ICCJ. Decizia nr. 1256/2002. Civil. Daune. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1256
Dosar nr. 4865/2002
Şedinţa publică din 12 februarie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.C. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru ca în temeiul art. 504-506 C. proc. pen., să fie obligat să i se plătească daunele materiale ce i se cuvin pe perioada 31 martie 1993-18 februarie 1994 cât a fost arestat preventiv, respectiv salariul de care a fost lipsit reactualizat în raport de indicele de inflaţie la zi, cât şi daune morale în cuantum de 3.000.000.000 lei.
În motivarea acţiunii reclamantul a învederat că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi din 18 august 1993 a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunilor de înşelăciune în dauna avutului public, delapidare şi abuz în serviciu contra intereselor publice.
Judecătoria Iaşi, prin sentinţa penală nr. 1911 din 11 decembrie 1996, l-a achitat pentru toate infracţiunile reţinute în sarcina sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Tribunalul Buzău, prin Decizia penală nr. 368 din 10 iunie 1999 a desfiinţat sentinţa judecătoriei şi l-a condamnat la diferite pedepse privative de libertate cu suspendarea executării acestora.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia nr. 284 din 6 martie 2000 a casat Decizia tribunalului şi a menţinut sentinţa judecătoriei de achitare.
A mai precizat reclamantul că la data arestării preventive avea calitatea de director şi timp de 10 luni a fost lipsit de salariu, iar familia privată de suportul său material şi afectiv.
Cazul a fost puternic mediatizat fiind supus alături de familie la o puternică presiune psihică cât şi oprobiului public, astfel că era îndrituit la despăgubirile materiale şi morale solicitate conform art. 504-507 C. proc. pen. şi art. 998 şi art. 999 C. civ.
Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 290 din 25 iunie 2001 a anulat cererea având ca obiect daune morale în cuantum de 3.000.000.000 lei formulată de I.C. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
De asemenea, a disjuns cererea privind daunele materiale şi în temeiul dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ. a suspendat judecarea acesteia până la rămânerea irevocabilă a sentinţei.
Instanţa a invocat dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din OUG nr. 53/2000 şi a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada achitării cauţiunii de 150.000.000 lei stabilită în cauză.
Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, prin Decizia nr. 47 din 24 octombrie 2001 a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei tribunalului pe care a anulat-o şi a dispus trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecare motivat de faptul că la data pronunţării sentinţei OG nr. 53/2000 fusese abrogată şi prin urmare obligaţia depunerii cauţiunii nu mai exista. S-a mai invocat şi faptul că daunele materiale şi cele morale aveau acelaşi izvor şi acelaşi temei de drept astfel că fiind în strânsă legătură se impunea judecarea lor împreună şi prin urmare nu se mai impunea nici măsura suspendării judecăţii în ceea ce priveşte daunele materiale.
Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 253 din 4 aprilie 2002 a admis acţiunea reclamantului şi a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să-i plătească suma de 68.688.412 lei cu titlu de drepturi salariale şi l miliard lei cu titlu de daune morale.
Instanţa a reţinut că prejudiciul material suferit de reclamant pe perioada celor 11 luni cât a fost arestat nelegal constând în salariul de care a fost lipsit era de 68.088.412 lei conform expertizei şi obiecţiunilor formulate de D.G.F.P.C.F.S. Iaşi la care reclamantul a achiesat.
În ceea ce priveşte daunele morale, instanţa a conchis că deşi nu pot fi stabilite prin probe materiale acestea sunt de natură a compensa suferinţele de ordin moral provocate reclamantului în cele 14 luni în care a fost privat de libertate în mod nejustificat, evenimentul fiind puternic mediatizat şi de natură a leza demnitatea şi onoarea reclamantului şi membrilor familiei sale.
Curtea de Apel Iaşi prin Decizia civilă nr. 31 din 20 septembrie 2002 a respins cererile de apel formulate de reclamantul I.C. şi pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 253 din 4 aprilie 2002 a Tribunalului Iaşi pe care a păstrat-o.
