CSJ. Decizia nr. 2828/2003. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.2828
Dosar nr.1042/2003
Şedinţa publică din 27 iunie 2003
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta C.I.împotriva deciziei civile nr.404 A din 21 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă.
La apelul nominal s-au prezentat recurenta-pârâtă C.I.reprezentată de avocat A.P.şi intimata reclamantă P.M.N.reprezentată de avocat V.M.U.
Procedura completă.
Avocat A.P.solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat de pârâta C.I.împotriva sentinţei nr.1025 din 17 septembrie 1999 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi schimbarea în tot a acestei sentinţe prin respingerea acţiunii reclamantei.
Avocat V.M.U. solicită respingerea recursului ca nefondat.
CURTEA
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta P.M.N.a chemat în judecată pe pârâţii C.I.şi T.P.pentru a fi obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi posesie apartamentele nr.2 şi respectiv 3 pe care le ocupă în imobilul proprietatea sa, situat în Bucureşti str.Schitu Darvari nr.16 sectorul 2.
Ulterior reclamanta a renunţat la judecarea cererii de chemare în judecată îndreptată împotriva pârâtului T.P., renunţare de care s-a luat act prin încheierea de la termenul din 6.04.1999.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că prin sentinţa civilă nr.9256 din 19 septembrie 1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a fost admisă acţiunea pe care a introdus-o împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi a fost obligat pârâtul să-i restituie în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Bucureşti str.Schitu Darvari nr.16 sector 2 compus din teren în suprafaţă de 524 mp şi construcţia alcătuită din demisol, parter, etaj şi mansardă, împreună cu anexele. În temeiul acestei hotărâri judecătoreşti, rămasă irevocabilă, Primarul general al Municipiului Bucureşti a emis dispoziţia nr.614/10.III.1998 de restituire a imobilului, care a şi fost predat reclamantei prin procesul-verbal nr.4247/1.04.1998.
Între timp apartamentele nr.2 şi 3 au fost vândute, în cazul pârâtei C.I., prin contractul de vânzare-cumpărare nr.N 00120 din 27.01.1996, deşi la 5 august 1996 reclamanta a notificat atât pârâta cât şi Comisia locală sector 2, constituită în baza Legii nr.112/1995 intenţia sa de recuperarea imobilului în natură, situaţie în care contractul este lovit de nulitate.
În apărare, pârâta a invocat inopozabilitatea sentinţei civile nr.9256/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti întrucât nu a fost parte în acel litigiu şi buna-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului în condiţiile în care o primă acţiune în revendicare a reclamantei a fost respinsă prin Decizia nr.1218 din 28.04.1995 a Curţii Supreme de Justiţie – secţia civilă, iar de notificarea la care se referă reclamanta nu a avut cunoştinţă.
Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr.1025 din 17.09.1999 a admis acţiunea restrânsă, îndreptată împotriva pârâtei C.I.pe care a obligat-o să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr.2 din imobilul menţionat şi să-i plătească suma de 8.205.000 lei cheltuieli de judecată.
Prin aceeaşi hotărâre s-a luat act de declaraţia reclamantei că renunţă la judecata în privinţa pârâtului T.P.
În motivarea soluţiei pronunţate prima instanţă a reţinut în întregime situaţia de fapt şi argumentele de drept invocate de reclamantă, vizând recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra imobilului, respectiv constatarea lipsei titlului statului cu privire la care s-a statuat prin sentinţa civilă nr.9256/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, reaua credinţă a pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, după notificarea ce i-a fost adresată precum şi prioritatea titlului reclamantei mai bine caracterizat decât cel al pârâtei care a fost încheiat cu un „non dominus".
Sesizată cu apelul declarat de pârâtă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr.169/A/30.03.2000 l-a admis şi a schimbat sentinţa în sensul că a respins acţiunea introdusă de reclamantă împotriva ambilor pârâţi, obligând totodată pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.375.000 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă că reclamanta nu a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei şi nici desfiinţarea acestuia pentru cauză de nulitate relativă, din modul de redactare a acţiunii rezultând, dimpotrivă, că aceasta recunoaşte titlul pârâtei, dar solicită a se stabili care din cele două titluri este mai bine caracterizat.
Că, în privinţa titlului pârâtei este de reţinut că acesta a fost obţinut la 26 septembrie 1996 când statul era proprietarul bunului putând înstrăina valabil astfel că buna credinţă a cumpărătoarei nu poate fi pusă la îndoială, indiferent de existenţa notificării din partea reclamantei din moment ce Legea nr.112/1995 ale cărei dispoziţii trebuie raportate la momentul încheierii actului juridic (1996) nu prohibea vânzarea imobilului.
