CSJ. Decizia nr. 3071/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.3071
Dosar nr. 4344/2002
Şedinţa publică din 2 iulie 2003
Prin acţiunea formulată la 24 iulie 2000, reclamanta B.L. a chemat în judecată Societatea Naţională a Petrolului (S.N.P.) Petrom S.A., sucursala Piteşti, solicitând obligarea acesteia să ia măsurile necesare de amenajare şi de nivelare a terenului în suprafaţă de 987 mp situat în comuna Scundu, judeţul Vâlcea (în vatra satului), teren aflat în proprietatea reclamantei.
În subsidiar s-a cerut ca, în măsura în care pârâta nu şi-ar îndeplini obligaţia menţionată, să fie autorizată reclamanta să execute respectivele lucrări pe cheltuiala pârâtei.
Prin aceeaşi acţiune - care a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Drăgăşani cu numărul de dosar 2808/2000 - s-a mai solicitat ca pârâta să fie obligată să îi plătească reclamantei 3.000.000 lei reprezentând „despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului (…) pe perioada ultimilor trei ani".
În motivarea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 18/1991, precum şi pe cele ale art. 998 şi art. 1075 C. civ. s-a susţinut că anterior anului 1962 pe suprafaţa de teren menţionată au fost efectuate de către reclamantă amenajări necesare executării unor foraje, lucrări care ulterior au fost abandonate, fără însă ca terenului să i se fi redat folosinţă agricolă.
La 18 august 2000 acţiunea a fost completată, în sensul că alături de pârâta Petrom S.A., sucursala Piteşti, a fost chemată în judecată - tot în calitate de pârâta - şi S.C. F.S. Râmnicu Vâlcea S.A.
La 26 septembrie 2000 cererile reclamantei au fost reiterate în scris precizându-se că valoarea lucrărilor necesare readucerii terenului în situaţia anterioară era de 137.945.930 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 2107 pronunţată la 26 septembrie 2000, Judecătoria Drăgăşani a admis în parte acţiunea precizată obligându-le în solidar pe pârâte să procedeze la redarea în circuitul agricol a suprafeţei de 987 mp teren situat în comuna Scundu, punctul Vatra satului, şi autorizând-o totodată pe reclamantă ca în caz contrar să efectueze acea lucrare pe cheltuiala pârâtei pentru suma de 137.945.930 lei.
De asemenea, pârâtele au fost obligate să îi plătească reclamantei cheltuieli de judecată în valoare de 9.784.000 lei.
Apelurile făcute ulterior împotriva acestei sentinţe de către cele două pârâte au fost admise prin Decizia nr. 1329 pronunţată de Tribunalul Vâlcea la 17 mai 2001 în dosarul nr. 5037/2000.
Ca urmare, hotărârea primei instanţe a fost schimbată în parte, în sensul respingerii acţiunii faţă de S.N.P. Petrom S.A., sucursala Piteşti, pentru lipsa calităţi procesuale pasive a acestei pârâte.
În ceea ce o priveşte pe pârâta S.C. F.S. S.A. Râmnicu Vâlcea, a fost menţinută obligaţia privind efectuarea lucrărilor de redare a terenului în circuitul agricol, fiind diminuată însă la 40.565.755 lei valoarea lucrărilor pe care, în subsidiar, reclamanta era îndrituită a le executa pe cheltuiala acestei pârâte.
Prin aceeaşi decizie a fost redusă la 4.978.960 lei valoarea cheltuielilor de judecată datorate reclamantei conform sentinţei, iar B.L. a fost obligată la rândul său să plătească pârâtei S.C. F.S. S.A. Râmnicu Vâlcea 9.033.020 lei cu acest titlu, procedându-se şi la compensarea parţială a respectivelor obligaţii reciproce.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta B.L. cât şi pârâta S.C. F.S. S.A. Râmnicu Vâlcea, cauza fiind înregistrată pe rolul secţiei civile a Curţii de Apel Piteşti cu numărul de dosar R/4313/2001.