Astfel, instanţa de apel a apreciat că atât daunele materiale cât şi cele morale au fost corect stabilite de instanţa de fond în condiţiile concrete ale speţei şi prin urmare criticile formulate de părţi apăreau ca neîntemeiate.
Referitor la obiecţiunile reclamantului care a învederat că daunele morale au fost subevaluate având în vedere că pentru ceilalţi doi inculpaţi alături de care a fost cercetat penal, instanţele în dosare separate au acordat daune morale de câte 3 miliarde de lei, curtea a argumentat că aprecierea cuantumului daunelor morale se face pentru fiecare caz în parte fără similitudini cu alte situaţii, având în vedere criterii concrete în funcţie de specificul speţei.
În ceea ce priveşte criticile pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice şi ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi prin care s-a susţinut că atât daunele morale cât şi cele materiale au fost supraevaluate, curtea de apel a conchis că despăgubirea destinată reparării prejudiciului moral era justă, raţională şi echitabilă şi de natură a asigura o compensare suficientă dar nu exagerată a prejudiciului moral cauzat. Referitor la prejudiciul material, cuantumul acestuia a fost fixat prin expertiză la care apelantul Ministerul Finanţelor Publice a formulat obiecţiuni prin D.G.F.P. a judeţului Iaşi şi l-a apreciat la suma de 68.688.412 lei, valoare acceptată de reclamant astfel că nu pot fi reţinute criticile vizând pretinsul calculul eronat, al acestuia.
În contra menţionatei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Iaşi şi reclamantul I.C., primii doi recurenţi invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar cel de al treilea dispoziţiile art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ.
Astfel, în recursul său Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a invocat lipsa mandatului din partea Ministerului Finanţelor Publice pentru D.G.F.P. Iaşi de a efectua acte de dispoziţie, respectiv de a achiesa la fixarea cuantumului despăgubirilor materiale acordate de instanţa de fond în baza acordului părţilor.
Omisiunea instanţei de fond de a dispune ca expertul să răspundă la obiecţiunile formulate la expertiza contabilă şi de a solicita D.G.F.P. Iaşi să solicite procură din partea Ministerului Finanţelor Publice, aspect ce nu a fost analizat nici de instanţa de apel.
Pe de altă parte, daunele morale au fost supraevaluate întrucât instanţele nu au distins între prejudiciul moral suferit de reclamant şi cel încercat de membrii familiei sale şi au acordat suma de 1 miliard lei şi în considerarea suferinţelor psihice ale acestora din urmă, adică a unor persoane care nu erau îndreptăţite să le obţină în cadrul unei acţiuni în despăgubiri pentru erori judiciare în temeiul art. 505 C. proc. pen. care permit acordarea lor numai în raport cu suferinţa cauzată victimei erorii.
S-a mai susţinut că instanţa de apel sesizată cu aceste critici a omis să le examineze.
Referitor la recursul promovat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Iaşi, acest pârât a învederat că reclamantul nu era îndrituit la daune morale pentru suferinţele membrilor familiei sale şi că în ceea ce-l priveşte pe reclamant acesta nu a probat că ar fi contractat vreo boală în perioada detenţiei care să-i fi influenţat starea de sănătate fizică şi psihică, iar după eliberarea din detenţie a revenit pe postul deţinut anterior bucurându-se de aprecierea colegilor.
În ceea ce priveşte despăgubirile materiale, greşit instanţele au reţinut că D.G.F.P. Iaşi ar fi achiesat la cuantumul acordat de instanţă întrucât nu a avut mandat în acest sens, iar reprezentantul Ministerului Finanţelor Publice a formulat obiecţiuni la expertiză referitor la calculul impozitului pe salariu şi cuantumul acestuia pe luna aprilie 1993, obiecţiuni ce însă nu au fost analizate de instanţe.
