CSJ. Decizia nr. 2528/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.2528
Dosar nr. 3910/2002
Şedinţa publică din 11 iunie 2003
Deliberând asupra recursului în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 866 din 19 aprilie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 31 ianuarie 2000 S.A.I., S.A. şi A.D.V. au chemat în judecată oraşul Sinaia reprezentat prin primar, Consiliul local al oraşului Sinaia şi Serviciul Român de Informaţii solicitând ca aceşti pârâţi să fie obligaţi să le lase reclamanţilor liniştita posesie şi proprietate asupra imobilului situat în Sinaia, imobil compus din terenul în suprafaţă de 1.419 mp şi construcţia denumită Vila R.
În motivarea acţiunii - care a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sinaia cu numărul de dosar 141/2000 - reclamanţii au susţinut în principal că sunt moştenitorii proprietarilor iniţiali ai terenului şi construcţiei şi că imobilul în ansamblul lui a fost preluat fără drept de către Statul român, mai întâi printr-un act de rechiziţionare, iar apoi prin aplicarea abuzivă a prevederilor Decretului nr. 92/1950.
Prin sentinţa civilă nr. 270 pronunţată la 29 martie 2000, Judecătoria Sinaia a respins o excepţie invocată de pârâtul Serviciul Român de Informaţii şi care avea ca obiect necompetenţa materială a acelei instanţe în raport cu natura cauzei şi valoarea imobilului revendicat.
Totodată a fost admisă acţiunea în revendicare şi au fost obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul revendicat.
Apelul făcut ulterior împotriva acestei sentinţe de către cei trei pârâţi a fost admis prin Decizia nr. 360 pronunţată de secţia civilă a Tribunalului Prahova în dosarul nr. 4914/2000.
Ca urmare, sentinţa iniţială a fost desfiinţată, iar cauza a fost reţinută în vederea soluţionării de către acelaşi tribunal - ca instanţă de fond - în raport cu valoarea imobilului revendicat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii S.A., S.A.I. şi A.D.V., iar prin Decizia nr. 1950 pronunţată de secţia civilă a Curţii de Apel Ploieşti în dosarul nr. 4159/2001 recursul a fost admis, hotărârea atacată fiind casată cu consecinţa trimiterii cauzei la Tribunalul Prahova pentru soluţionarea în fond a apelului.
Ca urmare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia civilă, cu numărul de dosar 7841/2001, iar prin încheierea pronunţată la 18 octombrie 2001 instanţa astfel sesizată a admis o cerere formulată de apelantul Serviciul Român de Informaţii în sensul de a se introduce în cauză Ministerul Finanţelor Publice care a fost citat în continuare în calitate de intimat.
Ulterior, prin Decizia civilă nr. 2196 din 20 decembrie 2001, secţia civilă a Tribunalului Prahova a admis apelurile declarate de Primăria oraşului Sinaia prin primar, Consiliul local al oraşului Sinaia şi Serviciul Român de Informaţii şi a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 270/2000 a Judecătoriei Sinaia, respingând acţiunea în revendicare ca nefondată.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a evocat dispoziţiile art. 1 din HG nr. 793/1996 reţinând în esenţă că imobilul revendicat nu face parte din domeniul public al oraşului Sinaia ci se află în proprietatea publică a statului şi administrarea S.R.I. cu precizarea că titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu este Ministerul Finanţelor.
În acelaşi sens s-a reţinut că apartenenţa imobilului la domeniul public al statului a fost stabilită, cu autoritate de lucru judecat, prin Decizia nr. 26/2000 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.
Totodată s-a relevat că, intrând în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, imobilul revendicat de reclamanţi este inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil.
La 4 februarie 2002 această decizie a fost atacată cu recurs de către reclamanţii S.A., S.A.I. şi A.D.V., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă, cu numărul de dosar 2127/2002.
Prin Decizia nr. 866 pronunţată la 19 aprilie 2002 recursul a fost admis, iar hotărârea instanţei de apel a fost modificată în sensul respingerii apelurilor.
