CSJ. Decizia nr. 3838/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.3838
Dosar nr. 3647/2002
Şedinţa publică din 7 octombrie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 29 iulie 1999 sub nr. 3187 pe rolul Tribunalului Alba, reclamantul C.R. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. G.C. SRL Sugag şi S.C. D.C. SRL Căpâlna solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâtele la plata sumelor: 20.000.000 lei, despăgubiri, 200.000.000 lei contravaloarea protezelor şi cheltuielile de montare, 150.000.000 lei daune morale, 1.200.000 lei lunar despăgubiri eşalonate, instituirea unui sechestru asigurator asupra bunurilor pârâtelor până la recuperarea sumelor solicitate.
Solicită de asemenea şi cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul arată că a fost angajatul S.C. G.C. şi la data de 28 martie 1998, cu ocazia unui transport de buşteni pe care l-a făcut la cea de a doua pârâtă S.C. D. Căpâlna a fost victima unui accident de muncă în urma căruia şi-a pierdut un picior care i-a fost amputat.
Mai arată reclamantul că accidentul de muncă s-a produs din culpa celor două pârâte; prima pârâtă nu avea întocmit dosarul pentru autorizarea legală prevăzută în materie de protecţia muncii şi nu a făcut, în ceea ce priveşte pe reclamant, instructajul de protecţia muncii pentru manoperele de descărcare a buştenilor, ci doar pentru conducereaautovehiculului pentru care era angajat ca şofer.
Culpa celei de a doua pârâte, arată reclamantul a constatat în neasigurarea condiţiilor de descărcare a buştenilor, terenul pe care se desfăşura această manoperă era în pantă.
Tribunalul Alba, prin sentinţa civila nr. 41din 7 februarie 2001, a admis în parte acţiunea şi a obligat pe fiecare din cele două părţi să-i plătească reclamantului următoarele sume: 5.000.000 şi 72.000.000 lei despăgubiri materiale, 50.000.000 lei daune morale, 6.000.000 lei despăgubiri civile reactualizate plătite eşalonat pe perioada august 1998 – octombrie 2000 şi, începând cu 1 noiembrie 2000 câte 300.000 lei lunar până la încetarea stării de nevoie a reclamantului.
A dat în debit reclamantul cu suma de 14.780.000 lei taxa de timbru.
A obligat pârâta S.C. D. să plătească reclamantului 3.465.000 lei, cheltuieli de judecată şi a compensat celelalte cheltuieli.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că reclamantul a fost salariatul primei pârâte în calitate de şofer şi că în virtutea obligaţiilor de serviciu acesta efectua transporturi de material lemnos în funcţie de comenzile pe care angajatorul le avea.
În ziua de 28 martie 1998 reclamantul a suferit un accident cu ocazia descărcării unui transport de buşteni la pârâta D.C. Căpâlna.
În urma acestui accident reclamantul a suferit leziuni care au dus la încadrarea reclamantului în gradul II de invaliditate, motiv pentru care acesta a fost pensionat.
În ceea ce priveşte culpa în producerea accidentului, instanţa a reţinut că ea aparţine în egală măsură celor două pârâte şi reclamantului, fiecare dintre aceştia nu au respectat în totalitate normele legale de protecţia muncii, în considerentele sentinţei fiind analizate normele care au fost încălcate de către fiecare.
Având în vedere stabilirea acestei culpe comune în proporţie de către 1/3 pentru fiecare parte, pârâtele care au fost obligate să plătească reclamantului câte 1/3 din sumele pretinse şi dovedite de către acesta.
Împotriva sentinţei pronunţate de către instanţa de fond au declarat apel toate părţile în cauză, invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie şi susţinând în esenţă; reclamantul că numai pârâtele se fac vinovate de producerea accidentului, iar pârâtele, în apelurile pe care le-au declarat, susţinând că reclamantul este singurul culpabil de producerea accidentului.
Curtea de apel Alba Iulia, prin Decizia civilă nr. 65 din 26 iunie 2002, a admis apelurile declarate de către pârâte şi în consecinţă a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea formulată de către reclamant.
A respins ca nefondat apelul declarat de către reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa, analizând prin prisma motivelor de apel cauza, a reţinut că singurul culpabil de producerea accidentului de muncă se face reclamantul.
În acest sens se reţine, ca fiind cauza determinantă în producerea accidentului, încărcarea de către reclamant a autotractorului pe care-l conducea, cu mult peste capacitatea sa – atât în gabarit cât şi în greutate.
S-a mai reţinut de asemenea că reclamantul, cu ocazia descărcării buştenilor nu a respectat ordinea operaţiilor pe care trebuia să le efectueze, inversând această ordine şi încălcând astfel art. 308 din N.T.S.M.
S-a apreciat de către instanţa de apel că nu se impunea existenţa unei convenţii între unităţile pârâte întrucât activitatea fiecărei părţi era reglementată prin norme de protecţia muncii.
Privitor la criticile formulate în apel de către reclamant în legătură cucuantumul prejudiciului pe care l-a suferit, s-a apreciat că atât timp cât se reţine culpa exclusivă a reclamantului în producerea accidentului de muncă, este irelevantă întinderea valorii despăgubirilor.