Reclamantul în recursul său a reiterat criticile formulate în faţa instanţei de apel potrivit cărora coinculpaţii G.E., director general şi E.G., director tehnic la SC I. SA Iaşi alături de care a fost trimis în judecată, arestaţi preventiv şi apoi achitaţi de instanţa penală cum s-a procedat şi cu el însuşi, în acţiunile promovate împotriva Statului Român pentru daune materiale şi morale au beneficiat de daune morale în cuantum de câte 3 miliarde de lei. Pe cale de consecinţă, în ceea ce-l priveşte apare cu evidenţă că daunele morale au fost subevaluate, iar instanţa de apel nu a răspuns la motivul vizând contradicţiile existente în dispozitivul sentinţei cu privire la acordarea parţială a daunelor morale, respectiv nemotivarea sentinţei pe acest aspect.
Astfel, s-a susţinut că din trei persoane supuse aceloraşi suferinţe pe durata celor 300 de zile de arestare preventivă nu era firesc ca în ceea ce-l priveşte să i se acorde doar 1/3 din cuantumul daunelor morale acordate pentru fiecare din ceilalţi doi coinculpaţi din dosarul penal. De asemenea, instanţa de apel nu a făcut nici o referire la hotărârile CEDO depuse la dosar şi care erau de natură să-i fundamenteze criticile privind cuantumul modic al daunelor morale ce i s-au acordat. În fine instanţele nu s-au pronunţat cu privire la cheltuielile de judecată solicitate.
Recursurile sunt nefondate.
Este necontestat în cauză şi rezultă din probele dosarului, că reclamantul I.C., fost director la SC I. SA Iaşi, a fost arestat preventiv în perioada 31 martie 1993-18 februarie 1994 fiind învinuit de săvârşirea mai multor infracţiuni economice iar ulterior a fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., prin hotărâre penală definitivă. Ulterior, I.C. a solicitat în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Iaşi, daune materiale şi morale pentru perioada cât a fost arestat pe nedrept întemeindu-şi acţiunea pe dispoziţiile art. 504 şi art. 505 C. proc. pen., iar instanţele de fond şi apel i-au acordat suma de 68.688.412 lei cu titlu de daune materiale şi 1 miliard lei cu titlu de prejudiciu moral.
În recursurile lor, atât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi cât şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Iaşi au susţinut că instanţele au stabilit arbitrar cuantumul daunelor materiale întrucât expertiza contabilă efectuată în cauză a fost contestată de pârât, care a formulat obiecţiuni, la care însă expertul nu a fost obligat să răspundă.
De asemenea, s-a învederat că D.G.F.P. Iaşi nu avea mandat să achieseze la cuantumul despăgubirilor materiale acordate de instanţe.
Examinând aceste critici în raport de actele şi lucrările dosarului acestea apar neîntemeiate.
Astfel este adevărat că pentru determinarea valorii daunelor materiale în cauză a fost efectuată o expertiză contabilă care a conchis că erau în sumă de 78.523.442 lei.
La această expertiză Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Iaşi a formulat obiecţiuni la care a anexat şi calculul făcut de pârât privind drepturile salariale cuvenite reclamantului pe care le-a fixat la 68.688.412 lei.Aşadar, în speţă pârâtul-recurent a fost acela care a determinat cuantumul daunelor materiale cuvenite reclamantului, calcul la care reclamantul a achiesat.
Mai mult, stabilirea despăgubirilor s-a făcut de către D.G.F.P. Iaşi şi a fost transmisă instanţei prin anexa nr. 3984 din 28 martie 2002 sub semnătura conducătorului unităţii ce era în măsură să angajeze conform Decretului nr. 31/1954 persoana juridică emitentă.
Pe de altă parte, D.G.F.P. Iaşi a avut şi mandat din partea Ministerului Finanţelor Publice să-i reprezinte interesele în faţa instanţei de judecată, transmis cu adresa nr. 71033 din 21 ianuarie 2002.
