CSJ. Decizia nr. 671/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.671DOSAR NR.3959/2002
Şedinţa publică din 21 februarie 200.
S-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei civile nr.17449 din 5 decembrie 2000 a Judecătoriei Iaşi, precum şi împotriva deciziei civile nr.1871 din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Iaşi.
La apelul nominal s-a prezentat intimata S.C."T."Iaşi, prin consilier juridic P.T., lipsind intimata-contestatoare C.M..
Procedura completă.
Neexistând cereri prealabile, instanţa constată că pricina este în stare de judecată.
Reprezentanta Ministerului Public susţine recursul în anulare în sensul motivelor scrise din dosar.
Consilier juridic P.T., pentru intimata-pârâtă S.C."T."Iaşi, solicită admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate şi, pe fond, respingerea contestaţiei ca tardiv formulată.
CURTEA
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 10 octombrie 2000, contestatoarea C.M. a chemat în judecată S.C."T." S.A. Iaşi, solicitând ca, prin hotărârea ce se va da, să se dispună anularea deciziei nr.766 din 11 iunie 1999, prin care i s-a desfăcut contractul de muncă în baza art.130 lit.a din C.mun.şi restabilirea situaţiei anterioare, în sensul reintegrării sale în postul deţinut anterior.
În motivarea contestaţiei, s-a arătat că Decizia nu a fost comunicată conform art.134 din C.mun., nu s-au respectat dispoziţiile OG nr.48/1997, prevederile contractului colectiv de muncă şi ale Hotărârii Guvernului nr.9/1997.
Prin întâmpinare, intimata S.C."T."S.A. Iaşi a invocat excepţia tardivităţii introducerii contestaţiei.
Judecătoria Iaşi, prin sentinţa civilă nr.17449 din 5 decembrie 2000, a respins excepţia tardivităţii introducerii contestaţiei formulată de intimată şi, pe fond, a admis contestaţia, a anulat Decizia nr.766/11 iunie 1999 emisă de intimată şi a dispus reîncadrarea contestatoarei pe postul şi în funcţia deţinută anterior desfacerii contractului de muncă.
Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reţinut următoarele:
- Intimata nu a comunicat Decizia prin care s-a dispus desfacerea contractului de muncă, iar primirea de către contestatoare a carnetului de muncă, a plăţilor compensatorii, a ajutorului de şomaj, a indemnizaţiei de sprijin, nu sunt elemente de natură să suplinească obligativitatea comunicării prevăzută de art.134 alin.2 din C.mun..
- Faţă de caracterul imperativ al acestei norme legale, comunicarea făcută, fără confirmarea scrisă a contestatoarei, nu are semnificaţia juridică a unei comunicări în scris şi, ca atare, contestaţia se consideră a fi introdusă în termen.
- S-au încălcat dispoziţiile OUG nr.9/1997 potrivit cărora, în situaţia desfacerii colective a contractelor de muncă, în temeiul art.130 lit.a din C.mun., trebuie să existe programe de restructurare, privatizare sau lichidare, iar măsura nu poate fi luată decât după 60 zile de la data aprobării acestora de către Adunarea Generală a Asociaţilor.
- Firma cehă „Z.V." S.A. a devenit acţionar majoritar la S.C. "T."S.A. Iaşi, obligându-se să respecte contractul colectiv de muncă, precum şi drepturile salariaţilor, prevăzute în contractele individuale de muncă, obligaţie ce nu a fost îndeplinită, întrucât, prin Decizia nr.9 din 7 ianuarie 1999 a consiliului de administraţie, intimata a trecut la concedierea unui număr de 1278 angajaţi, fără a exista un program de restructurare şi o nouă organigramă, aprobate, prin hotărâre, de către Adunarea Generală a Acţionarilor.
În recurs, S.C. „T." S.A. Iaşi a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.134 alin.2 din C.mun.
Tribunalul Iaşi prin încheierea de şedinţă din 23 februarie 2001, a suspendat judecata şi a înaintat dosarul Curţii Constituţionale, care, prin Decizia nr.205/26 iunie 2001 a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.134 alin.2 din C.mun., ca inadmisibilă.
Tribunalul Iaşi, prin Decizia civilă nr.1871 din 7 septembrie 2001, a respins recursul declarat de S.C."T."S.A. Iaşi împotriva sentinţei civile nr.17449 din 5 decembrie 2000 a Judecătoriei Iaşi.