Împotriva acestei decizii pronunţate de către instanţa de apel reclamantul a formulat recurs, solicitând modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii apelului pe care el l-a declarat şi implicit a acţiunii pe care a formulat-o şi respingerea apelurilor declarate de către pârâţi.
Se susţine că apelul pe care l-a declarat a fost respins ca nefondat cu toate că instanţa de apel nu a motivat această soluţie de loc.
Se mai susţine că instanţa de apel a înlăturat toate probele care au fost administrate în faţa instanţei de fond, luând în considerare doar raportul de expertiză efectuat în apel.
În ceea ce priveşte acest raport de expertiză, recurentul arată că deşi a făcut obiecţiuni, acestea nu au fost avute în vedere.
Se mai susţine că în mod greşit instanţa a apreciat că lipsa unei convenţii de protecţia muncii intre cele două societăţi care-şi prestează reciproc servicii nu are nici o relevanţă.
De asemenea susţine că instanţa nu a apreciat corect atât consecinţele ce decurg din descărcarea materialului lemnos într-un loc care este în pantă, cât şi împrejurarea că nu s-a făcut instructajul de protecţia muncii reclamantului; împrejurări care dacă ar fi fost avute în vedere, ar fi condus la concluzia că cele două pârâte sunt culpabile de producerea accidentului de muncă.
O ultimă critică se referă la faptul că taxa de timbru pentru care a obţinut să o plătească eşalonat nu trebuia să o plătească; aspect pe care instanţa de apel nu l-a avut în vedere.
Recursul nu este fondat.
Este de reţinut în primul rând că recursul nu este structurat conform prevederilor art. 303 alin. (3) şi art. 304 C. proc. civ. pentru că enunţarea motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ. la începutul şi sfârşitul motivării recursului nu reprezintă o dezvoltare a acestor motive în sensul textelor de lege mai înainte menţionate.
Motivarea recursului cuprinde în principiul susţinerii privind interpretarea greşită a probelor administrate – ceea ce reprezintă de fapt critici referitoare la netemeinicia acţiunii, care nu mai pot fi făcute după abrogarea art. 304 pct. 11 C. proc.civ., prin OUG nr. 138/2000.
Susţinerea recurentului, care s-ar putea încadra în motivul prevăzut de pct. 10 al art. 304 nu este întemeiată deoarece pentru a ajunge la această soluţie, instanţa de apel s-a pronunţat în legătură cu toate probele administrate.
Astfel, în cazul în speţă, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art.998 şi urm. C. civ. (temei de drept care nu a fost modificat pe parcursul judecării cauzei) ori în această situaţie definitorie pentru antrenarea răspunderii civile este culpa.
În art. 999 C. civ. se prevede că omul este responsabil nu numai de prejudiciul pe care l-a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.
În acest sens este de reţinut că Rezoluţia din 27 august 1999 a Parchetului a reţinut că accidentul s-a produs din culpa exclusivă a reclamantului motiv pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva pârâtelor.
În expertiza tehnică efectuată în apel se reţine că „factorul generator al accidentuluil-a constituit supraîncărcarea autotransportatorului cu 57% peste capacitatea admisă de lege".
În aceeaşi expertiză se mai reţine că „indiferent unde şi în ce plan s-ar fi descărcat autotransportatorul, supraîncărcătura odată eliberată din cabluri chiar fără lansare racontelor pentru descărcare nu mai putea fi controlată, aceasta situându-se peste nivelul superior al înălţimii racontelor, ar fi pornit în ambele părţi ale autotransportatorului provocând accidentul".
În orice caz este de menţionat că reclamantul a încălcat prevederile art. 308 din NUPMETF/80 care prevăd etapele operaţiunii de descărcare a autotransportatorului de către şoferul acestuia care este obligat să desfacă racoantele din partea descărcării şi să le declanşeze din partea opusă, începând cu racoanta din spate şi apoi cea din faţă.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului că cele două pârâte sunt culpabile pentru că nu au încheiat între ele o convenţie cu privire la protecţia muncii, urmează a constata că instanţa de apel a reţinut corect că pentru transporturi ocazionale, cum a fost cel din speţă, nu este necesar să se încheie o convenţie, aceasta fiind necesară şi obligatorie în situaţia desfăşurării unor activităţi permanente de cooperare.
În cazul în speţă aceste operaţii trebuiau să se desfăşoare conform instructajului de protecţia muncii, care a fost efectuat conform fişei individuale la data de 2 martie 1998.
Referitor la ultima susţinere – în ceea ce priveşte taxa de timbru – urmează a reţine că măsura luată de către Tribunalul Alba de obligare la plata taxei de timbru nu a fost contestată de către reclamant, mai mult chiar, acesta adresându-se D.G.F.P.T.S. a solicitat amânarea plăţii şi nicidecum anularea măsurii de obligare la plata taxei de timbru.
Prin adresa nr. 35/2000, D.G.F.P.T.S. Sebeş a acordat această înlesnire de plată.
În consecinţă, susţinerea recurentului cu privire la acest aspect nu este fondată
Astfel fiind urmează a constata că nici una din susţinerile formulate de către recurent nu este fondată şi ca atare recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.R. împotriva deciziei civile nr. 65/A din 26 iunie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi7 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3840/2002. Civil. Rectificare C.F. Recurs | CSJ. Decizia nr. 3835/2002. Civil → |
|---|
