ICCJ. Decizia nr. 228/2003. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 228.
Dosar nr. 564/2003
Şedinţa publică din 19 martie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 28 februarie 2002 B.F. prin mandatar, S.A. a chemat în judecată Primăria Municipiului Sighetu Marmaţiei solicitând obligarea acesteia să procedeze la soluţionarea cererii formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, precum şi obligarea la repararea pagubei în valoare de 200.000.000 lei, constând în chiria lunară cuvenită din închirierea imobilului.
În motivarea contestaţiei s-a arătat că la 16 mai 2002 reclamantul a solicitat restituirea imobilului situat în Sighetu Marmaţiei cerere ce nu a fost soluţionată, încălcându-se astfel prevederile art. 23 pct. 1 din Legea nr. 10/2001.
Primăria Sighetu Marmaţiei a arătat în întâmpinare că cel în cauză nu a depus acte în dovedirea cererii, precum şi că pentru acelaşi imobil au fost acordate despăgubiri în temeiul Legii nr.112/1995 numiţilor B.E., R.M. şi B.F., contestator în cauza de faţă.
Prin sentinţa nr. 510 din 29 mai 2002 a Tribunalului Maramureş, secţia civilă, a fost respinsă cererea de faţă, avându-se în vedere că în adevăr potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau depunerii actelor doveditoare. Or, potrivit art. 22 din lege actele pot fi depuse în termen de 18 luni, termen ce a fost prelungit, astfel că cererea este prematur formulată.
Apelul declarat de contestator împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia nr. 132 din 30 octombrie 2002 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, prin care s-a dispus anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Judecătoriei Sighetu Marmaţiei.
S-a reţinut că numai calificând juridic greşit acţiunea exercitată de reclamant, tribunalul a rezolvat-o în primă instanţă, cu încălcarea normelor de competenţă absolută, deşi în speţă acţiunea în stabilirea obligaţiei de a face, întemeiată pe dispoziţiile art. 1073 şi art. 1075 şi urm. C. civ. este de competenţa judecătoriei, ca instanţă de drept comun.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât Primăria Municipiului Sighetu Marmaţiei cât şi S.A., împuternicit al contestatorului B.F. şi de această dată R.M.
Prin recursul Primăriei Sighetu Marmaţiei întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se solicită casarea deciziei dată în apel şi menţinerea sentinţei, întrucât competenţa de a soluţiona pricina în primă instanţă nu aparţine instanţei de drept comun, ci tribunalului, conform prevederilor din Legea nr. 10/2001.
Contestatorul critică hotărârea recurată pentru neacordarea cheltuielilor de judecată şi pentru stabilirea greşită a competenţei în favoarea judecătoriei, deşi litigiul este întemeiat pe prevederile Legii nr. 10/2001.
Recursurile sunt întemeiate, urmând a fi admise în raport de cele ce urmează:
Din expunerea rezumativă a lucrărilor de asemenea rezultă cu evidenţă că obiectul pricinii, astfel cum a fost înregistrată la tribunal vizează neaplicarea corectă şi în termenul legal a prevederilor Legii nr. 10/2001.
De altfel şi în motivele deciziei din apel se arată expres că litigiul a fost generat de refuzul unei autorităţi administrative de a răspunde cererii cu soluţionarea căreia a fost învestită, notificarea fiind realizată în condiţiile şi în temeiul unei legi speciale, cu caracter reparator, ce conferă prin dispoziţii exprese litigiilor născute în aplicarea lor, caracter civil.
Prin urmare, se conchide că este corect a se considera că toate cererile legate de realizarea procedurii administrative – jurisdicţionale au tot caracter civil.
Şi dacă instanţa, a hotărât corect în sensul arătat, soluţia finală este greşită, pentru că deşi se recunoaşte incidenţa prevederilor Legii nr. 10/2001 în toate litigiile derivând din aplicarea ei şi în speţă, se omite a se avea în vedere dispoziţia cuprinsă în art. 24 pct. 8 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia competenţa de soluţionare revine secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare.
Iată că legea instituie o competenţă specială în favoarea tribunalului în litigiile care derivă din aplicarea procedurii necontencioase, când astfel de proceduri se finalizează pe cale amiabilă, în condiţiile stabilite de lege şi când părţile se pot adresa instanţelor de judecată, ce au competenţe strict reglementate, de la care nu se poate face derogare. Prin urmare, în astfel de litigii, este prevăzută competenţa tribunalului ca primă instanţă, prin derogare de la dreptul comun, astfel că este nelegală Decizia recurată prin care a fost anulată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare la judecătorie.
În aceste condiţii, recursurile de faţă, vor fi admise, în sensul casării deciziei date în apel, cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Cu această ocazie, se va examina şi legalitatea învestirii instanţelor în condiţiile art. 67 şi urm. C. proc. civ., fiind de observat că apelul este declarat de mandatar şi în numele altei persoane, ce nu a învestit instanţa de fond, unde nu s-a făcut dovada împuternicirii celui ce semnează acţiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii B.F.V. şi R.M., precum şi recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Sighetu Marmaţiei împotriva deciziei nr. 132 din 30 octombrie 2002 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2287/2003. Civil | CSJ. Decizia nr. 2280/2003. Civil → |
|---|
