CSJ. Decizia nr. 1902/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1902
Dosar nr.4275/2002
Şedinţa publică din 13 mai 2003
S-auluat în examinare recursurile declarate de pârâţii C.M.şi I.şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 265din 17 iunie 2002a Curţii de ApelBucureşti – secţia a IV – a civilă.
La apelul nominals-au prezentat recurentul-pârât C.I.personal şi asistat de avocat M.R.care o reprezintă şi pe recurenta-pârâtă C.M., recurentul-pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti reprezentat de consilier juridic O. O. şi intimaţi-reclamanţi C.V.şi C.V.reprezentaţi de avocat M.D., lipsind intimata-pârâtă S.C."H.N.".
Procedura completă.
Nefiind formulate alte cereri cauza a fost reţinută spre deliberare.
Consilier juridic O.O. şi avocat M.R.având pe rând cuvântul solicită admiterea ambelor recursuri.
Avocat M.D. solicită respingerea ambelor recursuri.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1525/8 octombrie 2001 Tribunalul Bucureşti – secţia a IV – a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii C.V.şi C.V., împotriva pârâţilor C.I.şi C.M., Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi S.C. "H.N." SA Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond au reţinut că imobilul revendicat situat în Bucureşti,str. Câmpia Turzii nr. 15 A, sector 1, a trecut în proprietatea statului cu respectarea dispoziţiilor Decretului nr. 223/1974, aşa încât deciziile nr. 1886/1981 şi 1944/1981 emise de fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti sunt valabile.
Cu privire la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2131/22725/18 decembrie 1996, s-a reţinut că acesta s-aîncheiat cu respectarea condiţiilor prevăzute de art.9 şi 14 din Legea 112/1995. Cum imobilul a trecut cu titlu în proprietatea Statului, contractul de vânzare-cumpărare nu poate avea o cauză ilicită.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă, prin Decizia civilă nr. 265/17 iunie 2002, a admis apelul de reclamanţii C.V.şi C.V., împotriva sentinţei civil nr. 1525/8 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti – secţia a IV – a, şi pe cale de consecinţă: a schimbat în tot sentinţa atacată în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamanţi şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.2131/22725/18 decembrie 1996 şi a deciziilor nr. 1944/1981 şi nr.1886/1981 ale fostului Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti; a dispus repunerea pârâţilor în situaţia anterioară, iar pârâţii C.I., C.M., Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi S.C."H.N."SA Bucureşti, au fost obligaţi să lase reclamanţilor deplina proprietate şi posesie a imobilului situat în Bucureşti, str. Câmpia Turzii nr. 15 A, ap. 2, sector 1.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu, situat în Bucureşti, str. Câmpia Turzii nr. 15 A, ap. 2, sector 1 a trecut abuziv în proprietatea statului, conform Decretului nr. 223/1974, deci a fost preluat fără titlu valabil.
Din perspectiva art. 6 din Legea nr.213/1998, actul normativ amintit contravine Constituţiei din 1965, în vigoare la acea dată, care ocrotea dreptul de proprietate particulară.
Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 18 decembrie 1996 între Primăria Municipiului Bucureşti prin S.C."H.N."SA în calitate de vânzător şi pârâţii C.I.şi C.M.în calitate de cumpărători s-a reţinut că reclamanţii nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, deoarece bunul a intrat în proprietatea statului abuziv, fără titlu. În atare situaţie vânzarea lucrului altuia este lovită de nulitate absolută, având o cauză ilicită în condiţiile art. 948 C.civ.
Mai mult, pârâţii C.I.şi M. au recunoscut prin răspunsurile la interogatoriu – f. 55 – 56 dosar 8190/1998 al Judecătoriei sectorului 1 că la data când au cumpărat imobilul în litigiu există o cerere de restituire în natură a apartamentului, din partea reclamanţilor cât şi o cerere în revendicare din partea aceloraşi reclamanţi, pe rolul Judecătoriei sectorului 1. Deci nu poate fi vorba de buna-credinţă a cumpărătorilor.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată au declarat recurs: Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi pârâţii C.M.şi C.I..
Consiliul General al Municipiului Bucureşti critică Decizia atacată ca fiind netemeinică şi nelegală – invocând art. 304 pct. 9, 10 C.proc.civ.– deoarece:
- Imobilul în litigiu – apartamentul nr. 2 situat în Bucureşti, str. Câmpia Turzii nr. 15 A, sector 1 – a trecut de plin drept în proprietatea statului prin efectul legii respectiv Decretul nr. 223/1974, din momentul în care reclamanţii au plecat în străinătate.
- Abrogarea Decretului nr. 223/1974 prin Decretul-Lege nr. 9/1989 nu poate produce efecte retroactive, deoarece s-ar încălca dispoziţiile art. 1 C.civ. şi art. 15 alin.2 din Constituţie.
- Persoanele care au rămas fraudulos în străinătate au cunoscut consecinţele de ordin material al faptei lor, asumându-şi riscul producerii acestor consecinţe.
Pârâţii C.M.şi C.I., critică Decizia atacată, ca fiind netemeinică şi nelegală – invocând art. 304 pct. 9, 10 C.proc.civ.– deoarece:
- Prevederile art. 6 din Legea 213/1998 nu sunt aplicabile în speţă, deoarece se referă la alte bunuri şi nu la cele care fac obiectul unor legi speciale, ori situaţia imobilului în litigiu preluat în baza Decretului nr. 223/1974 a fost reglementată şi Legea 112/1995, imobilul respectiv fiind preluat de stat cu titlu.
- În mod greşit s-a reţinut de instanţa de apel că vânzarea imobilului în litigiu, de către stat s-a făcut cu rea-credinţă şi că actul respectiv a avut o cauză ilicită de vreme ce trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut cu titlu, conform Decretului nr. 223/1974.
- Încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996 s-a făcut împotriva condiţiilor prevăzute de art.9 şi 14 din Legea 112/1995, iar cumpărătorii au fost de bună-credinţă în momentul întocmirii actului de vânzare-cumpărare.
Cum motivele de recurs ale celor doi recurenţi sunt asemănătoare ele vor fi analizate împreună.
Recursurile sunt nefondate.
Formulând acţiunea în revendicare, reclamanţii C.V.G.şi C.V. au dedus judecăţii încălcarea dreptului de proprietate asupra imobilului – apartamentul 2 compus din 3 camere – situat în Bucureşti, str. Câmpia Turzii nr. 15 A, sector 1, solicitând restabilirea acestui drept încălcat prin aplicarea greşită a dispoziţiilor Decretului nr.223/1974.
Reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul 6278/19 decembrie 1977 – f. 4 dosar 10912/1995 al Judecătoriei Sectorului 1, anexat la dosarul cauzei.
Datorită faptului că reclamantul C.V.nu s-a mai întors în ţară pe data expirării vizei de 30 de zile pe care a avut-o în anul 1980 pentru o deplasare în SUA, fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti, a emis în baza art. 2 alin.1 şi art. 4 din Decretul nr.223/1974, Decizia nr.1866/15 decembrie 1981 prin care s-a dispus trecerea în proprietatea statului a cotei de 1/2 din apartamentul nr. 2 situat în Bucureşti, str. Câmpia Turzii 15 A aparţinând reclamantei C.V., iar la data de 22 decembrie 1981 – în acelaşi temei – s-a emis Decizia nr. 1944/22 decembrie 1981 prin care s-a dispus trecerea în proprietatea statului şi a celeilalte cote de ½ din acelaşi apartament nr. 2, aparţinând reclamantului C.V.– G.: f. 7, 67 dosar 10912 pg. 95 a Judecătoriei Sectorului 1.
Potrivit art. 6 din Legea nr.213/1998 valabilitatea titlului statului cu privire la bunurile dobândite de acesta în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, presupune îndeplinirea condiţiei ca titlul să fie în conformitate cu Constituţia în vigoare, legile interne şi tratatelor internaţionale la care România era parte în momentul trecerii imobilului în proprietatea statului.
Din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998, este evident că Decretul nr.223/1974 care dispunea trecerea în proprietatea statului, a construcţiilor aflate în proprietatea unor persoane care părăseau România, contravenea Constituţiei din 1965 în vigoare la acea dată şi care ocrotea dreptul de proprietate, a dispoziţiilor art. 480 – 481 din C.civ., precum şi tratatelor internaţionale la care România a aderat.
Prin urmare, trecerea apartamentului în litigiu în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.223/1974 nu a putut crea în favoarea statului un titlu valabil de proprietate care să permită ulterior statului exercitarea legală a prerogativelor dreptului de proprietate. În atare situaţie, nici deciziile administrative emise în baza acestui act normativ nu puteau produce efecte juridice, întrucât sunt lovite de nulitate, aşa cum corect a statuat instanţa de apel, prin Decizia atacată cu recurs.
Cu privire la contractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 18 decembrie 1996 între Primăria Municipiului Bucureşti – prin S.C."H.N."SA – în calitate de vânzător, şi pârâţii C.I.şi C.M.în calitate de cumpărător, se reţine că reclamanţii nu au pierdut niciodată în mod legal dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu întrucât acesta nu a intrat cu titlu valabil în proprietatea statului.
Dispunând de apartamentul în litigiu, statul a vândut bunul altuia. Vânzarea bunului altuia este lovită de nulitate absolută în cazul în care părţile au încheiat contractul în cunoştinţă de cauză, ştiind că bunul vândut este proprietatea altei persoane. În acest caz avem de a face cu o cauză ilicită ce atrage nulitatea vânzării, în condiţiile art.948 C.civ.
În speţă, vânzătorul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a cunoscut că imobilul în litigiu este revendicat de reclamanţi, fiind parte în prezentul litigiu în care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 1 august 1995 – f. 1 din dosarul nr. 10912/1995 a Judecătoriei Sectorului 1. Cu toate acestea, la data de 18 decembrie 1996 vânzătorul a înstrăinat apartamentul litigios pârâţilor C.I.şi M. – f. 30 din dosarul 6348/1997 al Tribunalului Bucureşti, anexat la dosarul cauzei.
Mai mult, pârâţii au recunoscut prin răspunsurile la interogatoriu – f. 55 – 56 dosar 8190/1998 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, că la data când au cumpărat apartamentul cunoşteau că există atât o cerere de restituire în natură a apartamentului din partea reclamanţilor cât şi o cerere de revendicare din partea acestora aflată pe rolul instanţelor judecătoreşti.
Prin urmare, în cauză nu poate fi vorba de buna-credinţă a cumpărătorilor la data întocmirii actului de vânzare din 18 decembrie 1996.
Cu alte cuvinte contractul de vânzare-cumpărare mai sus enunţat nu s-a întocmit cu respectarea condiţiilor prevăzute de art.9, 14 din Legea nr.112/1995.
Pentru toate aceste considerente Curtea va reţine că motivele de recurs invocate de recurenţi nu se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 9, 10 C.proc.civ.şi în consecinţă recursul declarat de pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi C.I.şi C.M.împotriva deciziei civile nr. 265/17 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV – a civilă, fiind nefondat se vor respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile formulate de Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi respectiv C.M.şi C.I.împotriva deciziei 265 din 17 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV – a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi13 mai2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 193/2002. Civil. Actiune în regres. Recurs | CSJ. Decizia nr. 1903/2002. Civil → |
|---|
