CSJ. Decizia nr. 670/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.670DOSAR NR.3953/2002
Şedinţa publică din 21 februarie 2003
S-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei civile nr.144 din 10 ianuarie 2001 a Judecătoriei Iaşi şi împotriva deciziei nr.1879 din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Iaşi – Secţia civilă.
La apelul nominal s-a prezentat intimata Societatea Comercială "T." SA Iaşi, reprezentată de consilier juridic P.T., lipsind intimata contestatoare D.G..
Procedura completă.
Instanţa constată că pricina se află în stare de judecată.
Reprezentanta Ministerului Public solicită admiterea recursului în anulare.
Consilier juridic P.T., solicită de asemenea, admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor pronunţate şi respingerea contestaţiei.
CURTEA
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 6 septembrie 2002 s-a înregistrat pe rolul Curţii Supremede Justiţie recursul în anulare prin care, în temeiul art.330 pct.2 din C.proc.civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremăde Justiţie a solicitat casarea deciziei civile nr. 1879 din 7 septembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Iaşi şi a sentinţei civile nr.144 din 10 ianuarie 2001,pronuntată de Judecătoria Iaşi, susţinând că, prin soluţiile pronunţate, s-a produs o încălcare esenţială a legii ce a determinat soluţionarea greşită a cauzei pe fond.
Examinând calea extraordinară de atac declarată, precum şi dosarele ataşate, Curtea constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 23 noiembrie 2000 pe roul Judecătoriei Iaşi, petenta D.G. a solicitat în contradictitoriu cu S.C "T." S.A. Iaşi desfiinţarea deciziei nr. 1432 din 5 noiembrie 1999 prin care i s-a desfăcut contractul de muncă în temeiul art. 130 alin.1 litera a din C.mun.
A susţinut petenta, că procedând astfel, intimata a încălcat dispoziţiile OGnr. 9/1997 ce impuneau prezentarea unui program de restructurare în cazul concedierilor colective , precum şi ale Contractului colectiv de muncă pe ramură care relua aceleaşi obligaţii.
S-a depus în copie dispoziţia nr. 1432/5.11.1999 de desfacere a contractului de muncă .
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea contestaţiei , invocând, în principal, excepţia tardivităţii depunerii acesteia în raport cu data emiterii şi faptele materiale (întocmirea şi semnarea fişei de lichidare, a statului de plată pentru drepturile băneşti, inclusiv plăţile compensatorii, primirea carnetului de muncă şi încasarea ajutorului de şomaj) care denotă acceptarea măsurii, neatacate în termen. Au fost formulate şi apărări de fond şi s-a invocat neconstituţionalitatea art.134 (2) din C.mun., excepţie respinsă de Curtea Constituţională.
Prin sentinta civilă nr.144 din 10 ianuarie 2001, Judecătoria Iaşi a înlăturat excepţia de neconstituţionalitate, a respins excepţia de tardivitate a depunerii contestaţiei, care a fost admisă în fond. S-a dispus anularea dispoziţiei nr.1432/1999 şi reîncadrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior, aceea de arhivar, cu plata despăgubirilor băneşti aferente. A motivat instanta că, potrivit practicii judiciare, comunicarea în scris a deciziei de desfacere a contractului de muncă nu poate fi înlocuită cu alte probe, astfel încât excepţia tardivităţii a fost respinsă. Pe fond, cererea s-a considerat a fi întemeiată.
Prin Decizia nr.1879 din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Iaşi, recursul intimateia fost respins, menţinându-se soluţia şi motivarea primei instanţe.
Prin recursul în anulare de faţă este criticat modul de soluţionare de către instanţele investite a excepţiei tardivităţii, ridicată de intimată. Se susţine astfel că art.176 alin.1 din C.mun. – care făcea distincţie, în privinta momentului de la care curge termenul de 30 de zile pentru formularea contestaţiei, între cauze ce necesitau comunicarea şi alte cauze- a fost abrogat expres prin art.91 din Legea nr.168/1999 privind solutionarea conflictelor de muncă, astfel încât, potrivit noii reglementări, măsurile pot fi contestate în termen de 30 de zile de la data la care cei interesaţi au luat cunoştinţă de măsura dispusă. Ca atare, se susţine, întrucât contestaţia s-a depus sub imperiul legii noi – intrată în vigoare la 1 ianuarie 2000- erau incidente dispoziţiile art.73 lit.a din lege, astfel că la 23 noiembrie 2000 – data formulării acţiunii- expirase termenul de 30 de zile în care măsura desfacerii contractului de muncă putea fi contestată.