Cât priveşte sentinţa civilă nr.9256/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti prin care s-a constatat că imobilul a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil (prin aplicarea greşită a Decretului 92/1950) instanţa de apel a reţinut că aceasta nu este opozabilă pârâtei, care deşi era proprietara imobilului, nu a fost chemată în judecată procesul purtându-se cu statul prin Consiliul General al Municipiului Bucureşti care numai era proprietarul bunului înstrăinat anterior pronunţării sentinţei respective.
Împotriva deciziei pronunţate reclamanta a declarat recurs invocând motivele de casare prevăzute de art.304 pct.7, 9 şi 11 C.proc.civ., în dezvoltarea cărora susţine că instanţa de apel a ignorat conţinutul acţiunii introductive şi precizările ulterioare prin care a cerut atât constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei cât şi în cadrul de aplicare a art.480 C.civ.invocat ca temei al acţiunii în revendicare, compararea titlurilor părţilor, cerere ignorată de instanţa de apel.
Prin Decizia civilă nr.1260 din 27.03.2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie – secţia civilă în dosar nr.2368/2000 recursul declarat de reclamanta P.M.N.împotriva deciziei civile nr.169/A/30.03.2000 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă a fost admis şi s-a casat Decizia recurată, cauza fiind trimisă la aceiaşi instanţă în vederea rejudecării apelului.
În considerentele deciziei de casare se reţine că este greşită aprecierea instanţei de apel că reclamanta P.M.N.nu ar fi cerut să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărarnr.N 00120/27.09.1996, câtă vreme din actele şi lucrările dosarului, rezultă fără echivoc că prin acţiunea introductivă, reclamanta a invocat „nulitatea absolută" a contractului, încheiat cu nesocotirea prevederilor Legii 112/1995 sub incidenţa căreia cad numai imobilele cu destinaţie de locuinţe trecute ca atare în proprietatea statului după 6 martie 1945 „cu titlu", ceea ce nu este cazul în speţă (filele 2 şi 3 dosar fond nr.2641/1998 al Tribunalului Bucureşti – secţia a III-a civilă).
S-a mai reţinut că deşi reclamanta a cerut expres să se procedeze la compararea celor două titluri de proprietate privind acelaşi imobil, instanţa de apel a fost preocupată doar să demonstreze valabilitatea titlului pârâtei ignorând titlul reclamantei, dovedit prin coroborarea actului de proprietate al autorilor reclamantei (contract de vânzare-cumpărare din 1939) cu certificatul de moştenitoare al acesteia şi confirmat prin sentinţa civilă nr.9256/1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, care deşi neopozabilă pârâtei C.I.au putere de lucru judecat, nu scutea instanţa de obligaţia comparării celor două titluri prin referire la autorii părţilor, respectiv autorii reclamantei care au dobândit titlul de proprietate prin cumpărare în anul 1939 şi autorul pârâtei, Statul Român, care a „devenit" proprietar în baza unui act abuziv şi neconstituţional adică Decretul nr.92/1950 prin aplicarea căruia autorilor reclamantei, a preluat de la aceştia imobilul revendicat.
Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă, reinvestită cu judecarea apelului prin Decizia de casare nr.1260/27.III.2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie – secţia civilă a pronunţat Decizia civilă nr.404/A/21 octombrie 2002 prin care a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă C.I.împotriva sentinţei civile nr.1025 din 17.09.1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă.
În considerentele deciziei pronunţate de instanţa de apel se arată că titlul de proprietate privind imobilul în litigiu invocat de reclamanta P.M.N.şi constând în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 1939, recunoscut ca atare şi prin sentinţa civilă nr.9256/1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti este mai bine caracterizat şi preferabil titlului de proprietate deţinut de pârâtă, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 27.09.1996 cu un non dominus.
Prin aceiaşi decizie, instanţa de apel mai constată şi nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta C.I.şi S.C „A." S.A, în calitate de mandatară a P.M.B., la data de 27.09.1996, deoarece au fost încălcate prevederile Legii nr.112/1995 ale cărei dispoziţii priveau numai imobilele trecute la stat „cu titlu", ceea ce în cauză nu s-a confirmat, dat fiind cele stabilite prin sentinţa civilă nr.9256/1997.
