CSJ. Decizia nr. 1677/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.1677DOSAR NR.3797/2002
Şedinţa publică din 21 aprilie2003
La data de 4 aprilie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanţii M.C.G.şi C.G.M.A., de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi de intervenienţii Ş.I., Ş.B.M., V.C.R.C., Ş.D.M., Ş.M.şi T.G.împotriva deciziei civile nr.247 din 11 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 4 aprilie 2003, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar pronunţarea s-a amânat la 15 aprilie 2003, apoi la 21 aprilie 2003.
CURTEA
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 28 iulie 1998 reclamanţii M.C.G.şi C. G. M.A. au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va da să se dispună obligarea pârâtei de a le lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti str.Silvestru nr.30 sector 2, compus din teren în suprafaţă de 314,71 mp. şi construcţie formate din subsol, parter şi două etaje ; în subsidiar să se dispună obligarea pârâtei la despăgubiri în sumă de 1.000.000.000 lei reprezentând c/val. imobilului.
În motivarea cererii s-a arătat că în mod greşit imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului nr.92/1950, deoarece ambii părinţi erau exceptaţi de la naţionalizare.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr.970/20.XI.1998, a admis acţiunea, a constatat că reclamanţii sunt proprietarii imobilului din litigiu şi a dispus ca pârâtul să fie obligat să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul.
Împotriva sentinţei rămasă irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac, Primăria Municipiului Bucureşti a formulat cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art.322 pct.5 C.proc.civ., invocându-se în acest sens faptul că imobilul în litigiu era închiriat din anul 1949 plătindu-se impozit pe veniturile realizate din închiriere şi că, anterior soluţionării cauzei erau încheiate cu chiriaşii, 3 contracte de vânzare-cumpărare, situaţie în care, pentru locuinţele respective Primăria Municipiului Bucureşti nu mai avea calitatea procesuală pasivă.
Prin sentinţa civilă nr.810/24.06.1999 a Tribunalului Bucureşti – secţia III-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea de revizuire; a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenţie accesorie, în apărarea pârâtei revizuiente, formulată la 20 mai 1999 de către V.C.R.C., Ş.B.M., Ş.I., Ş.M.şi Ş.D.M..
Soluţia a fost menţinută în apel de către Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr.280/11.XI.1999.
Prin Decizia civilă nr.5249/21 decembrie 2000, Curtea Supremă de Justiţie, a admis recursul declarat de revizuientă, a casat hotărârile atacate şi a admis cererea de revizuire formulată împotriva sentinţei civile nr.970/20 noiembrie 1998 pe care a desfiinţat-o şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleeaşi instanţe, reţinând incidenţa dispoziţiilor art.322 alin.1 pct.5 C.proc.civ., prin aceea că reclamanţii au ascuns datele amintite, situaţie în care nu s-au putut analiza condiţiile reale în care s-a constituit titlul statului, respectiv titlul chiriaşilor cumpărători.
La rejudecare, în primă instanţă, au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, dobânditorii unor apartamente din imobilul revendicat, V.C.R.C., Ş.B.M. şi Ş.I., Ş.M.şi D.M., T. G.
S-a solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor de restituire în natură, recunoscându-se astfel dreptul lor de proprietate asupra apartamentelor dobândite prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate, în temeiul Legii nr.112/1995, cu respectarea legii şi de bună credinţă.
Prin sentinţa civilă nr.193 din 11.02.2002, Tribunalul Bucureşti, secţia III-a civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată şi, pe cale de consecinţă, a respins tot astfel şi cererea de intervenţie.
Pentru aceasta, s-a reţinut că.
- în mod legal imobilul a fost înscris în anexa la Decretul nr.92/1950, ca proprietatea lui M.A., autoarea reclamanţilor, căsătorită sub regimul matrimonial al separaţiei de bunuri, care deşi era casnică fiindu-i naţionalizate 11 apartamente, va fi asimilată exploatatorilor de imobile în sensul art.I din Decretul nr.92/1950. În atare situaţie titlul statului este valabil, devenind ineficientă analiza încadrării în art.2 din decret ca excludere de la aplicarea acestuia;
- nu este necesară analiza bunei credinţe a actualilor cumpărători, întrucât reclamantul nu a solicitat revendicarea imobilului de la actualii posesori şi nici nu a cerut constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare;
- faţă de soluţia dată cererii de revendicare, atâta vreme cât buna credinţă a intervenienţilor nu a fost pusă la îndoială, se vor respinge cererile de intervenţie ;
- în ce priveşte capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri, reclamantul a obţinut despăgubiri în baza Legii nr.112/1995 prin hotărârea 2297/1999, iar contestaţia a fost respinsă.
