CSJ. Decizia nr. 3880/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 3880
Dosar nr.2095/2002
Şedinţa publică din 8 octombrie2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 13 septembrie 1999, reclamantul HGE. a chemat în judecată pârâta D.S.D. şi Municipiul Bucureşti, prin Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Primarul general, solicitând a se constata nulitatea absolută a contractului de închiriere nr. 10737/30 septembrie 1997 şi a contractului de vânzare cumpărare nr. 2568/14 septembrie 1998 încheiate între S.C. H.N. S.A. în calitate de mandatar al pârâtului derândul 2 şi pârâta de rândul 1.
Reclamantul a mai cerut obligarea pârâtei D.S.D. la restituirea în deplină proprietate a imobilului şi evacuarea acesteia.
In motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că este titularul dreptului de proprietate asupra apartamentului ocupat de pârâta D.S.D., calitate ce i-a fost recunoscută prin sentinţa civilă nr. 9083/8 iunie 1999 şi a introdus acţiune pentru rezilierea contractului de închiriere la 20 iulie 1998 întrucât pârâta D.S.D. nu a locuit în apartament, iar în timpul soluţionării cauzei ea a cumpărat locuinţa. Temeiul acţiunii, a precizat reclamantul, îl constituie frauda la lege şi cauza ilicită a contractului, precum şi prevederile Legii nr. 112/1995, art. 6 din HG nr. 11/1997 şi art. 480 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 10518 din 5 iunie 2000, Judecătoria sectorului 1 a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtele să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, mansardă, a dispus evacuarea pârâtei D.S.D. din imobilul de mai sus şi s-au respins capetele de cerere privind constatarea nulităţii contractului de închiriere nr. 10737/30 septembrie 1997 şi de vânzare-cumpărare nr. 2568/14 septembrie 1998, ca neîntemeiate.
În motivarea soluţiei, judecătoria areţinut că prin compararea titlurilor de proprietate, s-a dat eficienţă titlului reclamantului, care provine de la adevăratul proprietar, evacuarea pârâtei s-a dispus ca o consecinţă a admiterii primului capăt decerere şi ea nu are un titlu valabil, iar cererea de constatare a nulităţii contractului de închiriere şi cumpărare s-a respins,reclamantul nefăcând dovada nici uneia dintre cauzele de nulitate invocate.
Apelul declarat de pârâta D.S.D., formulat împotriva hotărârii primei instanţe, a fost admis de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 2872 din 8 noiembrie 2000. Instanţa de a apel a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins capătul de cerere privind evacuarea pârâtei ca neîntemeiat, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a anulat ca netimbrat apelul formulat de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
În justificarea respingerii cererii de evacuare a pârâtei, instanţa de apel a învederat că titlul locativ al pârâtei îl constituie contractul de închiriere, care a fost menţinut ca urmare a respingerii capătului de cerere privind constatarea nulităţii lui.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1422 din 14 mai 2001, a respins ca nefondate recursurile formulate de reclamant şi de pârâta D.S.D.
Răspunzând criticilor pârâtei, curtea de apel a învederat că instanţele au realizat o analiză corectă a titlurilor părţilor şi au reţinut că titlul reclamantului este preferat, el provine de la adevăratul proprietar, iar cel al pârâtei de la un proprietar aparent, anume statul.
Împotriva hotărârilor evocate a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, fondat pe prevederile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susţinând că hotărârile criticate au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce adeterminat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
Se solicită casarea hotărârilor şi respingerea acţiunii introduse de reclamant.
În motivarea recursului în anulare se invocă prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, teza 2, potrivit cărora actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, înafară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credinţă, iar art. 18 lit. d) din aceeaşi lege dispune că măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaş cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Din coroborarea textelor de lege rezultă că persoanele care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu bună credinţă sunt îndreptăţite să păstreze bunul şi spre aceeaşi concluzie conduc şi dispoziţiile art. 1899 din C. civ., care stabilesc că buna credinţă se presupune întotdeauna, sarcina probei contrare revine celui care susţine existenţa relei credinţe.
Pârâta a îndeplinit toate condiţiile pretinse de lege pentru a putea cumpăra apartamentul, sentinţa prin care s-a constatat preluarea abuzivă de către stat a apartamentului de la reclamant s-a pronunţat după data cumpărării, pârâta fiind aşadar de bună credinţă şi beneficiază de prevederile Legii nr. 10/2001.
Criticile formulate în recursul în anulare împotriva hotărârilor atacate sunt nefondate.
Buna credinţă a pârâtei în încheierea contractului de vânzare-cumpărare, care constituie argumentul principal în motivarea recursului în anulare, nu poate fi reţinută.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995, chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta pentru cumpărarea acestor apartamente.
Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin HG nr. 11/1997 prevăd în art. 6 că dreptul de acumpăra apartamentele în care locuiesc portivit art. 9 din lege, îl au numai chiriaşii care, având un contract deînchiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii.
Pârâta, la 25 ianuarie 1996, data intrării în vigoare a legii, nu ocupa apartamentul din litigiu şi nici nu avea privitor la el un contract de închiriere. Acesta s-a încheiat la 1 octombrie 1997, deci ulterior intrării în vigoare a legii, cu precizarea că la data încheierii lui normele metodologice evocate erau aplicabile, ele fiind aprobate la data de 18 februarie 1997 prin HG nr. 11/1997.
Întrucât pârâta nu întrunea condiţiile prevăzute de lege pentru a putea cumpăra apartamentul, susţinerea bunei sale credinţe nu are nici un suport legal, iar prevederile Legii nr. 10/2001, intrate în vigoaredupă introducerea acţiunii reclamantului, nu au constituit temeiul legal al pretenţiilor acestuia.
Pentru aceste considerente recursul în anulare se va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 10518 din 5 iunie 2000 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, deciziei nr. 2872 din 8 noiembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a –V-a civilă şi de contenciosadministrativ, şi deciziei nr. 1422 din 14 mai 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3889/2002. Civil. Revizuire sentinta. Recurs | CSJ. Decizia nr. 384/2002. Civil. Lg. 10/2001. Recurs → |
|---|
