ICCJ. Decizia nr. 3162/2003. Civil. Rectificare carte funciara. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 3162
Dosar nr. 385/2003
Şedinţa publică din 30 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 9 martie 1995 pe rolul Judecătoriei Timişoara, sub nr. 3851/1995, reclamanta T.K. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Consiliul Local Municipal Timişoara, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună rectificarea C.F. 8452 Timişoara, cu privire la apartamentele nr. 2, 5, 7, 8, 9 şi 11, naţionalizate greşit prin Decretul nr. 92/1950, în sensul de a radia Statul Român şi a se restabili situaţia anterioară de carte funciară.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că este moştenitoarea proprietarilor tabulari L.M., străbunicul său (care deţinea o cotă de 2/4 din imobil), L.E., bunica sa şi L.A. mătuşa sa (care deţineau fiecare câte o cotă de ¼ din imobil) şi că Statul Român s-a intabulat ca proprietar al imobilului la data de 20 august 1956, ca urmare a aplicării Decretului nr. 92/1950.
În drept acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 115/1938 şi art. 2 din Decretul nr. 92/1950.
Prin precizarea de acţiune depusă la termenul de judecată din 4 mai 1999 reclamanta a chemat în judecată pe locatarii acestor apartamente în calitate de pârâţi, respectiv B.A., C.I., C.A., M.Ş. şi M.V., învederând că în timpul litigiului aceştia au cumpărat apartamentele închiriate, fiind de rea-credinţă, deoarece au cunoscut despre existenţa procesului.
Ulterior, la termenul din 12 septembrie 2000, în dosarul nr. 12163/2000 constituit la Judecătoria Timişoara, în fond după casare cu trimitere spre rejudecare, reclamanta a depus o precizare de acţiune prin care arată că solicită să fie despăgubită cu contravaloarea imobilului, nepretinzând restituirea lui în natură şi ne mai ţinând să se judece cu proprietarii actuali ai apartamentelor imobilului, ci doar cu Statul Român reprezentat prin Consiliul Local Timişoara, care urmează să o despăgubească.
În cauză a fost efectuată o expertiză tehnică în construcţii care a avut obiectivul de a stabili valoarea de circulaţie a imobilului în întregul lui şi la data întocmirii expertizei.
Prin sentinţa civilă nr. 6578 din 24 aprilie 2001, Judecătoria Timişoara a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanta T.K., a constatat că apartamentele nr. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11 şi 13 din imobilul situat în Timişoara, evidenţiate în C.F. 8452 Timişoara, nr. top 17269 au fost preluate fără titlu valabil de Statul Român, pe care l-a obligat la plata către reclamantă a sumei de 87.721 dolari SUA (sau echivalentul în lei al acestei sume la data plăţii), reprezentând contravaloarea apartamentelor enumerate.
Această soluţie a rămas definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului de către Tribunalul Timiş, respectiv respingerea recursului de către Curtea de Apel Timişoara, ambele declarate de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara.
Împotriva celor trei hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauză a formulat la data de 1 februarie 2002 contestaţie în anulare Consiliul Local al Municipiului Timişoara în temeiul dispoziţiilor art. 317 pct. 1 şi 2 C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei s-a arătat că reclamanta-intimată a solicitat prin acţiunea precizată contravaloarea imobilului în litigiu, situaţie în care calitate procesuală pasivă în cauză are Ministerul Finanţelor (reprezentantul Statului Român într-un proces de despăgubiri), şi nu pârâtul-contestator.
Un al doilea motiv de contestaţie în anulare îl constituie nesocotirea de către instanţă a prevederilor imperative ale art. 1 şi 2 C. proc. civ. cu privire la competenţa materială, câtă vreme obiectul procesului are o valoare mai mare de 2 miliarde lei, în raport de care competent în primă instanţă era Tribunalul Timiş.
Prin Decizia civilă nr. 1258 din 9 mai 2002 Curtea de Apel Timişoara a admis contestaţia în anulare, a anulat Decizia contestată şi rejudecând, a admis recursul pârâtului Consiliul Local al Municipiului Timişoara, a casat Decizia recurată, precum şi sentinţa primei instanţe şi a trimis cauza spre rejudecare în primă instanţă la instanţa competentă, Tribunalul Timiş.
Cauza a fost înregistrată în primă instanţă la Tribunalul Timiş sub nr. 6782 din 4 iunie 2002, iar la 5 septembrie 2002, prin sentinţa civilă nr. 766 a fost admisă acţiunea precizată a reclamantei şi a fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să-i plătească reclamantei 87.721 dolari SUA, în echivalent în lei, la data plăţii. Această soluţie a fost menţinută prin Decizia civilă nr. 149 din 26 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, prin care a fost respins apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, instanţele au reţinut, în esenţă, că Statul Român a preluat fără titlu valabil imobilul în discuţie, în urma unei greşite aplicări a prevederilor Decretului nr. 92/1950, aşa încât reclamanta este îndreptăţită la revendicarea apartamentelor, în modalitatea „prin echivalent", cuantumul despăgubirilor fiind stabilit prin expertiza efectuată în cauză şi cu privire la care nu s-au făcut obiecţiuni.
S-a mai reţinut că reclamanta a investit instanţa cu soluţionarea unei acţiuni de drept comun încă din anul 1995, astfel că apariţia Legii nr. 10/2001 nu este în măsură a schimba temeiul de drept invocat, reclamantele înţelegând să continue în acelaşi mod judecata acţiunii.