Curtea de Apel Bucureşti – secţia IV-a civilă prin Decizia civilă nr.247 din 11 iunie 2002:
- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale a intervenienţilor, ca neîntemeiată;
- a admis apelul declarat de reclamanţii M.C.G., C.G.M.A, împotriva sentinţei civile nr.193/11.02.2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, pe care a schimbat-o în parte în sensul că;
- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C.G.M.B. cu privire la partea din imobil înstrăinată intervenienţilor prin contractele de vânzare-cumpărare: nr.1299/6.12.1996 – V.R.C.; nr.1343/20.02.1996 – T.G.; nr.86/25.09.1996 – Ş.B.M., Ş.I.; nr.4839/31.01.1998 – Ş.M.şi D.M.; precum şi pentru apartamentul nr.1, situat la parter, vândut lui S.M.şi A. – contract de vânzare-cumpărare nr.182/1973;
- a respins acţiunea împotriva C.G.M.B. pentru partea de imobil înstrăinată în baza contractelor de vânzare-cumpărare menţionate, pentru lipsa calităţii procesuale pasive;
- a admis în parte acţiunea şi a obligat C.G.M.B. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti str.Silvestru nr.30 sector 2, compus din teren în suprafaţă de 314,71 mp. şi construcţia aflată pe acesta, mai puţin partea înstrăinată prin contractele de vânzare-cumpărare menţionate mai sus;
- a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei;
- a respins cererea de cheltuieli de judecată a apelanţilor.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
- în faza de judecată a apelului, participă părţile din procesul de fond, chiar dacă unele din acestea nu au atacat hotărârea. Excepţia privind lipsa calităţii procesuale a intervenienţilor este deci nefondată;
- este fondată excepţia privind lipsa calităţii procesuale a C.G.M.B. pentru partea de imobil înstrăinată, faţă de caracterul acţiunii în revendicare şi de faptul că această parte nu mai are posesia unei părţi din imobil, înstrăinate potrivit contractelor de vânzare-cumpărare;
- aplicabil este regimul matrimonial cu separaţii de bunuri reglementat la data dobândirii imobilului, naţionalizarea făcându-se deci pe numele adevăratului şi unicului proprietar, în persoana căruia se verifică îndeplinirea condiţiilor sau excepţiilor de aplicare a Decretului nr.92/1950.
Sub acest aspect, nu s-au administrat probe din care să rezulte că autoarea reclamanţilor era exceptată de la naţionalizare.
- titlul statului nu este valabil, din perspectiva art.6 din Legea nr.213/1998 şi raportat la Constituţia din 1950, art.481 C.civ.şi art.17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
- eventualele despăgubiri care s-ar fi acordat conform Legii 112/1995, nu împiedică apelarea la dispoziţiilor dreptului comun privind revendicare, temeiurile juridice fiind diferite;
- în ce priveşte nulitatea absolută invocată de către apelanţi prin apel, pe cale de excepţie, aceasta are caracter de cerere nouă, căruia urmează a i se face aplicare art.294 C.proc.civ..
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.C.G.şi C.G.M.A., pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, intervenienţii V.C.R.C., Ş.I. şi B.M., Ş.D.M. şi E., T.G..
Reclamanţii au formulat un prim recurs la data de 11 iulie 2002, înainte de comunicarea hotărârii atacate pentru ca, apoi, la 20.03.2002 să formuleze motive de recurs suplimentare.