Prin Decizia civilă nr. 2474/R pronunţată la 2 octombrie 2001, instanţa astfel sesizată a respins ca nefondat recursul reclamantei şi a admis recursul declarat de pârâta S.C. F.S. S.A. Râmnicu Vâlcea.
În consecinţă, hotărârea recurată a fost modificată, au fost admise ambele apeluri făcute de pârâte şi a fost schimbată în tot sentinţa în sensul respingerii acţiunii, cu consecinţa obligării reclamantei la plata cu titlu de cheltuieli de judecată a sumelor de 12.042.500 lei către S.C. F.S. S.A. Râmnicu Vâlcea şi respectiv de 45.000 lei către S.N.P. Petrom S.A., sucursala Piteşti.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut în esenţă că „obiectul cererii reclamantei este îndeplinirea unei obligaţii de a face", iar dreptul la acţiune s-a prescris în termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care în speţă a început să curgă din anul 1963.
În acest sens s-a relevat că potrivit probelor administrate în cauză „resturile schelei (petrolifere) şi degradarea solului durează de 37 de ani", iar „obligaţia ridicării acestor resturi şi de fertilizare a solului s-a născut în anul 1963", an în care „pârâtele au abandonat lucrările de forare".
În aceeaşi ordine de idei s-a subliniat că în perioada menţionată terenul afectat de lucrările de forare s-a aflat în proprietatea cooperativei agricole de producţie (C.A.P.) locale şi că „C.A.P. Scundu, timp de 30 de ani nu a acţionat în sensul arătat anterior, pierzând acest drept prin prescripţie".
În consecinţă s-a apreciat că reconstituirea ulterioară a dreptului de proprietate al lui B.L. - intervenită după adoptarea Legii fondului funciar - nu era de natură a o repune pe reclamantă şi „în dreptul de a se adresa justiţiei cu o acţiune pentru ridicarea lucrărilor şi fertilizarea solului".
La 2 octombrie 2002, în temeiul art. 330 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor astfel pronunţate, cauza fiind înregistrată pe rolul secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie cu numărul de dosar 4344/2002.
În susţinerea recursului în anulare s-a relevat că, întrucât acţiunea era întemeiată pe dispoziţiile art. 989 C. civ., în speţă îşi puteau găsi, de asemenea, aplicarea prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului reclamantei de a solicita repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.
S-a subliniat totodată că în acest context soluţionarea cauzei - inclusiv în ceea ce priveşte chestiunea prescripţiei - nu putea avea loc fără o prealabilă determinare a faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu.
În acest sens au fost evocate prevederile art. 88 alin. (1) lit. d) teza a II-a, art. 101 şi art. 111 alin. (1) lit. d) teza a II-a din Legea nr. 18/1991 afirmându-se că fapta ilicită săvârşită din culpă a constat într-o inacţiune, şi anume în omisiunea de îndeplinire a obligaţiilor de readucere a terenului în stare de folosinţă agricolă, omisiune care potrivit textelor de lege citate constituie contravenţie, având, deci, neîndoielnic caracter ilicit.
S-a relevat, de asemenea, că, potrivit probelor administrate în cauză, există un raport de cauzalitate între fapta ilicită menţionată şi paguba suferită de reclamantă, pagubă care a inclus atât prejudiciu efectiv constând în împiedicarea folosirii terenului cât şi beneficiu nerealizat prin lipsirea sa de fructele pe care ar fi putut să le culeagă din exploatarea aceluiaşi imobil.
