CSJ. Decizia nr. 1949/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.1949DOSAR NR.4253/2002
Şedinţa publică din 14 mai 2003
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul O.V.împotriva deciziei nr.134/A din 14 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă.
La apelul nominal s-au prezentat intimaţii pârâţi S.I., S.M., S.G.personal şi ca reprezentant al intimaţilor pârâţi Z.S.L., T.C.A., D.A.C.şi S.C., lipsind recurentul reclamant O.V.
Procedura completă.
Se referă faptul că recurentul reclamant a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă.
Având cuvântul, intimatul pârât S.G.solicită respingerea recursului ca nefondat.
Intimaţii pârâţi S.I. şi S.M. cer respingerea recursului.
CURTEA
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea reconvenţională formulată la data de 8 noiembrie 2000 în dosarul Tribunalului Bucureşti nr.4419/2000 şi care ulterior a fost disjunsă pentru a fi judecată separat de acţiunea principală, reclamantul O.V.a chemat în judecată pe pârâţii S.I., S.M., T.C.A.N., Z.S.L., D.A.C., S.G., S.C., C.P.şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în temeiul art.2 din Decretul nr.167/1958, să se constate nulitatea absolută a următoarelor acte juridice încheiate de defuncta S.B.: contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.21494 şi transcris sub nr.5740 din 13 aprilie 1945 la Tribunalul Ilfov – secţia notariat; contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.8463/1945 la Tribunalul Ilfov; contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.30139/1945 şi transcris sub nr.8411 din 15 decembrie 1944 la Tribunalul Ilfov; contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.27453/8531/30 mai 1945 de Tribunalul Ilfov şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.28961/7345 din 22 noiembrie 1944 de acelaşi tribunal.
Prin aceeaşi cerere reconvenţională s-a solicitat să se constate inopozabilitatea faţă de reclamant a actelor juridice subsecvente, de vânzare-cumpărare şi de schimb, încheiate de subdobânditori.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că numita S.B., autoarea sa, a cumpărat în noiembrie 1939 un imobil, contractând două împrumuturi în acest sens, garantate cu ipotecă, garanţia vizând întreaga construcţie. În anul 1944 imobilul a fost împărţit în opt apartamente, iar între anii 1944-1945, autoarea reclamantului a vândut apartamentele cu numerele 2, 4, 5, 7, şi 8, rezervându-şi dreptul de proprietate asupra apartamentelor nr.1, 3 şi 6. Apartamentele vândute au fost transferate cumpărătorilor pentru un preţ liber consimţit, cu menţiunea că mama reclamantului primea 4/5 din preţ, iar restul de 1/5 din aceasta urma să fie predat Societăţii Creditului Financiar Urban.
Susţine reclamantul că această obligaţie nu a fost respectată decât de cumpărătorul apartamentului nr.8 – N.P.P.– autorul pârâtului T.C., iar în actele de vânzare-cumpărare încheiate ulterior nu s-a făcut nici o menţiune despre această sarcină ce a grevat imobilul sau de remiterea împrumutului şi radierea ipotecii. În anul 1947 B.S.a achitat suma de 385.000 lei, iar apoi B. (devenită O.) S. a achitat sumele de 630.000 lei şi 920.000 lei, toate plătite reprezentând tranşe din cele două împrumuturi. Vânzările succesive s-au făcut fără a se cerceta sarcinile imobilului, iar cumpărătorii au preluat imobilele cu rea-credinţă, contractele având o cauză ilicită şi imorală.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă şi de Contecnios Administrativ, prin sentinţa nr.788 din 31 octombrie 2001, a respins ca lipsită de interes cererea reconvenţională formulată de O.V.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a motivat că reclamantul nu a făcut dovada interesului pentru a formula prezenta acţiune deoarece autoarea sa, în momentul încheierii actelor de vânzare-cumpărare, a primit preţul stabilit în contracte, iar partea din preţ, ce trebuia achitată către Creditul Funciar Urban Bucureşti urma să fie plătită direct de această societate, astfel că numai reprezentaţii societăţii se pot întoarce împotriva cumpărătorilor pentru plata acestor sume. Pe de altă parte, reclamantul nu a făcut dovada că pârâţii nu au plătit aceste sume şi nu a precizat care este interesul său de a solicita nulitatea absolută a acestor contracte.
S-a mai motivat că vânzările succesive s-au consemnat în înscrisuri autentificate de autorităţile competente care au verificat legalitatea transmiterilor drepturilor de proprietate, astfel că nu se poate pune la îndoială inexistenţa ipotecilor ori a unor sarcini care să fi grevat imobilele la data vânzării-cumpărării.
Soluţia instanţei de fond a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă, care, prin Decizia nr.134/A din 14 martie 2002, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul O.V.