În recursul declarat iniţial şi întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art.304 pct.7-10 C.proc.civ., reclamanţii susţin că, hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică întrucât:
- intervenienţii au pierdut în faţa instanţei de apel, orice calitate procesuală în cauză întrucât respingându-se ca neîntemeiate cererile de intervenţie şi neatacând hotărârea, soluţia dată astfel a intrat în puterea lucrului judecat. În atare situaţie, greşit s-a respins excepţia invocată;
- Consiliul General al Municipiului Bucureşti are calitate procesuală pasivă în cauză cu privire la partea din imobil înstrăinată, în discuţie fiind valabilitatea titlului statului cu privire la bunul preluat, precum şi valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare;
- nu s-a făcut o verificare corespunzătoare a titlului statului, ajungându-se la soluţia absurdă ca acţiunea să fie admisă pentru o parte din imobil considerată a fi preluată fără titlu valabil, şi respinsă pentru partea înstrăinată chiriaşilor, considerată eronat a fi trecut la stat cu titlu legal de proprietate;
- eronat s-a acordat preferinţă contractelor de vânzare-cumpărare, deşi statul nu a avut un titlu valabil de proprietate asupra imobilului, situaţie în care prin soluţia dată în apel trebuia să se constate acest lucru pentru întreg imobilul;
- de altfel, vânzarea apartamentelor s-a făcut de Primăria Municipiului Bucureşti prin S.C. "A." S.A. fără să se fi făcut dovada existenţei unei împuternici în acest sens;
- este inexact că reclamanţii ar fi primit despăgubiri băneşti pentru imobilul revendicat, prin hotărâre dată pe legea nr.112/1995, folosirea unei asemenea căi nefiind însă de natură a-l împiedica pe proprietar să apeleze la acţiunea în revendicare;
- în ce priveşte buna credinţă a chiriaşilor cumpărători, nu pot fi avute în vedere dispoziţiile Legii 10/2001.
În motivele de recurs „suplimentare", formulate după comunicarea hotărârii atacate, reclamanţii invocă deasemeni, chestiunile privind: lipsa de calitate procesuală a intervenienţilor în apel, atât activă cât şi pasivă; calitatea procesuală pasivă a C.G.M.B. reţinută greşit de instanţa de apel că nefiinţând în speţă, admisibilitatea acţiunii de drept comun chiar în situaţia în care s-a apelat la procedura oferită de Legea 112/1995.
Mai susţin aici recurenţii că în cauză s-a dovedit dobândirea imobilului în timpul căsătoriei autorilor reclamanţilorprima instanţă stabilind că mama a fost casnică, soţie de inginer şi că, greşit instanţa de apel nu a procedat la examinarea valabilităţii titlului de proprietate al fiecărui dobânditor, nulitatea unui act juridic putând fi invocată având, pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie.
Prin recursul declarat, şi întemeiat pe motivele de casare prev. de art.304 pct.9, 10 C.proc.civ., Consiliul General al Municipiului Bucureşti, critică hotărârea dată în apel, arătând că:
- nu s-a reţinut semnificaţia celor 12 contracte de închiriere, existente înainte de naţionalizarea imobilului din litigiu, în ce priveşte constituirea titlului statului;
- nu s-a reţinut faptul că, urmare notificării pe Legea nr.10/2001, prin dispoziţie a Primarului General s-a restituit în natură partea de imobil rămasă liberă.
S-a făcut o greşită aplicare a legii, în special a dispoziţiilor art.6 din Legea nr.213/1998, apreciindu-se că imobilul a fost preluat fără titlu de către stat, în realitate imobilul fiind naţionalizat cu respectarea prevederilor Decretului 92/1950, care şi-a produs efectele în concordanţă cu ordinea constituţională instaurată prin Constituţia din 1948.
După cum greşită este sub acest aspect şi referirea la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, considerat ca tratat internaţional la care România este parte:
Se mai susţine în recurs, că instanţa trebuia să menţioneze, cu privire la partea de imobil înstrăinată, şi sentinţa civilă nr.8796/2002, iar sub un alt aspect, era necesar a se pronunţa asupra capătului de cerere subsidiar al reclamanţilor, privind acordarea de despăgubiri.
Solicită recurenta respingerea acţiunii îndreptată împotriva C.G.M.B. pentru partea de imobil nevândută, pentru lipsă de interes şi de obiect, sau a se stabili faptul că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil.
Recursul promovat de intervenienţi, întemeiat pe prevederile art.304 pct.9, 10 C.proc.civ. se referă în esenţă, la aceleaşi chestiuni, menţionate deja cu privire la recursul C.G.M.B. solicitându-se respingerea acţiunii în revendicare şi pentru partea din imobil neînstrăinată, reţinându-se că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut cu titlu valabil.