Recursul în anulare este fondat, urmând a fi admis în considerarea următoarelor argumente:
S.C. "T." S.A. Iaşi a intrat, începând cu perioada decembrie 1998-ianuarie 1999, într-un program de reorganizare şi restructurare, impus de exigentele economiei de piată, consecutiv privatizării prin vânzarea de către stat a pachetului majoritar de acţiuni. Printre altele, s-a luat hotărârea disponibilizării eşalonate a unui mare număr de salariati, măsură cu impact local şi naţional de notorietate.
Reglementată pentru prima dată în România prin OUGnr.9/1997, concedierea colectivă şi-a propus protecţia salariaţilor ale căror contracte de muncă se desfac ca urmare a aplicării unor programe de restructurare, privatizare şi lichidare. Astfel, protecţia se realizează fie prin măsuri active (programe de reconversie profesională), fie prin plăţi compensatorii. Printre alte condiţii ale acordării plăţilor compensatorii, OUG nr.9/1997 (invocată de contestatoare în motivarea acţiunii) a prevăzut cerinta ca persoanei să i se fi desfăcut contractul de muncă în temeiul art.130 alin.1 lit.a din C.mun.; potrivit art.19 alin.2 din acest act normativ, dreptul la plata compensatorie se naşte la data desfacerii contractului de muncă. Deşi OUG nr.9/1997 a fost abrogată prin OUG nr.98/1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective (publicată în M.of. nr.303 din 29 iunie 1999), dispoziţiile enuntate privind data de când se naşte dreptul la plăţi compensatorii au fost reluate în aceeaşi formă.
În spetă, sub nr.2274/5 martie 1999 (fila 11 dosar fond), petentei D.G. i s-a comunicat că urmează să fie disponibilizată, cu consecinţa desfacerii contractului de muncă în temeiul art.130 alin.1 lit a din C.mun. şi a art.28 lit.a din Contractul colectiv de muncă, fiind invitată să-şi întocmească formele de lichidare pentru obţinerea drepturilor băneşti cuvenite, cu asigurarea salariului integral pe toată durata preavizului.
Urmare acestui preaviz, petenta s-a prezentat la unitate şi prin cerere olografă, datată 4 noiembrie 1999, a solicitat acordarea plăţilor compensatorii, arătând că are cunoştintă de desfacerea contractului de muncă în temeiul art.130 alin.1 lit a din C.mun., începând cu data de 22.10.1999. A doua zi s-a emis şi dispoziţia nr.1432/5.11.1999 de desfacere a contractului de muncă, care face referire la adresa de preaviz şi la solicitarea scrisă a petentei.
Este necontestat că aceasta a încasat plăţile compensatorii ca urmare a disponibilizării colective şi nu s-a mai prezentat la unitatea angajatoare pentru a presta muncă.
După mai mult de un an de la acceptarea acestor plăţi, la 23 noiembrie 2000 petenta a formulat acţiunea prin care a contestat legalitatea măsurii desfacerii contractului de muncă pentru încălcarea unor dispoziţii ale OUG nr.9/1997 vizând planul de restructurare. Prin întâmpinare, intimata a invocat excepţia tardivităţii depunerii contestaţiei în raport cu termenul de 30 de zile prevăzut de lege. Instanţele au respins această excepţie, cu motivarea că petentei nu i s-a comunicat Decizia de desfacere a contractului de muncă.
Curtea constată că într-adevăr, astfel cum se susţine prin recursul în anulare, soluţionarea excepţiei a fost greşită, în speţă contestaţia fiind tardiv introdusă.
