ICCJ. Decizia nr. 2291/2003. Civil. LEGEA 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 2291
Dosar nr. 2047/2003
Şedinţa publică din 19 martie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 31 ianuarie 2002 A.A. a chemat în judecată Primăria comunei Veţel, judeţul Hunedoara solicitând anularea dispoziţiei nr. 1650 din 26 noiembrie 2001 emisă de pârâtă prin care i s-a respins cererea, formulată în baza Legii nr. 10/2001, de restituire în natură sau prin echivalent a p.t. nr. 249/250 din CF 1 Leşnic, în suprafaţă de 7000 mp. Totodată, făcând trimitere la motivarea dată actului administrativ atacat în sensul că restituirea în natură nu este posibilă, a cerut să i se acorde despăgubiri băneşti.
Tribunalul Hunedoara, secţia civilă, prin sentinţa nr. 445 din 27 martie 2002, a respins contestaţia şi l-a îndrumat pe contestator să urmeze calea prevăzută de art. 36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, prin Decizia nr. 152 din 25 februarie 2003, a respins apelul contestatorului cu motivarea că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 294 C. proc. civ. în raport de care cererea de restituire în natură a terenului neocupat de construcţii, fiind formulată pentru prima dată în apel, este inadmisibilă. Totodată cererea este nefondată, deoarece terenul solicitat, fiind destinat să asigure funcţionalitatea unor construcţii, nu este liber. Referitor la despăgubirile băneşti s-a reţinut că în raport de prevederile art. 7 şi art. 40 din lege, acestea nu sunt actuale.
Împotriva deciziei din apel contestatorul a declarat recurs, bazat pe motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat, în esenţă, că soluţia atacată încalcă dispoziţiile Legii nr. 10/2001 care prevăd că, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură şi numai dacă acest lucru nu este posibil se acordă măsuri prin echivalent. Or, în cazul său, o suprafaţă de 4000 mp este teren liber care poate fi restituit în natură. În consecinţă, a solicitat obligarea pârâtei să-i restituie acest teren, iar pentru diferenţa până la 7000 mp să-i fie acordate despăgubiri băneşti.
Recursul este fondat după cum urmează:
Din economia prevederilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dezvoltate în cuprinsul pct. 36.1 al Normelor aprobate prin HG nr. 498/2003, rezultă că în cazul în care primarul investit iniţial cu soluţionarea notificării constată că restituirea în natură nu este posibilă şi persoana îndreptăţită a optat pentru despăgubiri băneşti, are obligaţia să transmită dispoziţia sa prefecturii, în termen de 60 zile de la primirea notificării. Prefectura va înregistra şi cuantifica despăgubirile băneşti până la data intrării în vigoare a legii speciale la care face trimitere art. 40 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit pct. 36.2 din Norme, prefectura are obligaţia să verifice dacă restituirea în natură era totuşi posibilă. Ipoteza afirmativă a obligă să se conformeze regulilor arătate în cuprinsul acestui text (din Norme).
Nu mai puţin, reglementările de ansamblu cuprinse în Legea nr. 10/2001 şi Normele de aplicare a legii, obligă entitatea investită cu soluţionarea pricinii să respecte instituţia măsurilor reparatorii strict individualizate (art. 9).
Or, în speţă, instanţa de apel a ignorat toate aceste reglementări. Mai întâi, n-a observat că prin notificare, contestatorul a solicitat restituirea în natură a bunului şi dacă acest lucru nu este posibil să-i fie acordate despăgubiri. Apoi, a trecut peste faptul că pârâta, rezolvând simplist cererea, a făcut aplicarea art. 8 din lege, situaţie care a determinat poziţia echivocă a contestatorului. Ea a rămas neelucidată deoarece, în sensul art. 129 C. proc. civ., nu s-a cerut acestuia explicaţiile necesare. Nu mai puţin, au rămas neclarificate aspecte importante cum sunt regimul juridic al bunului, posibilitatea restituirii în natură a unei părţi din acesta, incidenţa măsurilor reparatorii strict individualizate şi obligaţiile datorate de pârâtă vizând soluţionarea corectă a pricinii.
Cum toate aceste aspecte sunt, în sensul art. 314 C. proc. civ. împrejurări rămase nestabilite care împiedică Înalte Curte să hotărască asupra fondului pricinii, se impune admiterea recursului şi casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru a rejudeca apelul în limitele arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantulA.A. împotriva deciziei nr. 152/A din 25 februarie 2003 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Casează Decizia şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 232/2003. Civil. Conflict de munca. Recurs în... | ICCJ. Decizia nr. 2292/2003. Civil. Contestatie în anulare.... → |
|---|
