ICCJ. Decizia nr. 1630/2003. Civil. Revendicare; Constatare nulitate contract vânzare-cumparare - legea nr.112/1995; suspendare executare. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1630
Dosar nr. 2931/2003
Şedinţa publică din 2 martie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 6364 din 19 aprilie 2001, Judecătoria Craiova a admis acţiunea formulată de B.N., în contradictoriu cu pârâţii: Consiliul Judeţean Dolj şi J.P. şi pe cale de consecinţă pârâta J.P.a fost obligată să lase reclamantei deplina proprietate şi liniştita posesie cu privire la suprafaţa locativă de 36,98 mp şi magazia, situate în Craiova, judeţul Dolj; s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 448 din 22 ianuarie 1998 încheiat între pârâtă şi Consiliul Judeţean Dolj.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat prin fraudarea legii, respectiv dispoziţiile art. 3 alin. (3) din HG nr. 11/1997. Că în cauză pentru menţinerea actului de vânzare-cumpărare trebuia întrunite cumulativ două condiţii: respectarea legilor în vigoare la data întocmirii actului şi respectiv buna-credinţă a cumpărătoarei. Or, în speţă doar o singură condiţie a fost respectată respectiv buna-credinţă a cumpărătoarei.
Tribunalul Dolj prin Decizia civilă nr. 3523 din 7 noiembrie 2001 a admis apelurile declarate de pârâţii J.P.şi Consiliul Judeţean Dolj, împotriva sentinţei civile nr. 6364 din 19 aprilie 2001 pronunţată de Judecătoria Craiova, în contradictoriu cu reclamanta B.N., decedată în timpul procesului, cu moştenitoarele C.Ş. şi P.E. şi în consecinţă a fost schimbată sentinţa atacată în sensul că a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că în cauză nu se pune problema fraudei la lege, nefiind dovedită atitudinea subiectivă a părţilor contractului de a fi încălcat cu bună ştiinţă dispoziţiile legale în vigoare, făcută cu scopul obţinerii unui folos. Deci în speţă, nu se pune problema fraudei la lege deoarece părţile contractante au încheiat actul de vânzare-cumpărare, fără să aibă cunoştinţă despre acţiunea în revendicare formulată de reclamantă, şi fără să se încalce prevederile Legii nr. 112/1995.
Prin Decizia civilă nr. 2013 din 5 iunie 2002, Curtea de Apel Craiova, a admis recursul declarat de moştenitoarea reclamantei, respectiv C.Ş., împotriva deciziei civile nr. 3523 din 7 noiembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Dolj; a modificat Decizia atacată în sensul că a respins apelurile, cu consecinţa menţinerii sentinţei civile nr. 6364 din 19 aprilie 2001 a Judecătoriei Craiova.
În conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 şi art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie, a declarat recurs în anulare împotriva deciziei nr. 2013 din 5 iunie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală deoarece:
- La întocmirea contractului de vânzare-cumpărare nr. 448 din 22 ianuarie 1998 intervenit între Consiliul Judeţean Dolj – Sectorul servicii publice şi pârâta J.P., au fost respectate condiţiile prevăzute de art. 9 şi art. 14 din Legea nr. 112/1995;
- În momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 448 din 22 ianuarie 1998, pârâta J.P. a fost cumpărător de bună credinţă, având convingerea că cel de la care a dobândit imobilul a avut toate însuşirile cerute de lege pentru a-i putea transmite proprietatea imobilului în litigiu.
- Reclamanta nu a făcut dovada că pârâta cumpărătoare a imobilului în litigiu, a cunoscut sau, cu diligenţe minime, ar fi putut să cunoască situaţia juridică reală a imobilului, deci prezumţia de bună-credinţă a pârâtei nu a fost răsturnată de reclamantă.
Recursul în anulare este fondat.
Imobilul în litigiu – o cameră în suprafaţă de 36,98 mp cu magazie şi împrejmuire, ce face parte dintr-un imobil mai mare – se află situat pe raza municipiului Craiova. El a fost dobândit de reclamanta B.(A.)N. pe baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 481 din 27 aprilie 1948 prin moştenire de la tatăl său, A.N., pentru cota de 1/3 din imobil, act doveditor.
În temeiul art. 5 şi art. 56 din Legea nr. 4/1973 şi art. 47 din Legea nr. 57/1968 a fost emisă Decizia nr. 252 din 17 noiembrie 1975 în baza căreia imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului, proces-verbal din 30 ianuarie 1976.
