ICCJ. Decizia nr. 277/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 277.
Dosar nr. 2378/2003
Şedinţa publică din 7 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin notificarea nr. 3478 din 24 aprilie 2001 adresată Consiliului Judeţean Prahova, R.T. şi Ş.M.C. au cerut restituirea în natură a imobilului compus din casă şi teren situate în satul Cheia comuna Măneciu, proprietatea bunicului lor patern T.R. decedat la 3 iunie 1953.
Întemeindu-şi cererea pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite au pretins că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv în baza deciziei nr. 262/16995 din 28 iunie 1961 a fostului Sfat Popular al raionului Teleajen, în aplicarea Decretului nr. 218/1960, măsura nefiind comunicată proprietarului în condiţiile legii.
Consiliul Judeţean Prahova socotind că în cauză nu s-ar putea dispune decât măsuri reparatorii prin echivalent în conformitate cu dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul este ocupat de Muzeul Ştiinţelor Naturale al Văii Superioare a Teleajenului, nu a emis o decizie motivată ca urmare a notificării comunicând numai oral punctul său de vedere celor doi moştenitori cu prilejul unei audienţe.
Ca urmare, la 1 februarie 2002, persoanele îndreptăţite au contestat lipsa răspunsului legal înregistrată sub nr. 2113 la Tribunalul Prahova, au solicitat obligarea Consiliului Judeţean Prahova ca deţinător fără titlu valabil, la predarea imobilului în deplina lor proprietate şi posesie.
Soluţionând cauza în primă instanţă prin sentinţa civilă nr. 614 din 11 noiembrie 2002, Tribunalul Prahova a respins acţiunea ca prematur introdusă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa menţionată a avut în vedere că pârâtul destinatar al imobilului nu a emis încă o decizie sau o dispoziţie motivată cu privire la notificare, aşa încât conform art. 109 alin. (2) C. proc. civ. persoanele îndreptăţite nu puteau sesiza tribunalul decât după îndeplinirea acestei condiţii prealabile.
Hotărârea primei instanţe a fost confirmată a fost confirmată prin Decizia nr. 43 din 10 martie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti prin respingerea apelului reclamanţilor.
În motivarea soluţiei pronunţate în apel s-a socotit că emiterea unei dispoziţii sau decizii motivate de către deţinător era obligatorie pentru sesizarea instanţei şi totodată că măsura nu putea fi adusă la îndeplinire de către pârâtă decât după obţinerea avizului prealabil al organelor teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice, întrucât imobilul se înscrie în categoria celor prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001 fiind inclus pe lista bunurilor excluse de la restituirea în natură.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs în termenul şi cu respectarea cerinţelor procedurale aplicabile, reclamanţii R.T. şi Ş.M.C., care invocând lipsa de temei legal a soluţiei şi aplicarea greşită a legii, au susţinut în esenţă că instanţele au refuzat practic să dea curs acţiunii, nesocotind faptul că pârâta deţinătoare nu şi-a îndeplinit obligaţiile decurgând din calitatea de deţinător fără titlu valabil a imobilului, necomunicând în termenul prevăzut de lege nici oferta de despăgubiri în echivalent.
Recurenţii au susţinut totodată că instanţele au justificat fără suport legal includerea imobilului în categoria celor exceptate de la restituirea în natură, ignorând faptul că dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 se referă la imobile trecute în proprietatea statului cu titlu valabil.
Recursul este fondat.
Este adevărat că potrivit dispoziţiilor art. 109 alin. (2) C. proc. civ., în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face, numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege, dovada îndeplinirii acestei cerinţe trebuind să fie anexată la cererea de chemare în judecată.
În privinţa persoanelor îndreptăţite la restituirea bunurilor preluate abuziv sau la măsuri reparatorii prin echivalent, procedura prealabilă este realizată, prin notificarea deţinătorului în termenul şi cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 21 şi art. 22 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare referitoare la termen.
Or în cauză, s-a dovedit netăgăduit că reclamanţii în calitatea afirmată de persoane îndreptăţite şi-au îndeplinit obligaţiile rezultate din dispoziţiile legii speciale, notificând pe deţinător în termenul legal prin cererea transmisă prin executorul judecătoresc la 24 aprilie 2001, la care au fost ataşate toate actele doveditoare referitoare la calitatea lor de moştenitori cât şi cele privind dreptul de proprietate al autorului lor deposedat abuziv de imobil.
Aşa fiind, întrucât nu s-ar putea imputa persoanelor îndreptăţite faptul că persoana juridică deţinătoare a stat în pasivitate şi nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 23 din Legea nr. 10/2001 nici la un an de la notificare, respingerea acţiunii ca prematură este greşită, echivalând cu îngrădirea accesului reclamanţilor la justiţie.
Ca urmare recursul se va admite cu consecinţa casării hotărârilor atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, care va trebui să aibă în vedere şi apărările de fond relevate prin motivele de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii R.T. şi Ş.M.C. împotriva deciziei nr. 43 din 10 martie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Casează Decizia precum şi sentinţa nr. 614 din 11 noiembrie 2002 a Tribunalului Prahova, secţia civilă, şi trimite cauza pentru rejudecare la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 277/2003. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 276/2003. Civil. Pretentii. Recurs → |
|---|