Împotriva deciziei dată în apel prin care s-a păstrat sentinţa tribunalului, în termen legal a declarat recurs reclamantul O.V.care a criticat hotărârile pronunţate în cauză în temeiul următoarelor motive: instanţele, interpretând actul adiţional autentificat de fosta Societate Creditul Funciar Urban, au schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia întrucât interesul în promovarea acţiunii rezultă din faptul că subdobânditorii apartamentelor nr.2, 5, 6 şi 7 nu erau debitori ai Creditului Funciar Urban, ci al mamei reclamantului, iar societatea creditoare avea interes să se întoarcă împotriva autoarei reclamantului, care a încheiat cele două contracte de împrumut şi nu împotriva cumpărătorilor apartamentelor respective; instanţele nu s-au pronunţat asupra unor dovezi hotărâtoare aflate la dosar, cum sunt contractele de împrumut încheiate de autoarea reclamantului cu Societatea Creditul Funciar Urban, dovezi, care, coroborate cu contractele succesive de vânzare-cumpărare, demonstrează că aceste acte juridice sunt fondate pe o cauză imorală şi ilicită; instanţele au încălcat dreptul la apărare al reclamantului, precum şi exercitarea rolului activ în cunoaşterea adevărului.
Recursul nu este fondat.
Din dovezile administrate în cauză rezultă că B. (O.) S., mama reclamantului O.V.a cumpărat în 1939 de la o societate belgiană, prin contractarea unor credite, imobilul situat în Bucureşti, str.Vânători nr.25 (fost nr.17), sectorul 5, format din opt apartamente şi 335 m.p. teren aferent.
În anii 1944-1945 B.S.a vândut cinci din cele 8 apartamente, la cumpărători diferiţi, iar restul de trei apartamente le-a reţinut în proprietatea sa.
B.S.a vândut: apartamentul nr.2 cu contractul de vânzare-cumpărare nr.21494/1945, transcris sub nr.5760/1945 cumpărătorilor P.S.şi L.S., care, la rândul lor, l-au înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.11053/1972 şi transcris sub nr.2825/1972 pârâţilor S.G.şi S.C.; apartamentul nr.4 numitului R.M.în temeiul contractului autentificat sub nr.8463/1945 de Tribunalul Ilfov; apartamentul nr.5 numitei E.V.cu contractul nr.30139/1944 şi, prin vânzări succesive, apartamentul a fost dobândit de Z.V.şi Z.F., moşteniţi de pârâtul Z.S.L.; apartamentul nr.6 lui S.J.în baza contractului nr.27452/1945 şi aceasta, la rându-i, la vândut pârâţilor S.I. şi S.M.; apartamentul nr.7 lui I.M.M.cu contractul nr.28961/1944, apartament vândut apoi în mod succesiv, ultimii cumpărători fiind W.L.şi M., moşteniţi de pârâta D.A.C.
Mai rezultă din probele administrate în cauză că apartamentele deţinute în proprietate de B.S.au fost naţionalizate în temeiul Decretului nr.92/1950, iar cele cinci apartamente vândute au fost expropriate prin Decretul nr.299/1986 şi apoi demolate.
Numita B.S.a decedat în anul 1992 şi reclamantul, în calitate de succesor al acesteia, a revendicat suprafaţa de 355 m.p. de teren, acţiune admisă prin hotărâre judecătorească.
Susţinerile reclamantului conform cărora contractele de vânzare-cumpărare încheiate de defuncta sa mamă sunt nule absolut deoarece cumpărătorii nu au plătit preţurile convenite şi că au la bază o cauză ilicită şi imorală, corect au fost respinse de cele două instanţe, deoarece din conţinutul actelor de înstrăinare rezultă că vânzătoarea a declarat că apartamentele vândute sunt libere de orice sarcini şi că preţul a fost încasat în întregime de vânzătoare.
Într-o atare situaţie, reclamantul, unic moştenitor al defunctei sale mame, nu are calitatea şi nici nu justifică un interes actual şi legitim să se folosească de drepturile societăţii creditoare – Creditul Funciar Urban -întrucât numai reprezentaţii acestei societăţi sau succesorii ei în drepturi şi obligaţii se se pot întoarce, în calitate de creditori ipotecari, împotriva debitorilor şi dacă nu cumva, după perioada mare de timp scursă de la încheierea actelor, ipotecile nu s-au stins prin prescripţie.
Întrucât instanţele au admis şi administrat toate probele cerute de reclamant, acestora nu li se poate reproşa că au încălcat dreptul la apărare ori că nu au manifestat rol activ.
Faţă de cele ce preced, recursul reclamantului se priveşte ca nefondat şi va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul O.V.împotriva deciziei nr.134/A din 14 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 196/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 1948/2002. Civil → |
|---|