Împotriva deciziei civile nr. 149 din 26 noiembrie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Timiş, solicitând modificarea în tot a deciziei pronunţate în apel şi a sentinţei primei instanţe şi rejudecând pe fond cauza, respingerea acţiunii.
În drept au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinându-se că hotărârile atacate sunt nelegale şi netemeinice.
Prin motivele de recurs s-a arătat că, în speţă este aplicabil principiul prevalenţei restituirii în natură a imobilului naţionalizat, faţă de acordarea de despăgubiri băneşti, ca primă modalitate de restabilire a situaţiei anterioare şi că, în orice situaţie, acţiunea ar fi putut fi admisă doar în parte, numai pentru naţionalizarea fără titlu valabil a 2/4 din imobil (partea lui L.E. şi L.A.), întrucât naţionalizarea cotei de 2/4 din imobil, reprezentând partea lui L.M. s-a făcut legal, fiind îndeplinită condiţia identităţii dintre persoana menţionată în listele anexe la Decretul nr. 92/1950 şi adevăratul proprietar al imobilului, aşa încât sunt întrunite cerinţele art. 1 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Se mai susţine în recurs că reclamanta nu mai poate uza de calea dreptului comun pentru solicitarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul naţionalizat, acestea urmând să fie acordate în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Recursul este fondat pentru considerentele ce urmează:
Reclamanta a solicitat, prin acţiunea înregistrată la data de 9 martie 1995, să se dispună rectificarea C.F. 8452 Timişoara şi să-i fie restituit în natură imobilul (în drept: art. 34 din Legea nr. 115/1938 şi art. 2 din Decretul nr. 92/1950).
Ulterior la termenul din 12 septembrie 2000, reclamanta şi-a precizat acţiunea, solicitând să fie despăgubită cu contravaloarea imobilului şi arătând că nu mai doreşte restituirea lui în natură şi nici să se judece în contradictoriu cu proprietarii actuali ai apartamentelor imobilului.
Prin această precizare, a fost modificat petitul acţiunii şi s-a solicitat plata contravalorii celor 12 apartamente ce compun imobilul, în locul restituirii în natură a acestuia.
Or, reclamanta nu putea opta pentru varianta acordării de despăgubiri, în situaţia în care imobilul în cauză există în materialitatea lui, nu a fost demolat şi restituirea în natură era posibilă, neexistând nici o imposibilitate juridică de restituire în acest sens.
Atât în prevederile art. 480 şi art. 481 C. civ., cât şi în cele ale legilor cu caracter reparator, adoptate în ţara noastră după decembrie 1989, regăsim principiul prevalenţei restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de către stat, faţă de acordarea de despăgubiri băneşti, ca primă modalitate de restabilire a situaţiei anterioare.
Aşadar, acest principiu prezent în dispoziţiile dreptului comun, dar şi în cele ale legilor speciale în materie, este în mod evident, aplicabil şi speţei de faţă.
Pe de altă parte, reclamanta arată că după naţionalizarea imobilului, apartamentele au fost iniţial închiriate, iar ulterior au fost vândute chiriaşilor, o parte în perioada 1970 – 1980, iar restul prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, chiar pe parcursul derulării procesului, motiv pentru care aceasta a precizat că nu doreşte să se judece cu actualii proprietari.
În acest context, acţiunea, astfel cum a fost precizată, nu are un petit în sensul anulării sau constatării nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare.
În cauză instanţele au constatat că, imobilul a fost preluat de către Statul Român fără titlu valabil, ceea ce însemnă că Statul nu a fost niciodată proprietar de drept al imobilului şi, pe cale de consecinţă, înstrăinarea apartamentelor din imobil făcută de stat către terţe persoane fizice este nelegală, lovită de nulitate absolută.
Faţă de această situaţie, acordarea de despăgubiri băneşti nu poate fi justificată prin aceea că imobilul a fost înstrăinat de către Statul Român (un neproprietar) unor terţe persoane fizice prin încheierea de contracte de vânzare-cumpărare, ci, dimpotrivă, restituirea „prin echivalent" se putea face aşa cum am subliniat, doar în cazul în care exista o imposibilitate de restituire în natură a bunului imobil, ceea ce nu este cazul în speţă.
Este întemeiată, de asemenea, şi critica prin care se arată că o cotă de 2/4 din imobil a fost preluată cu titlu de către stat, întrucât partea lui L.M. îndeplinea condiţia identităţii dintre persoana menţionată în listele anexă, la Decretul nr. 92/1950 şi adevăratul proprietar al imobilului, condiţie prevăzută de art. 1 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 astfel încât reclamanta ar fi avut posibilitatea să promoveze această acţiune, aşa cum a fost ea formulată, doar pentru 2/4 din imobil, reprezentând partea lui L.E. şi L.A., pentru care naţionalizarea s-a făcut fără titlu valabil.
În sfârşit, este de reţinut că o dată cu adoptarea în România a legilor cu caracter reparator, reclamanta putea solicita, în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 şi Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în cauză.
Faţă de cele ce preced, se impune admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate şi pe fond respingerea acţiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 149 din 26 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara. Casează această decizie, precum şi sentinţa civilă nr. 766 din 5 septembrie 2002 a Tribunalului Timiş şi rejudecând pe fond, respinge acţiunea modificată formulată de reclamanta T.K.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3277/2003. Civil. Litigiu asigurari sociale.... | ICCJ. Decizia nr. 281/2003. Civil. Despagubiri banesti. Recurs → |
|---|