Recursul reclamanţilor nu este fondat.
Greşit se susţine că în apel, intervenienţii cu pierdut orice calitate procesuală şi aceasta în principal pentru faptul că nu au atacat hotărârea. Rezultă din prevederile art.50 şi următoarele C.proc.civ., că din momentul admiterii în principiu a intervenţiei terţul devine parte în procesul civil, având, în principiu, toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru părţile principale, putând sta în proces, într-o astfel de calitate în toate fazele procesuale.
Faptul că, în speţă, intervenienţii nu au atacat cu apel hotărârea primei instanţe, nu poate constitui deci un argument în sensul dorit de recurenţi. De altfel, acţiunea fiind respinsă, pentru intervenienţi nu a mai existat interesul de a ataca pe această cale hotărârea.
Interesul a existat însă, în promovarea recursului în raport de soluţia pronunţată de instanţa de apel, pe care, intervenienţii au înţeles să o atace.
În ce priveşte critica privind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a C.G.M.B., este adevărat că, în discuţie fiind valabilitatea titlului statului pentru imobilul preluat, de principiu şi sub acest aspect, C.G.M.B. are calitate procesuală pasivă.
Numai că, în speţă excepţia menţionată a fost admisă nu în legătură cu această chestiune, ci pentru faptul că la acea dată, C.G.M.B., nu mai deţinea partea respectivă de imobil. Or, faţă de prevederile art.480 C.civ.acţiunea în revendicare fiind acţiunea promovată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, instanţa nu putea decât să constate sub acest aspect, lipsa calităţii procesuale pasive.
Aceasta, desigur şi în considerarea faptului că problema valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare – amintită în recurs – nu a făcut obiect de cercetare judecătorească.
Tocmai de aceea, prin hotărârea atacată s-a admis astfel acţiunea, numai, pentru partea de imobil care nu a fost înstrăinată, constatându-se că titlul statului nu este valabil, - pentru considerentele acolo arătate, - neexistând nici o contradicţie deci, între acestea şi faptul că acţiunea a fost respinsă cu privire la partea de imobil înstrăinată intervenienţilor.
Instanţa nu a fost investită legal cu o cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, motiv pentru care instanţa de apel a apreciat corect că judecata nu se putea extinde sub acest aspect (art.294 C.proc.civ.). Cu atât mai mult în recurs nu s-ar putea extinde în acest sens cadrul procesual, prin analiza chestiunilor invocate în legătură cu nevalabilitatea contractelor amintite.
Nefondate sunt şi criticile privind despăgubirile acordate sau nu în temeiul şi pe procedura Legii nr.112/1995, câtă vreme chiar instanţa de apel a reţinut că o asemenea împrejurare nu împiedică recurgerea la dispoziţiile dreptului comun privind revendicarea.
Cât priveşte cele invocate în „suplimentul" de recurs, formulat ulterior, după cum s-a arătat deja, ele se constituie numai într-o repetare, cu formulări mai mult sau mai puţin diferite ale celor deja invocate inclusiv cu referire la chestiunea nulităţii cntractelor, pe care, corect, conform celor deja menţionate, instanţa de apel nu avea a le analiza, după cum nici această instanţă nu le poate discuta pe fond.
- Referitor la recursul pârâtului Consiliului General al Municipiului Bucureşti – Acesta este fondat potrivit celor ce urmează.
În adevăr, în stabilirea faptului că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, instanţa de apel a avut în vedere exclusiv, prevederile art.6 din Legea nr.213/1998, raportat la Constituţia din 1950, art.481 C.civ.şi art.17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
S-a omis însă a se observa importanţa şi reala semnificaţie a celor stabilite prin Decizia civilă nr.5249/2000 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în soluţionarea cererii de revizuire. Astfel, cererea a fost admisă, în temeiurile art.322 al.1 pct.5 C.proc.civ. (şi desfiinţată pe această cale, hotărârea de fond prin care fusese admisă acţiunea), în considerarea contractelor de închiriere încheiate până la data naţionalizării, de către autoarea reclamanţilor cu privire la imobilul din litigiu, în lipsa cărora instanţa nu a putut analiza condiţiile reale în care s-a constituit titlul statului.