Potrivit art.134 alin.2 teza finală din C.mun. 1972 dispoziţia de desfacere a contractului de muncă îşi produce efectele de la data comunicării. Iar conform art.176 alin.1 din acelaşi cod (în vigoare până la 1 ianuarie 2000, când a fost abrogat prin Legea nr.168/1999), termenul de sesizare a organelor de soluţionare a litigiilor de muncă este de 30 de zile de la data comunicării, în cazul în care legea prevede necesitatea unei comunicări. Raţiunea pentru care legiuitorul a prevăzut necesitatea comunicării a fost aceea ca angajatul să cunoască motivele în fapt şi în drept ale acestei măsuri extreme, a încetării raporturilor de muncă cu unitatea, pentru a-şi putea motiva eventuala contestaţie.
La 2 noiembrie 1999 în Monitorul oficial, partea I, s-a publicat Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă. Potrivit art.73 lit.a din această lege, măsurile unilaterale de (…) încetare a contractului de muncă (…) pot fi contestate în termen de 30 de zile de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă de măsura dispusă. Cu aceeaşi ocazie a fost abrogat art.176 din C.mun. Se observă astfel o schimbare a concepţiei legiuitorului la acea dată, momentul obiectiv al comunicării deciziei fiind înlocuit cu un moment subiectiv, acela al cunoaşterii efective de către cel interesat a măsurii ce afectează raporturile de muncă.
Potrivit art.29 alin.3 din OUGnr.98/1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective (în vigoare la data încasării plăţii compensatorii), dreptul la plata compensatorie se naşte la data desfacerii contractului individual de muncă.
In speţă, petenta a cunoscut încă din luna martie 1999, prin înştiinţarea scrisă cei-a fost trimisă la domiciliu că urmează să i se desfacă contractul de muncă întemeiul art.130 alin.1 lit a din C.mun., ca urmare a măsurilor de restructurare anunţate, ce implicau concedierea colectivă. Cunoaşterea motivului desfacerii contractului său individual de muncă este probată în plus şi indubitabil de petiţia scrisă personal de reclamantă la 4 noiembrie 1999, cu o zi înaintea emiterii deciziei propriu-zise. Ca urmare a întocmirii tuturor formalităţilor de lichidare, petenta a încasat plăţile compensatorii.
Dacă s-ar accepta ideea că, necomunicându-i-se, formal, dispoziţia întocmită la 5 noiembrie 1999, contractul de muncă a subzistat, ar însemna a nu se da nici o eficienţă acceptării petentei, exprimată clar şi neechivoc la 4 noiembrie 1999, în sensul desfacerii contractului şi a încasării plăţilor compensatorii. Chiar doctrina şi jurisprudenta contemporane adoptării Codului muncii în anii ’70 au admis că trimiterea unei adrese care să cuprindă toate elementele prevăzute de art.134 (indicarea motivelor etc.) valorează comunicare. Or în speţă, se poate afirma, pe baza probelor administrate, că petentei i-au fost cunoscute motivele desfacerii contractului său de muncă din 4 noiembrie 1999, de când avea la dispoziţie 30 de zile pentru a contesta măsura.
Într-o interpretare extensivă, în favoarea părţii contractuale cu putere economică mai slabă, adoptată prin recursul în anulare, se poate admite şi că începând cu data de 1 ianuarie 2000 (data intrării în vigoare a Legii nr.168/1999) petenta ar mai fi avut la dispozitie un termen de 30 zile pentru depunerea contestaţiei împotriva măsurii pe care o considera abuzivă. Chiar şi în această ultimă variantă de interpretare, sesizarea instantei la 23 noiembrie 2000 se constată a fi tardivă.
Ca atare, văzând că această excepţie a fost invocată de intimată prin întâmpinarea depusă în termenul legal şi este întemeiată, soluţia corectă era ca, potrivit art.137 alin.1 C.proc.civ. să fie admisă excepţia tardivităţii, cu consecinţa respingerii contestaţiei ca fiind tardiv introdusă.
Neprocedând în acest fel, instantele au pronuntat hotărâri netemeinice şi nelegale, care vor fi casate, fiind întrunite cerintele art.330 alin.2 din C.proc.civ..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Modifică Decizia civilă nr.1879 din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Iaşi în sensul că admite recursul pârâtei S.C. "T." Iaşi împotriva sentinţei civile nr.144 din 10 ianuarie 2000 a Judecătoriei Iaşi, pe care o schimbă şi respinge, ca tardivă, contestaţia formulată de D.G. împotriva deciziei nr.1432 din 5 noiembrie 1999, emisă de pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 669/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 799/2002. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
