şi cu respectarea cerinţelor procedurale aplicabile, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi pârâţii B.M. şi A.F.
Prin recursul Consiliului General al Municipiului Bucureşti s-a susţinut în esenţă că hotărârea ar fi greşită pentru că a fost pronunţată în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, care nu ar avea calitate procesuală pasivă şi totodată că pronunţându-se asupra neconstituţionalităţii Legii nr. 4/1973, act normativ cu caracter de lege specială, instanţa ar fi depăşit limitele atribuţiilor ce revin instanţelor judecătoreşti.
Invocând nelegalitatea hotărârii prin depăşirea limitelor investirii, lipsa de temei legal şi aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept procedural şi material aplicabile, recurenţii-pârâţi B.M. şi A.F. au susţinut în esenţă că în cauză s-a reţinut fără nici o dovadă calitatea procesuală pasivă a pârâţilor Z.V., Z.R., Z.I. şi Z.M. şi că instanţa a admis în contradictoriu cu pârâţii capătul de cerere privind revendicarea imobilului, deşi aceştia au fost chemaţi în judecată exclusiv pentru constatarea nulităţii contractelor de închiriere.
S-a susţinut totodată că instanţa de apel a reţinut greşit reaua credinţă a subdobânditorilor, cât şi faptul că nu s-au avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în privinţa dreptului şi a modalităţii de despăgubire a reclamantei.
Acest din urmă recurs se dovedeşte fondat în limitele care urmează:
Prin acţiunea introductivă înregistrată la 10 martie 1998 la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti reclamanta M.V.N.E. a chemat în judecată civilă pentru revendicare imobiliară întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ. pe pârâtele Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de Primarul General şi Primăria sectorului 2 Bucureşti prin Primar.
În încheierea întocmită la 19 mai 1998 (dosar nr. 4233/1998 Judecătoria sector 2) s-a consemnat textual „se comunică apărătorului reclamantei, acesta solicitând introducerea în cauză a numitelor B.M. şi Z.D., din contractele de vânzare-cumpărare".
Deşi instanţa a admis cererea de introducere în cauză „a cumpărătoarelor din contractele de vânzare-cumpărare", în lipsa cererii scrise de la fila 13, inexistentă în dosar, ce se presupune însă că a fost înmânată apărătorului reclamantei, cum s-a consemnat, nu se poate reţine că reclamanta şi-ar fi întregit ori modificat cererea de chemare în judecată, în condiţiile legii la acest termen.
În acest mod, singura întregire a cererii introductive, cu îndeplinirea condiţiilor art. 132 C. proc. civ., a avut loc la 20 martie 2000, când reclamanta a chemat în judecată pe prezumtivii moştenitori legali ai cumpărătoarei Z.D. şi totodată pe B.M., cerând explicit şi exclusiv, „constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare".
Aşadar, acţiunea în revendicare care a făcut obiectul primului capăt de cerere al acţiunii a fost introdusă numai împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti reprezentat prin Primarul General şi a Primăriei sectorului 2 şi nu şi împotriva subdobânditorilor B. şi Z.
Cum în instanţa de apel nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată decât cu încălcarea dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ., obligarea subdobânditorilor în acţiunea în revendicare reprezintă, într-adevăr, o depăşire a limitelor investirii, acordându-se ceea ce nu s-a cerut.
Hotărârea atacată se dovedeşte greşită şi în ceea ce priveşte nedeterminarea calităţii procesuale pasive a pârâţilor obligaţi, Z.V., Z.R., Z.I. şi Z.M., cu privire la care nu s-a făcut dovada calităţii de moştenitori legali şi a acceptării moştenirii defunctei Z.D.
Pentru motivele mai sus examinate se impune admiterea recursurilor, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Cât priveşte motivele de netemeinicie a hotărârii, invocate de recurenţii-pârâţi B.M. şi A.F., vizând reţinerea greşită a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare şi a neaplicării dispoziţiilor alternative ale Legii nr. 10/2001, critica nu este fondată.
Cum s-a reţinut pe deplin temei în hotărârea instanţei de apel şi rezultă din numeroase dovezi administrate în cauză, reaua credinţă a vânzătorului a fost neîndoielnică şi de fapt denunţată pe parcursul procesului chiar de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, întrucât deşi era parte într-un proces civil de drept comun angajat din anul 1996 cu reclamanta şi avea cunoştinţă şi despre demersurile acesteia în curs de soluţionare potrivit Legii nr. 112/1995 a procedat la înstrăinare.
În acelaşi timp instanţa a hotărât corect că buna credinţă ca eroare scuzabilă în cazul vânzării bunului altuia nu ar putea fi invocată de dobânditori dacă cu minime diligenţe aceştia puteau să cunoască faptul că în raport de bunul transmis, calitatea de proprietar a vânzătorului era incertă, discutabilă, litigioasă.
Ori în cauză, cele două cumpărătoare ştiau că procedează la subdobândirea unui imobil naţionalizat şi asta în plin regim legal de aplicare a măsurilor reparatorii pentru deposedările abuzive ale fostului regim.
Se cuvine totodată menţionat faptul că acţiunea în cauza de faţă a fost introdusă în temeiul dispoziţiilor dreptului comun în materia proprietăţii şi a validităţii actelor juridice, anterior Legii nr. 10/2001, ale cărei dispoziţii nu sunt aplicabile.
În fine, se impune observaţia că aşa-zisul motiv de recurs susţinut de Consiliul General al Municipiului Bucureşti privind depăşirea de către instanţă a atribuţiilor puterii judecătoreşti prin aceea că s-ar fi pronunţat asupra neconstituţionalităţii Legii nr. 4/1973, nu are nici o acoperire în cauză.
Ca urmare recursurile se vor admite cu consecinţa casării deciziei atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin Primarul General şi de B.M. şi A.F. împotriva deciziei nr. 60/A din 7 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o casează.
Trimite cauza la aceeaşi instanţă de apel pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 ianuarie 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 410/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 41/2002. Civil → |
|---|