În legătură cu întinderea prejudiciului, în motivarea recursului în anulare s-au făcut şi o serie de alte afirmaţii referitoare la anumite aspecte considerate a fi insuficient lămurite. Sunt de amintit în acest sens aserţiunile conform cărora:
- instanţele ar fi trebuit să omologheze prima variantă de calcul propusă în raportul de expertiză întocmit cu ocazia judecării cauzei în fond şi prin care despăgubirile datorate erau estimate la 104.365.232 lei;
- în raport cu principiul disponibilităţii despăgubirile trebuiau acordate în limita în care au fost solicitate prin acţiune, deşi erau datorate cu începere de la data la care reclamanta a fost pusă în posesie, 15 octombrie 1991;
- suprafaţa al cărei potenţial agricol a fost diminuat nu se limitează la 121 mp, aşa cum a reţinut instanţa de apel, deoarece în cauză s-a făcut dovada că lucrările executate pe terenul reclamantei afectează zone mult mai întinse.
Printr-o altă critică s-a afirmat că instanţa a dat o greşită calificare juridică cererii de readucere a terenului în situaţia iniţială, întrucât obiectul acesteia îl reprezenta repararea prejudiciului, iar nu o obligaţie de „a face".
Totodată s-a susţinut că, potrivit corespondenţei depuse în copie în dosarul cauzei, primele indicii care ar fi permis identificarea celor răspunzători de producerea pagubei i-au fost comunicate reclamantei în luna aprilie a anului 2000, astfel încât, conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul acesteia la acţiune nu era prescris la 24 iulie 2000, când B.L. s-a adresat instanţei de judecată.
În ceea ce le priveşte pe intimate, este de reţinut că reclamanta a solicitat admiterea recursului în anulare, pârâta S.C. F.S. Râmnicu Vâlcea S.A. a cerut respingerea acestuia, iar pârâta S.N.P. Petrom S.A. nu s-a prezentat în faţa acestei Curţi şi nici nu şi-a făcut cunoscut în scris punctul de vedere referitor la respectivul recurs în anulare.
Recursul în anulare este fondat.
În acest sens, Curtea reţine că din totalul de 3,69 hectare de teren agricol care formează obiectul dreptului de proprietate reconstituit în favoarea reclamantei, o suprafaţă de 987 mp este ocupată într-o măsură mai mare sau mai mică de diversele elemente de construcţie care, aparent, au fost edificate şi apoi abandonate în urma executării unor lucrări de foraj.
Este, de asemenea, indubitabil că existenţa elementelor de construcţie amintite are drept consecinţă reducerea valorii suprafeţei afectate, inclusiv ca urmare a diminuării potenţialului productiv al acesteia.
Simpla evocare a acestor împrejurări nu este totuşi de natură a duce la concluzia că una sau ambele pârâte ar fi răspunzătoare, conform art. 998 C. civ., pentru prejudiciul suferit de reclamantă.
Este de amintit în acest sens că instanţele au apreciat că S.N.P. Petrom S.A. nu are calitate procesuală, omiţând să se pronunţe expres cu privire la o excepţie similară invocată în motivarea apelului său de către pârâta S.C. F.S. S.A. Râmnicu Vâlcea.
Această modalitate de identificare a persoanei care ar urma să răspundă pentru prejudiciul cauzat reclamantei este vădit arbitrară, cu atât mai mult cu cât instanţele şi-au fundamentat concluziile exclusiv pe afirmaţiile S.N.P. Petrom S.A., nesusţinute în plan probatoriu decât cu adresele nr. 1859 din 19 aprilie 2000 şi nr. 4665 din 19 iulie 2000 emise tot de S.N.P. Petrom S.A.
Aceste două înscrisuri precum şi adresa nr. 1736 din 6 iunie 2000 emisă de S.C. F.S. Râmnicu Vâlcea S.A. au fost depuse în dosarul de fond, iar din cuprinsul lor rezultă că responsabilitatea pentru executarea lucrărilor care au dus la degradarea terenului reclamantei ar fi aparţinut Trustului de foraj-extracţie Piteşti.