Împotriva deciziei nr.404/A/21.10.2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă a declarat recurs pârâta C.I., invocând motivele de casare prevăzute de art.304 pct.6, 7, 9, şi 10 C.proc.civ., în dezvoltarea cărora susţine în esenţă următoarele:
- cauzele de nulitate a contractelor încheiate în temeiul Legii nr.112/1995 sunt expres prevăzute în art.11 din lege, dar în speţă nu au fost încălcate dispoziţiile acestui articol;
- greşit s-a reţinut că imobilul a fost preluat de stat „fără titlu" şi deci nu intră sub incidenţa prevederilor Legii nr.112/1995 câte vreme, a fost naţionalizat în baza Decretului nr.92/1950, act normativ menţionat în Normele metodologice de aplicare a Legii 112/1995 aprobate prin HG nr.20/17.01.1996, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi considerat ca titlu valabil pentru locuinţele trecute în proprietatea statului în baza acestui decret;
- prevederile art.6 din Legea 213/1998 nu sunt aplicabile în speţă pentru a se stabili valabilitatea titlului statului, deoarece acestea pot opera numai în privinţa actelor translative de proprietate încheiate după apariţia legii adică după data de 24.11.1998;
- sentinţa civilă nr.9256/1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti prin care s-a stabilit că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu este ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi nu afectează valabilitatea acestuia;
- recurenta-pârâtă a fost de bună credinţă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare; întrucât era chiriaşă în imobil şi potrivit Legii nr.112/1995 era îndreptăţită să cumpere apartamentul;
- buna credinţă a pârâtei a fost determinată de faptul că o primă acţiune a reclamantei a fost respinsă prin Decizia nr.1218/28.04.1995 a Curţii Supreme de Justiţie, situaţie în raport cu care a fost încredinţată că statul şi-a păstrat dreptul de proprietate asupra imobilului căruia îi erau aplicabile dispoziţiile Legii nr.112/1995;
- statul a deţinut imobilul din str.Chitu-Darvari nr.16 sector 2 cu titlu legal, în conformitate cu prevederile Decretului 92/1950, ale cărui prevederi au fost corect aplicate autorilor reclamantei iar sentinţa civilă nr.9256/1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti nu produce efecte faţă de pârâtă;
- că a încheiat contractul de vânzare-cumpărare pentru apartamentul revendicat de reclamantă cu respectarea prevederilor Legii 112/1995 contract perfect valabil potrivit art.18 lit."d" şi art.46 alin.1 din Legea nr.10/2001 şi preferabil faţă de actul invocat de reclamantă;
- hotărârea instanţei de apel este nelegală şi pentru că în considerentele deciziei constată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.00120/27.09.1996, deşi reclamanta nu a investit instanţa de fond cu o asemenea cerere.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins ca atare pentru următoarele considerente:
Potrivit art.1 din Legea nr.112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţie de locuinţe, trecute în proprietatea statului, foştii proprietari – persoane fizice – ai imobilelor cu destinţia de locuinţe trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945 „cu titlu" şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989 beneficiază de măsurile reparatorii care pot consta, după distincţiile prevăzute de lege, în restituirea în natură a imobilelor ori în despăgubiri.
Potrivit art.9 din aceiaşi lege chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut de art.14 din lege pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului.
Cu privire la aceste prevederi ale Legii 112/1995 Curtea Constituţională, prin Decizia nr.73/19 iulie 1995, fiind sesizată cu controlul constituţionalităţii legii a stabilit că locuinţele care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal ori pur şi simplu în fapt, aşadar „fără titlu", în condiţiile inexistenţei unei reglementări legale care să constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desfiinţat legal, astfel încât, statul, nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al cărei obiect este reglementarea situaţiei juridice a locuinţelor trecute în proprietatea statului. În alţi termeni măsurile cuprinse în lege cum sunt acordarea de despăgubiri, vânzarea locuinţelor către chiriaşi care le ocupă ori păstrarea lor în patrimoniul statului, nu sunt aplicabile acelor locuinţe cu privire la care statul nu a dobândit legal dreptul de proprietate, persoanele deposedate păstrând în continuare dreptul de proprietate asupra locuinţelor.
Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă C.I., în recursul de faţă, prin sentinţa civilă nr.9256/1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, hotărâre irevocabilă, s-a stabilit că imobilul situat în Bucureşti, str.Schitu Darvari nr.16, sector 2, proprietatea autorilor reclamantei-intimate P.M.N., a fost naţionalizat abuziv în baza Decretului 92/1950, cu încălcarea chiar a prevederilor decretului menţionat, intrând în posesia statului fără titlu, ca urmare a abuzului săvârşit la data aplicării actului de naţionalizare.