Împotriva acestor hotărâri, în temeiul prevederilor art.330 pct.2 C. proc.civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, criticându-le ca fiind greşite, întrucât au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii.
Se susţine, în dezvoltarea motivelor recursului în anulare, că, faţă de dispoziţiile legale care reglementează materia conflictelor de muncă, respectiv Legea nr.168/1999 şi în raport de probatoriul administrat în cauză, soluţionarea excepţiei privind tardivitatea formulării contestaţiei, prin respingerea ei, este greşită.
Astfel, instanţele s-au pronunţat numai în raport cu art.134 alin.2 C.mun., care nu cuprinde dispoziţii referitoare la termenul în care poate fi formulată contestaţia şi data de la care acesta începe să curgă, dispoziţiile sale constituind numai o garanţie impusă de lege pentru ocrotirea salariaţilor.
Termenul de introducere a contestaţiei şi data de la care se declanşa curgearea acestuia erau prevăzute în art.176(1) din C.mun., în vigoare la data desfacerii contractului de muncă.
Acest text a fost, însă, abrogat expres prin art.91 din Legea nr.168/1999, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2000, care are dispoziţii diferite în ceea ce priveşte data de la care începe să curgă termenul de30 zile, cuprinse în art.73 lit.a, potrivit căruia o astfel de măsură poate fi contestată în termen de 30 zile de la data la care cei interesaţi au luat cunoştinţă de măsura dispusă.
Conform principiului aplicării imediate a legii noi, - art. 73, lit.a din Legea nr.168/1999 incident în speţă - termenul a început să curgă de la data de 1 ianuarie 2000 –curgerea lui fiind condiţionată numai de momentul cunoaşterii de către contestatoare a măsurii dispuse de unitate.
În speţă, contestaţia a fost formulată după aproximativ un an şi jumătate de la data emiterii deciziei nr.766 din 11 iunie 1999, din cuprinsul acesteia rezultând cu certitudine că fosta salariată a luat cunoştinţă de măsura concedierii chiar la data când a fost emisă dispoziţia, astfel că demersul făcut trebuia să fie înregistrat în termen de 30 zile de la data de 1 ianuarie 2000.
Recursul în anulare este fondat.
Societatea intimată S.C. „T." S.A. Iaşi, a intrat, începând cu perioada decembrie 1998-ianuarie 1999, într-un program de reorganizare şi restructurare, consecutiv privatizării prin vânzarea de către stat a pachetului majoritar de acţiuni. Printre altele, s-a luat hotărârea disponibilizării eşalonate a unui mare număr de salariaţi, măsură cu impact local şi naţional de notorietate.
OUG nr.9/1997, care a reglementat măsura concedierii colective, şi-a propus şi protecţia salariaţilor ale căror contracte de muncă se desfac urmare aplicării unor programe de restructurare, privatizare şi lichidare. Astfel, potrivit ordonanţei menţionate, protecţia se realizează fie prin măsuri active (programe de reconversie profesională), fie prin plăţi compensatorii. Printre alte condiţii de acordare a plăţilor compensatorii, OUG nr.9/1997 (invocată de C.M. în motivarea contestaţiei) a prevăzut cerinţa ca persoanei respective să i se fi desfăcut contractul de muncă în temeiul art.130 alin.1 lit.a din C.mun.. Potrivit art.19 alin.2 din acest act normativ, dreptul la plata compensatorie se naşte la data desfacerii contractului de muncă. Deşi OUG nr.9/1997 a fost abrogată prin OUG NR.98/1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, dispoziţiile enunţate privind data de când se naşte dreptul la plăţi compensatorii au fost reluate în aceeaşi formă.
În speţă, petenta, prin cerere olografă, datată 29.01.1999 (fila 2 din dosarul de fond), a solicitat acordarea plăţilor compensatorii, arătând că are cunoştinţă de măsura dispusă - desfacerea contractului de muncă în temeiul art.130 alin.1 lit.a C.mun.începând cu data de 11 iunie 1999. Tot atunci, s-a emis şi Dispoziţia nr.766, de desfacere a contractului de muncă, în care se specifică faptul că, la aceeaşi dată, a expirat preavizul de 30 zile la care persoana vizată are dreptul potrivit art.131 alin.1 din C.mun.