În considerentele acestei ultime hotărâri s-a reţinut, printre altele, că reclamanţii au făcut dovada calităţii lor de succesori ai proprietarilor iniţiali ai imobilului şi că pe de altă parte nici măsura rechiziţionării acestui bun dispusă de autorităţi în anul 1948 şi nici includerea lui pe lista anexă a Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 nu au conferit Statului român un titlu valabil de proprietate.
În aceeaşi ordine de idei s-a relevat că proprietarii imobilului făceau parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la măsura naţionalizării.
În raport cu aceste premise s-a apreciat că HG nr. 793/1996 prin care imobilul a fost transmis în administrarea Serviciului Român de Informaţii nu conferă valabilitate titlului statului, dată fiind lipsa de validitate a actelor juridice în baza cărora imobilul a fost preluat de Statul român cu începere din anul 1948.
În altă ordine de idei, au fost înlăturate aprecierile instanţei de apel referitoare la existenţa autorităţii de lucru judecat reţinându-se că în speţă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ., deoarece prezenta cauză are ca obiect o acţiune în revendicare, în vreme ce Decizia civilă nr. 26/2000 a Curţii de Apel Ploieşti a fost pronunţată într-un litigiu soluţionat conform Legii nr. 112/1995.
La 4 septembrie 2002, în temeiul art. 330 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva deciziei civile nr. 866 din 19 aprilie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, cauza fiind ulterior înregistrată pe rolul secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie cu numărul de dosar 3910/2002.
În susţinerea recursului în anulare s-a reiterat susţinerea potrivit căreia, prin Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, sub nr. 26 din 5 octombrie 2000, s-a stabilit, în mod irevocabil, valabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu şi, ca autoritate de lucru judecat a respectivei decizii, a fost încălcată în cauza de faţă.
Printr-o altă critică s-a susţinut că instanţa de recurs a ignorat prevederile art. 8 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora, în măsura în care s-ar fi considerat prejudiciaţi în drepturile lor de HG nr. 793/1996, reclamanţii o puteau ataca conform procedurii prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat.
S-a mai afirmat că - în raport cu existenţa acestei hotărâri de Guvern - cadrul legal în virtutea căruia trebuia să se desfăşoare procesul civil era reprezentat de reglementările Legii nr. 213/1998, privind proprietatea publică, şi regimul juridic al acesteia şi nu de prevederile art. 480 C. civ.
Ca urmare a declarării recursului în anulare, intimatul-pârât Serviciul Român de Informaţii a formulat o cerere de suspendare a executării deciziei atacate, cerere care a fost respinsă prin încheierea pronunţată de această curte la 11 decembrie 2002.
Distinct de aceasta, intimaţii-pârâţi Serviciul Român de Informaţii şi Ministerul Finanţelor Publice au solicitat admiterea recursului în anulare, iar intimaţii-reclamanţi au cerut respingerea lui.
În cea ce îi priveşte, intimaţii oraşul Sinaia prin primar şi Consiliul local al oraşului Sinaia nu şi-au făcut cunoscut punctul de vedere referitor la recursul în anulare.
Recursul în anulare este nefondat.
În acest sens, Curtea reţine că în speţă nu există nici o raţiune pentru a se conchide că invocarea dispoziţiilor art. 480 C. civ. ar fi inadmisibilă, iar pe de altă parte opţiunea reclamanţilor pentru acest temei legal constituie, înainte de orice, un drept conferit acestora de principiul disponibilităţii.
Acelaşi principiu al disponibilităţii este avut în vedere de către această Curte ca temei al înlăturării criticilor prin care se susţine că reclamanţii ar fi avut obligaţia să atace în contencios administrativ HG nr. 793/1996, act administrativ ale cărui efecte vor fi analizate distinct în cuprinsul aceste decizii.