Din această perspectivă apare cu evidenţă că stabilirea cuantumului daunelor materiale s-a făcut de către pârât în raport de obiecţiunile ce le-a formulat la expertiză şi că reclamantul a fost acela care a achiesat la suma fixată, iar în ceea ce priveşte mandatul Ministerului Finanţelor Publice de reprezentare către D.G.F.P. Iaşi acesta a fost transmis atât cu adresa nr. 574007 din 14 martie 2001 cât şi cu adresa nr. 71033 din 21 ianuarie 2002. Astfel fiind susţinerile contrare din recursurile Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi Ministerului Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Iaşi sunt nefondate.
Referitor la criticile Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi respectiv ale Ministerului Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Iaşi privind supraevaluarea daunelor morale şi pentru că au fost avute în vedere suferinţele membrilor familiei reclamantului ceea ce însă nu era posibil în cadrul acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 504 şi art. 505 C. proc. pen., iar pentru reclamant nu s-a avut în vedere că detenţia nu i-a influenţat starea de sănătate şi oricum a fost reintegrat în postul deţinut anterior, este de menţionat că şi acestea sunt neîntemeiate.
În adevăr, deşi este real că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, în speţă instanţele au avut în vedere o serie de criterii cum ar fi consecinţele negative suferite de reclamant pe plan psihic, importanţa valorilor morale lezate şi măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care cu fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Or, aşa cum au reţinut şi instanţele, prin privarea de libertate pe perioada 31 martie 1993-18 februarie 1994 reclamantului i s-au adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, iar durerile psihice şi suferinţele fizice provocate de o atare măsură, pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.
Astfel, în cauză s-a probat că la data arestării reclamantul îndeplinea funcţia de director la SC I. SA Iaşi, că măsura luată împotriva sa a fost puternic mediatizată şi astfel i-a fost lezată onoarea, demnitatea, statutul social şi profesional, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite prin lege. De asemenea reclamantul nu a mai fost în măsură să-şi susţină moral şi material familia şi a fost supus oprobiului public. O atare situaţie a durat cca 11 luni producându-i un prejudiciu moral care în raport de criteriile deja expuse a fost corect apreciat de instanţe la 1 miliard de lei.
Din această perspectivă şi recursul reclamantului prin care a susţinut că daunele în ceea ce-l priveşte au fost subevaluate, este nefondat argumentele fiind aceleaşi care au fundamentat şi soluţia de respingere a recursurilor pârâtului şi parchetului prin care se invocau însă supraevaluarea daunelor morale.
În adevăr, aşa cum deja s-a relevat, instanţele au determinat cuantumul daunelor morale raportat la criteriile expuse, criterii ce le-au permis o corectă şi echitabilă reparaţie a prejudiciului moral suferit de reclamant, aşa cum de altfel s-a argumentat în considerentele hotărârilor criticate.
Împrejurarea că în situaţii similare alte persoane au beneficiat de daune morale într-un cuantum sporit nu constituie în sine un argument pentru majorarea celor acordate reclamantului cât timp individualizarea lor se face pentru fiecare caz în parte în raport de datele concrete ale speţei.
Ca atare, invocarea unor decizii CEDO prin care Statul Român a fost obligat la despăgubiri morale, nu este de natură a determina majorarea daunelor morale acordate reclamantului, atare hotărâri puteau fi avute în vedere cu titlu orientativ, însă determinarea prejudiciului moral cuvenit reclamantului, aşa cum a rezultat din dosar, s-a făcut în raport de criteriile expuse şi de situaţia concretă evidenţiată de probe şi constituie o reparaţie echitabilă a acestuia.
Faţă de cele ce preced recursurile declarate în cauză se vor respinge ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, reclamantul I.C. şi de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Iaşi împotriva deciziei nr. 31 din 20 septembrie 2002 a Curţii de Apel Iaşi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1403/2002. Civil. Restituire imobil. Recurs... | ICCJ. Decizia nr. 120/2002. Civil. Legea nr.18/1991. Recurs în... → |
|---|