Este de necontestat că petenta a încasat plăţile compensatorii, a beneficiat de plata ajutorului de şomaj potrivit dispoziţiilor Legii nr.65/1997, de echivalentul bănesc pentru perioada de preaviz, că a primit carnetul de muncă de la unitate la data disponibilizării şi nu s-a mai prezentat la unitate.
După aproape un an şi jumătate, la 10 octombrie 2000, petenta a formulat contestaţie împotriva deciziei de desfacere a contractului de muncă.
Aşa cum se arată în recursul în anulare, contestaţia a fost, însă, tardiv introdusă.
Potrivit art.134 alin.2 teza finală din C.mun., dispoziţia de desfacere a contractului de muncă îşi produce efectele de la data comunicării, iar conform art.176 alin.1 din acelaşi cod (în vigoare până la 1 ianuarie 2000, când a fost abrogat prin Legea nr.168/1999), termenul de sesizare a organelor de soluţionare a litigiilor de muncă este de 30 de zile de la data comunicării, în cazul în care legea prevede necesitatea unei comunicări.
Raţiunea pentru care legiuitorul a prevăzut necesitatea comunicării a fost aceea ca angajatul să cunoască motivele de fapt şi de drept ale acestei măsuri extreme -încetarea raporturilor de muncă - pentru a-şi putea motiva eventuala contestaţie.
La 2 noiembrie 1999 s-a publicat Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă. Potrivit art.73 lit.a din această lege, măsurile unilaterale de (...) încetare a contractului de muncă (...) pot fi contestate în termen de 30 de zile de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă de măsura dispusă. Cu aceeaşi ocazie, a fost abrogat art.176 din C.mun. Se observă astfel o schimbare a concepţiei legiuitorului la acea dată, momentul obiectiv al comunicării deciziei fiind înlocuit cu unmoment subiectiv, acela al cunoaşterii efective, de către cel interesat, a măsurii ce afectează raporturile de muncă.
În speţă, petenta a cunoscut încă din 29 ianuarie 1999, prin cererea depusă la unitate (fila 2 dosar fond), că urmează să i se desfacă contractul de muncă în temeiul art.130 alin.1 lit.a din C.mun., ca urmare a măsurilor de restructurare enunţate, ce implicau concedierea colectivă. Cunoaşterea motivului ca şi a măsurii desfacerii contractului său individual de muncă este probată, aşadar, indubitabil, de petiţia scrisă personal de contestatoare la data de29 ianuarie 1999.
Dacă s-ar accepta ideea că, necomunicându-se, formal, de către unitate, dispoziţia întocmită la 11 iunie 1999, contractul de muncă a subzistat, ar însemna a nu se da nici o eficienţă acceptării petentei, exprimată neechivoc în condiţiile de mai sus, în sensul de a i se desface contractul şi a încasa plăţile compensatorii. Chiar doctrina şi jurisprudenţa din perioada aplicării C.mun. – începând cu anul 1970, când acesta a fost adoptat -,au admis că trimiterea unei adrese care să cuprindă toate elementele prevăzute de art.134 (indicarea motivelor, etc.) valorează o comunicare. Or, în speţă, se poate afirma, pe baza probelor administrate, că petentei i-au fost cunoscute motivele desfacerii contractului de muncă din 29 ianuarie 1999, de când avea la dispoziţie 30 de zile pentru a contesta măsura.
Într-o interpretare extensivă, adoptată şi prin recursul în anulare, se poate admite chiar şi că, începând cu data de 1 ianuarie 2000 (data intrării în vigoare a Legii nr.168/1999) petenta ar mai fi avut la dispoziţie un termen de 30 zile pentru formularea şi depunerea contestaţiei.
Şi înaceastăvariantăde interpretare,sesizarea instanţeila10 octombrie 2000 apare evident tardivă.
Prin urmare, excepţia invocată de unitate s-a dovedit a fi întemeiată.
În consecinţă, recursul în anulare declarat în cauză fiind întemeiat, urmează a fi admis, modificându-se hotărârile atacate, în sensul respingerii contestaţiei ca tardiv formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursulîn anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Modifică Decizia civilă nr.1871 din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Iaşi în sensul că admite recursul pârâtei S.C."T."Iaşi împotriva sentinţei civile nr.17449 din 5 decembrie 2000 a Judecătoriei Iaşi, pe care o schimbă şi respinge, ca tardivă, contestaţia formulată de C.M. împotriva deciziei nr.766 din 11 iunie 1999 emisă de pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 679/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 668/2002. Civil → |
|---|