Pe de altă parte, în motivarea apelului său, pârâta S.N.P. Petrom S.A. a indicat că valoarea prejudiciului cauzat reclamantei ar trebui să se regăsească în „pasivul fostei Schele de Foraj Râmnicu Vâlcea" care ar fi fost preluat de pârâta S.C. F.S. Râmnicu Vâlcea S.A.
Tot în motivarea respectivului apel, S.N.P. Petrom S.A. a precizat că „întreaga activitate de foraj s-a realizat şi se realizează pe baza unui contract de foraj" care conţine întotdeauna „clauza expresă cu privire la recondiţionarea şi redarea terenului aferent (…) apt de a fi reintrodus în circuitul agricol".
Un alt aspect esenţial pentru soluţionarea litigiului şi care a rămas neclarificat se referă la regimul juridic al terenului degradat.
Instanţele nu au stabilit, de pildă, care era natura drepturilor - reale sau doar de folosinţă - exercitate asupra terenului de către unitatea care a executat lucrările ce au dus la degradarea lui şi în ce măsură abandonarea în fapt a lucrărilor a fost reflectată în plan juridic printr-o revenire a terenului la regimul proprietăţii avut anterior începerii lucrărilor de forare.
Este de amintit în acest sens că, prin adresa nr. 227 din 5 februarie 2001 emisă de Primăria comunei Scundu şi depusă în dosarul de apel, se atestă existenţa unor hărţi cadastrale conform cărora până în anul 1959 terenul era cultivat cu viţă de vie, şi că „după anul 1970, dispare această categorie de folosinţă".
Este, de asemenea, de reţinut că, în măsura în care unitatea care a executat lucrările de forare nu a procedat la o restituire formală a terenului - de exemplu către fosta cooperativă agricolă de producţie - ar fi cu totul lipsite de suport aprecierile instanţei de recurs potrivit cărora dreptul de a solicita readucerea terenului în situaţia anterioară s-ar fi prescris înainte de reconstituirea proprietăţii funciare a reclamantei.
De altfel, într-o asemenea ipoteză, în favoarea reclamantei ar opera indiscutabil şi prevederile art. 101 şi art. 111 din Legea nr. 18/1991, evocate în susţinerea recursului în anulare şi care îi obligă pe titularii de investiţii să readucă în situaţia anterioară terenurile care au fost afectate de respectivele lucrări.
În aceeaşi ordine de idei, Curtea reţine că, într-adevăr, prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 îşi găsesc o deplină aplicare în materia răspunderii civile delictuale, astfel încât şi în speţă termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care reclamanta „a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea".
Chiar în contextul unei asemenea reglementări, afirmaţiile din motivarea recursului în anulare potrivit cărora reclamanta a cunoscut existenţa pagubei la data punerii sale în posesie, iar pe autorii prejudiciului cel mai de vreme din luna aprilie 2000 impun anumite nuanţări.
Este de remarcat astfel că înscrisurile aflate în dosarul primei instanţe au un caracter echivoc deoarece conţin menţiuni potrivit cărora punerea în posesie ar fi avut loc fie la 15 octombrie 1991, fie la 27 martie 2000.
Ultima dintre aceste două date este atestată însă printr-un singur înscris, a cărui autenticitate ridică dubii deoarece a fost întocmit prin adăugarea pe o fotocopie alb-negru a unor menţiuni suplimentare scrise cu culoare albastră.
Pe de altă parte, în ipoteza localizării la nivelul anului 1991 a momentului punerii în posesie a reclamantei, determinarea datei de la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea ar impune o analiză distinctă.
În acest sens Curtea are în vedere că, potrivit înscrisurilor depuse în copie în dosarul de fond, reclamanta a iniţiat în luna aprilie 2000 corespondenţa pe baza căreia, la 27 iulie 2000 şi respectiv 18 august 2000 a fost în măsură să le cheme în judecată pe pârâte, mai întâi pe S.N.P. Petrom şi apoi pe S.C. F.S. Râmnicu Vâlcea S.A.