Ulterior, imobilul în litigiu a fost închiriat pârâtei J.P., în baza contractului de locaţiune nr. 363 din 13 februarie 1992.
Mai apoi, la data de 22 ianuarie 1998 între Consiliul Judeţean Dolj şi pârâta J.P.a intervenit contractul de vânzare-cumpărare nr. 448 al cărui obiect la constituit imobilul în litigiu, după ce în prealabil, respectiv la data de 9 aprilie 1997 pârâta a solicitat în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995 aprobarea pentru cumpărarea imobilului litigios. Avizul favorabil vânzării-cumpărării al Comisiei Judeţene Dolj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a fost dat atunci când au fost respinse acţiunea în revendicare formulată de reclamantă pentru revendicarea imobilului litigios, sentinţa civilă nr. 9036 din 5 iunie 1996 a Judecătoriei Craiova şi cererea pentru restituirea în natură a imobilului revendicat, hotărârea din 26 iunie 1997 emisă de Comisia Judeţeană Dolj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, actul translativ de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 448 din 22 ianuarie 1998 a fost întocmit cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 9 şi art. 14 din Legea nr. 112/1995.
În conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bună-credinţă cu privire la imobilul în litigiu, este preferat cel din urmă.
Recunoaşterea prevalenţei interesului subdobânditorului de bună-credinţă a fost impusă în baza unor raţiuni cu aplicare mai largă şi care au creat un adevărat principiu, de preocuparea pentru asigurarea securităţii circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice.
S-a considerat că legea, care apără proprietatea, urmează să se încline înaintatea unui principiu superior de echitate şi de justiţie: bună-credinţă a cumpărătorului. Din punct de vedere juridic soluţia şi-a aflat aşadar suport în raţiuni de ordin pragmatic, concretizate în principiul validităţii aparenţei de drept, a cărui esenţă este exprimată în adagiul "error communis facit jus".
Incidenţa acestui principiu este însă subsecventă întrunirii cumulative a două condiţii privind eroarea asupra calităţii de proprietar a vânzătorului, eroare care trebuie să fie comună sau unanimă şi, de asemenea invincibilă, şi a unei condiţii privind bună-credinţă a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia. În adevăr, instanţele judecătoreşti au cerut întotdeauna ca terţul cumpărător care a tratat cu proprietarul aparent să fi fost de bună credinţă, adică să nu fi cunoscut realitatea, şi ca eroarea în care a căzut să fie generală şi mai cu seamă invincibilă, imposibil de prevăzut, imposibil de înlăturat.
În speţă, în aplicarea acestui principiu, se constată că pârâta J.P.a fost în eroare cu privire la calitatea de proprietar a vînzătorului Consiliul Judeţean Dolj – Sectorul servicii publice, în sensul că a crezut că acesta este adevăratul proprietar al imobilului în litigiu, lucru ce a determinat-o să încheie contractul de vânzare-cumpărare nr. 448 din 22 ianuarie 1998.
Având credinţa că adevăratul proprietar al imobilului în litigiu, este Consiliul Judeţean Dolj, sectorul servicii publice, în momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare, pârâta-cumpărătoare J.P.a fost de bună-credinţă.
Bună-credinţă a pârâtei J.P.nu numai că a fost înfrântă ci a fost întărită prin aceea că la întocmirea actului de vânzare-cumpărare mai sus menţionat au fost respectate condiţiile prevăzute de art. 9 şi art. 14 din Legea nr. 112/1995.
Cum în cauză nu au fost administrate probe de natură a răsturna prezumţia de bună-credinţă a pârâtei-cumpărătoare, cererea formulată de reclamanta B.N., privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 448 din 22 ianuarie 1998 se impune a fi respinsă ca neîntemeiată, evident şi cererea accesorie, în revendicare urmează de asemenea să fie respinsă, cum temeinic şi legal a statuat instanţa de apel, Tribunalul Dolj.
Aşadar, faţă de cele reţinute Înalta Curte constată că recursul în anulare declarat de Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, împotriva deciziei civile nr. 213 din 5 iunie 2002 a Curţii de Apel Craiova este fondat şi pe cale de consecinţă va fi casată Decizia atacată în sensul respingerii recursului formulat de recurenta C.Ş.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 213 din 5 iunie 2002 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă, pe care o casează şi respinge recursul reclamantei C.Ş.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 152/2003. Civil. Încheiere de suspendare -... | ICCJ. Decizia nr. 1631/2003. Civil. Litigiu de munca-restituire... → |
|---|