Pe de altă parte, este de observat că Decizia nr. 26/2000 a fost pronunţată de către Curtea de Apel Ploieşti în temeiul unor dispoziţii de drept material, altele decât cele cuprinse în art. 480 C. civ. şi că, deci, între cele două litigii nu există identitate de cauză juridică, astfel încât în speţă nu sunt întrunite cerinţele art. 1201 C. civ.
Prin urmare, concluzia instanţei de recurs referitoare la inexistenţa autorităţii de lucru judecat este justificată, iar critica adusă prin recursul în anulare în legătură cu acest aspect nu poate fi nici ea primită.
O concluzie similară se impune şi cu privire la acele afirmaţii din motivarea recursului în anulare prin care se sugerează că HG nr. 793/1996 ar fi avut ca efect constituirea ori consolidarea dreptului de proprietate al Statului român asupra imobilului revendicat de reclamanţi.
În acest sens, Curtea are în vedere că, potrivit art 41 din Constituţia României, dreptul de proprietate privată este garantat şi ocrotit, iar restrângerea exercitării acestui drept sau exproprierea pot interveni numai în anumite condiţii riguros stabilite.
Apărută ulterior intrării în vigoare a acestor prevederi constituţionale, HG nr. 793/1996 nu cuprinde nici o menţiune care ar putea fi interpretată în sensul că organul emitent - Guvernul României - ar fi urmărit să restrângă în vreun fel exercitarea de către reclamanţi a dreptului lor de proprietate, în măsura în care existenţă unui astfel de drept ar fi fost dovedită.
Aşadar, în speţă, existenţa acestui act administrativ este irelevantă, esenţială pentru justa soluţionare a cauzei fiind analizarea condiţiilor de validitate ca şi a efectelor actelor de rechiziţionare şi de naţionalizare din anii 1948 şi respectiv 1950.
În ceea ce priveşte măsura rechiziţionării, este de amintit că, aşa cum corect s-a subliniat atât de către instanţa de fond cât şi de cea de recurs, aceasta nu avea, prin natura sa, un efect translativ de drepturi reale.
De altfel, aceste aprecieri nu au fost criticate nici în motivarea dată recursului în anulare, fiind vădit că respectiva măsură luată în anul 1948 nu a echivalat cu o expropriere.
De asemenea, prin recursul în anulare nu au fost contestate concluziile aceloraşi instanţe referitoare la calitatea reclamanţilor de succesori în drepturi ai celor trei proprietari iniţiali ai imobilului, care figurează ca atare în actul autentic de cumpărare a terenului, în înscrisurile care au premers acel act, ca şi în actul nr. 1810/1943 intitulat „permisiune" şi prin care se autoriza edificarea construcţiei numite iniţial Vila S.-C. (devenită ulterior Vila R.).
Potrivit acestor înscrisuri care au fost depuse în dosarul primei instanţe proprietarii iniţial ai imobilului au fost Dl. avocat S.A., Dl. inginer D.A.S. şi respectiv D-na F.C., născută S.
În ceea ce o priveşte pe F.C., s-a făcut, de asemenea, dovada că avea calitatea de avocat conform diplomei depuse în dosarul de fond, iar cu privire la D.A.S. s-a demonstrat că pe lângă profesia de inginer a desfăşurat şi activităţi didactice.
Conform, însă, prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950, prin natura profesiilor astfel exercitate, toţi cei trei proprietari ai imobilului erau exceptaţi de la măsura naţionalizării instituită prin acelaşi act normativ.
În acest context este justificată concluzia instanţei de fond şi a celei de recurs, în sensul că preluarea de către Statul român a imobilului revendicat de reclamanţi a avut un caracter abuziv deoarece s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor prohibitive mai sus citate, cuprinse în Decretul nr. 92/1950.
Prin urmare, atât sentinţa prin care acţiunea în revendicare a fost admisă cât şi Decizia instanţei de recurs sunt conforme dispoziţiilor legale, în cauză nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 330 C. proc. civ.
În consecinţă, Curtea urmează a face aplicarea art. 3303 şi respectiv a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. respingând recursul în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 866 din 19 aprilie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2554/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 2529/2002. Civil → |
|---|