În condiţiile în care identificarea pârâţilor s-a făcut într-o perioadă de numai câteva luni şi cu eforturi relativ reduse, instanţele aveau îndatorirea de a analiza şi în ce măsură întârzierea de circa 9 ani a acestor demersuri constituie o culpă a reclamantei.
O asemenea analiză se impune mai cu seamă în raport cu împrejurarea că dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 nu încurajează pasivitatea celui păgubit, ci leagă începerea cursului prescipţiei de momentul când acesta trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe autorul prejudiciului.
Criticile formulate în motivarea recursului în anulare se impun a fi, de asemenea, avute în vedere, inclusiv în sensul asigurării - dacă celelalte cerinţe ale legii sunt îndeplinite - a unei depline despăgubiri a reclamantei.
În egală măsură, însă o astfel de despăgubire s-ar impune să fie şi echitabilă, în sensul de a ţine seama şi de valoarea referinţă pe care acelaşi teren ar putea-o avea în circuitul civil agricol, în cazul în care nu ar fi afectat de construcţii.
Nu se poate face abstracţie, de exemplu, de împrejurarea că prin stabilirea în sarcina unuia sau a ambilor pârâţi a unor cheltuieli de refacere a terenului, care depăşesc în mod vădit valoarea unui teren liber având aceeaşi suprafaţă şi calitate a solului, reclamanta ar beneficia de o îmbogăţire nelegitimă.
Ţinând seama de caracterul vădit netemeinic al hotărârilor astfel pronunţate ca şi de încălcările esenţiale aduse dispoziţiilor legale menţionate, Curtea constată că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 330 C. proc. civ., în raport cu care recursul în anulare urmează a fi admis.
Întrucât în speţă împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite, urmează a se face totodată aplicarea art. 3303 precum şi a art. 312 alin. (1)-(3) şi art. 314 C. proc. civ. în sensul casării tuturor celor trei hotărâri, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de trimitere va pune în vedere părţilor necesitatea administrării unor probe suplimentare referitoare la:
- regimul juridic - inclusiv cel al proprietăţii - sub care terenul reclamantei s-a aflat înainte, în cursul şi ulterior executării lucrărilor de construcţii, urmând a se stabili, de asemenea, dacă şi în ce condiţii abandonarea în fapt a lucrărilor de construcţii a fost însoţită şi de o modificare a respectivului regim juridic;
- identificarea exactă a unităţii sau unităţilor care au executat lucrările, a celor care le-au contractat şi a obligaţiilor contractuale asumate;
- stabilirea actualilor succesori în drepturi şi obligaţii a unităţilor care au executat şi a celor care au comandat lucrările, context în care urmează a fi reanalizată şi chestiunea calităţii procesuale pasive a pârâtelor chemate în judecată;
- determinarea cu exactitate a momentului repunerii reclamantei în posesia terenului afectat de construcţii ca şi a efectelor pe care această repunere a putut-o avea cât priveşte calcularea termenului de prescripţie a dreptului său la acţiune;
- determinarea, eventual printr-o nouă expertiză de specialitate, a valorii integrale a prejudiciului, inclusiv în raport cu valoarea de circulaţie a terenurilor agricole caracterizate printr-o calitate a solului şi o suprafaţă identice acelora avute de terenul reclamantei anterior executării construcţiilor.
De asemenea, cu ocazia rejudecării cauzei urmează a fi avute în vedere şi apărările invocate de reclamantă şi de pârâţi, conform art. 315 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Casează Decizia nr. 2474 din 2 octombrie 2001 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, Decizia nr. 1329 din 17 mai 2001 a Tribunalului Vâlcea, secţia civilă, precum şi sentinţa civilă nr. 2107 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Drăgăşani.
Trimite cauza la Judecătoria Drăgăşani în vederea rejudecării.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iulie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3151/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 3072/2002. Civil → |
|---|