Aşa fiind, faţă şi de caracterul de cale de atac de retractare a revizuirii, prezenta judecată este ţinută a respecta cele deja stabilite astfel de către instanţa de revizuire, situaţie în care, fiind de necontestat în raport de probele administrate sub acest aspect (f. 7, 14 dosar revizuire) că imobilul a fost folosit pentru obţinerea de venituri prin închiriere, decretul de naţionalizare apare ca aplicat corect, potrivit prevederilor art.I din acesta.
Aşadar, chiar în aplicarea prevederilor art.6 din Legea nr.213/1998 instanţa de apel trebuia să aprecieze că imobilul a fost preluat cu titlu valabil, esenţială fiind stabilirea faptului că aceasta s-a făcut cu aplicarea corectă a dispoziţiilor amintite, cuprinse în Decretul nr.92/1950. Aceasta cu atât mai mult cu cât aceeaşi instanţă reţinuse că naţionalizarea s-a făcut pe numele adevăratului proprietar, iar în ce priveşte evetuala exceptare de la naţionalizare potrivit art.II din decret, nu s-au administrat probe în acest sens.
Nu mai puţin, apare ca eronat considerentul instanţei de apel cu privire la stabilirea titlului statului raportat la art.17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, câtă vreme sistemul european de protecţie a Drepturilor Omului este alcătuit din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libetăţilor fundamentale şi protocoalele care o însoţesc – respectiv Protocolul nr.1 intrat în vigoare însă la 18 mai 1954 (care în primul său articol reglementează protecţia dreptului de proprietate în sistemul internaţional, regional şi european de protecţie a drepturilor omului), Convenţia însăşi, intrând în vigoare, cu privire la România, numai la 20 iunie 1994.
Dar, sub un alt aspect, soluţia de respingere a acţiunii se cere a fi menţinută pentru partea de imobil care nu a fost înstrăinată şi în considerarea faptului, deloc lipsit de importanţă, că urmare procedurii speciale prevăzute de Legea 10/2001, pe care reclamanţii au înţeles să o urmeze, s-a emis Dispoziţia nr.235/2002 a Primarului General al Capitalei prin care s-a restituit partea de imobil rămasă liberă, dreptul respectiv de proprietate fiind astfel readus în patrimoniul reclamanţilor.
Cât priveşte celelalte chestiuni invocate în recurs, – pct.3 – acestea nu puteau forma obiect de judecată în acest cadru procesual - în lipsa unor capete de cerere expres formulate în acest sens -, iar eventuala nepronunţare cu privire la cererea subsidiară a reclamanţilor putea fi invocată numai de aceştia din urmă.
Referitor la recursul intervenienţilor.
Prin cererea de intervenţie în interes propriu, aceştia au solicitat – după cum s-a arătat succint -, respingerea acţiunii de restituire în natură (desigur, fiecare pentru apartamentul pe care îl deţinea) „recunoscându-se astfel" dreptul lor de proprietate asupra apartamentelor dobândite prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul legii nr.112/1995.
Or, cum soluţia pronunţată în apel corespunde tocmai acestei solicitări, - acţiunea introductivă de instanţă fiind respinsă în ce priveşte această parte de imobil, tocmai în virtutea acestui considerent -, recursul promovat împotriva acestei hotărâri, în ce-i priveşte pe intervenienţi apare ca lipsit de interes, sub acest aspect. Pentru celelalte chestiuni invocate la pct.III s-a răspuns, deja prin considerentele aduse cu privire la recursul C.G.M.B.
Acest recurs apare deci ca fiind nefondat.
Faţă de cele arătate, în temeiul prevederilor art.312 C.proc.civ., urmează a se admite recursul declarat de C.G.M.B., a se modifica Decizia atacată în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi şi a se respinge recursurile declarate de reclamanţi şi intervenienţi împotriva aceleiaşi decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr.247 din 11 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Modifică Decizia, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanţii M.C.G.şi C.G.M.A. împotriva sentinţei nr.193 din 11.02.2002 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă, pe care o menţine.
Respinge recursurile declarate de reclamanţii M.C.G.şi C.G.M.A. şi de intervenienţii Ş.I., Ş.B.M., V.C.R.C., Ş.D.M., Ş.M.şi T.G.împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 aprilie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1678/2002. Civil. Conflict de muncă. Recurs | CSJ. Decizia nr. 1676/2002. Civil → |
|---|
