Revendicare. Decretul nr. 92/1950. Imobil naţionalizat pe numele unei persoane decedate. încadrarea adevăraţilor proprietari în categoriile exceptate de la naţionalizare. Preluare fără titlu valabil
| Comentarii |
|
Preluarea imobilului de către stat nu s-a făcut cu un titlu valabil, în primul rând pentru că imobilul a fost naţionalizat pe numele unei persoane decedate, iar în al doilea rând pentru că moştenitorii acesteia, adevăraţii proprietari la data naţionalizării, se încadrau în categoriile exceptate de la naţionalizare.
(Secţiacivilă, decizianr. 657din 19 februarie2002)
CURTEA,
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanţii A.I., A.E. şi M.C. au chemat în judecată Primăria Municipiului Bucureşti şi S.C. “R.” S.A. pentru ca prin hotărârea judecătorească să fie obligate pârâtele să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. Ş.V. nr. 114-116, sectorul 1, şi să se constate lipsa titlului statului asupra acestuia.
în motivarea cererii introductive aceştia au arătat că imobilul revendicat a fost dobândit de autorul lor M.C. în baza actului de proprietate autentificat sub nr. 29944/1926; că în urma decesului acestuia au rămas ca moştenitori M.F., A.E., M.C.C. şi M.V., în calitate de fii, iar prin decesul lui M.V. şi a lui M.F. au rămas ca moştenitori A.l. şi M.C.
în anul 1951 imobilul, în baza unui proces-verbal emis în temeiul Decretului nr. 92/1950, a fost preluat
abuziv de către stat, caracterul abuziv al preluării fiind dat de faptul că la data naţionalizării autorii lor nu făceau parte din categoria persoanelor prevăzute în art. I din acest act normativ.
Prin statutul socio-profesional aceştia erau exceptaţi de la naţionalizare, încadrându-se în art. II din Decretul nr. 92/1950.
în cursul procesului, la data de 10 ianuarie 2000, a decedat reclamanta A.E. şi ca urmare au fost introduşi în cauză moştenitorii acesteia A.M. şi A.G.
Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1258 din 20 decembrie 2000, a admis acţiunea şi a obligat pârâtele să lase reclamanţilor în deplină proprietate imobilul situat în Bucureşti, str. Ş.V. nr. 113-116 sectorul 1, reţinând că aceştia au făcut dovada titlului lor de proprietate, precum şi a faptului că la data naţionalizării autorii lor făceau parte din categoria persoanelor exceptate prevăzute în art. II din actul de naţionalizare.
împotriva acestei sentinţe a formulat apel Primăria Municipiului Bucureşti, invocând ca motive de nelegalitate şi netemeinicie, pe de o parte, lipsa calităţii procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, iar pe de altă parte, pe fondul cauzei, faptul că preluarea de către stat a imobilului s-a realizat cu titlu.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a lll-a civilă, prin decizia nr. 228 A din 2 mai 2001, a respins ca nefondat apelul şi a menţinut soluţia procesuală a tribunalului, reţinând că litigiul s-a soluţionat în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti şi nu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, iar soluţia pe fondul cauzei este temeinică şi legală.
Municipiul Bucureşti, prin Primarul General a declarat recurs împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti, invocând ca motiv de casare împrejurarea că imobilul a fost trecut cu titlu în proprietatea statului, deoarece autorii reclamanţilor nu făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare.
Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit Decretului nr. 92 din 19 aprilie 1950 se naţionalizează în vederea “asigurării unei bune gospodăriri a fondului de locuinţe, supuse degradării din cauza sabotajului marii burghezii şi a exploatatorilor care deţin un mare număr de imobile”
o serie de clădiri, după criteriile stabilite în cuprinsul actului de naţionalizare.
Dispoziţiile art. I din decret enumerau principalele criterii de selecţie ale imobilelor ce urmau a se naţionaliza şi anume imobilele clădite care aparţineau foştilor industriaşi, foştilor moşieri, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii (pct. 1) precum şi imobilele clădite care erau deţinute de exploatatorii de locuinţe (pct. 2).
Rezultă cu evidenţă că scopul naţionalizării privea marile averi, imobilele aparţinând persoanelor care trăiau exclusiv din exploatarea numeroaselor clădiri pe care le aveau în proprietate.
Mai mult decât atât, existau, la data naţionalizării, anumite categorii socio-profesionale care erau exceptate de la aplicarea actului de naţionalizare, enumerat în art. II al acestuia.
Prin probele pe care le-au administrat, reclamanţii au făcut dovada atât a titlului lor de
proprietate, cât şi a faptului că autorii lor nu făceau parte din categoria de persoane care cădeau sub incidenţa decretului de naţionalizare.
Aşa cum reiese din copia extrasului din “Tabelul imobilelor naţionalizate în Bucureşti conform Decretului nr. 92/1950”, eliberat de Arhivele Statului sub nr. 512865 din 13.02.1998, imobilul în litigiu a fost naţionalizat pe numele proprietarului M.C., la poziţia 5067.
Proprietarul M.C. nu mai era însă în viaţă la data naţionalizării, decesul acestuia la data de 30 septembrie 1939 fiind consemnat şi în procesul-verbal nr. 305 din 16 mai 1940 al Administraţiei Financiare sector 4 de stabilire a impozitului succesoral asupra averii defunctului
C.M.
Potrivit acestui înscris precum şi a adresei nr. 50422 din 8 decembrie 1998 a Administraţiei Financiare sector 1 Bucureşti, în perioada cuprinsă de la decesul lui C.M. şi până la naţionalizare, proprietari ai imobilului din str. Ş.V. nr. 114-116, sector 1 Bucureşti, au fost moştenitorii acestuia, respectiv cele două fiice F.M. (căsătorită A.) şi E.A. precum şi cei doi fii V.C.M. şi C.C.M.
Preluarea imobilului de către stat nu s-a făcut în aceste condiţii cu un titlu valabil şi aceasta în primul rând pentru că imobilul a fost naţionalizat pe numele unei persoane decedate, iar în al doilea rând moştenitorii acestuia, adevăraţii proprietari la data naţionalizării, se încadrau în categoriile exceptate de la naţionalizare.
Astfel F.A. era casnică iar soţul său inginer, E.A., căsătorită cu un medic militar, era tot casnică, iar în ceea ce îi priveşte pe cei doi fii V.M. şi C.M.. aceştia erau studenţi în anul 1939 şi şomeri în anul 1950.
Acest statut socio-profesional nu putea să le confere încadrarea lor în categoria persoanelor la care făceau referire dispoziţiile art. I din Decretul nr. 92/1950 pe de o parte, iar pe de altă parte îi înscria în categoria persoanelor exceptate prevăzute de dispoziţiile art. II din acelaşi decret.
Faţă de cele ce preced, soluţia dată de tribunal şi confirmată de instanţa de apel este la adăpost de orice critică, astfel încât recursul se va respinge ca nefondat.
| ← Revendicare. Imobil folosit cu destinaţia de şcoală generală... | Revendicare. Compararea titlurilor. Titlul pârâtului mai... → |
|---|