Aşa fiind, dreptul de proprietate asupra imobilului aparţinând autorilor reclamantei nu a fost desfiinţat niciodată, situaţie care a fost constatată încă din 1993 când prin sentinţa civilă nr.277/15.01.1993 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr.370/12.11.1993 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a dispus restituirea către reclamantă a imobilului din Bucureşti str.Schitu Darvari nr.16 sector 2, autorii acesteia încadrându-se în categoria persoanelor exceptate de la măsura naţionalizării imobilelor.
Este adevărat că ulterior hotărârile menţionate mai înainte şi anume sentinţa civilă 277/1993 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi Decizia civilă 370/1993 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă au fost desfiinţate prin Decizia civilă nr.1218/28.04.1995 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie – secţia civilă, numai că prin hotărârea pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie nu a fost pusă în discuţie legalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului revendicat, ci numai competenţa instanţelor judecătoreşti de a se pronunţa asupra modului cum s-a aplicat actul naţionalizării şi anume Decretul nr.92/1950.
În consecinţă, deşi recurenta pârâtă nu a fost parte în cauza în care s-a pronunţat sentinţa civilă 9256/1997 de către Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, constatările acestei hotărâri cu privire la aplicarea abuzivă a Decretului 92/1950 şi trecerea imobilului proprietatea autorilor reclamantei în proprietatea statului fără titlu, sunt opozabile şi recurentei potrivit principiului „res indicata ins facit inter omnes", impunându-se ca un fapt juridic, care făcând parte din ordinea juridică are aptitudinea de a-şi extinde efectele faţă de terţi care au obligaţia să recunoască existenţa faptului juridic şi să-l respecte, acceptându-i efectele.
Aşa fiind, ca urmare al efectelor declarative ale sentinţei civile 9256/1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, corect s-a reţinut de către instanţa de apel că imobilul (apartamentul) revendicat de reclamanta-intimată P.M.N.nu cade sub incidenţa prevederilor Legii nr.112/1995 şi deci nu-i sunt aplicabile prevederile art.1 şi art.9 din legea menţionată.
Cât priveşte valabilitatea titlului de proprietate al statului în raport cu prevederile Decretului nr.92/1950, acesta a fost analizat în sentinţa civilă nr.9256/1997 pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti în raport cu prevederile Normelor metodologice aprobate prin HG nr.11/1997 privind aplicarea Legii 112/1995 şi nu în temeiul art.6 din Legea 213/1998.
Nu poate fi reţinută nici critica formulată de recurentă cu privire la înlăturarea bunei credinţe manifestată la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, întrucât din probele administrate rezultă că reclamanta a notificat pe pârâtă cu privire la situaţia juridică a imobilului, prin executorul judecătoresc la data de 7.08.1996 (fila 40-41 dosar 2641/1998 al Tribunalului Bucureşti).
Aşa fiind, recurenta pârâtă avea cunoştinţă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în care locuia în calitate de chiriaşi, de demersurile întreprinse de reclamanta P.M.N.pentru redobândire a imobilului abuziv naţionalizat, de procesele şi hotărârile judecătoreşti pronunţate în legătură cu acesta. În această situaţie, orice dubiu asupra calităţii de proprietar al vânzătorului este, în mod inevitabil generator de rea credinţă. Or, în speţă situaţiile generate de procesele derulate între reclamantă şi instituţiile statului cu privire la imobil, de care recurenta avea cunoştinţă, cel puţin ca urmare a notificării primite, erau suficient de convingătoare pentru a arăta că vânzătorul nu este veritabil proprietar al imobilului şi a determina pe cumpărătoare să aibe o atitudine reticentă faţă de contractul pe care intenţiona să-l încheie. Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 23.04.1995 nu poate constitui, aşa cum pretinde recurenta un argument în favoarea bunei sale credinţe, deoarece instanţa supremă prin Decizia sa, nu a validat titlul statului, nepronunţându-se asupra fondului dreptului.
Cât priveşte referirea în motivele de recurs la prevederile art.18 şi art.46 din Legea 10/2001 se constată că în speţă nu-şi găsesc aplicaţiunea, întrucât aşa cum s-a arătat mai sus, imobilul cade sub incidenţa Legii 112/1995, fiind luat de stat fără titlu şi deci înstrăinarea acestuia către chiriaşi potrivit art.9 din Legea 112/1995 nu a fost legală.
În sfârşit, critica referitoare la neinvestirea instanţei de fond cu un capăt de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.00120/27.09.1996 nu poate fi primită întrucât acest aspect a fost rezolvat prin Decizia civilă nr.1260/27.03.2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie – secţia civilă.
Pentru considerentele arătate recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta C.I.împotriva deciziei civile nr.404 A din 21 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2830/2003. Civil | CSJ. Decizia nr. 2825/2003. Civil → |
|---|
