ICCJ. Decizia nr. 3803/2003. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 3803
Dosar nr. 9502/2003
Şedinţa publică din 20 mai 2004
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă următoarele:
Reclamantul D.P. a acţionat în judecată pe M.P. şi P.A.L., pentru ca instanţa prin sentinţa ce o va pronunţa să constate că este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului din Ploieşti compus dintr-un teren în suprafaţă de 300 mp şi o construcţie, parter şi etaj formată din 12 camere şi dependinţe. În motivarea acţiunii reclamantul a arătat ca la data de 13 august 1993 a cumpărat de la numita N.M. imobilul de la adresa susmenţionată, în temeiul unui antecontract, intitulat „Declaraţia de vânzare-cumpărare" cu suma de 10.000 dolari, plătită integral la data redactării înscrisului.
Prin acelaşi antecontract, reclamantul s-a angajat să achite vânzătoarei o chirie de 200.000 lei lunar pe perioada derulării contractului de închiriere înregistrat la Administraţia Financiară sub numărul 562/1993, până la perfectarea actului de vânzare-cumpărare în formă autentică.
În cuprinsul acţiunii reclamantul a mai susţinut că având credinţa calităţii sale de proprietar şi cu acordul vânzătoarei, a realizat lucrări de îmbunătăţire explicit enumerate în acţiune, care au fost de natura a spori în mod considerabil valoarea imobilului dar că tergiversându-se perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, între timp vânzătoarea decedând, a fost pus în situaţia de a-i acţiona în judecată pe succesorii acesteia, respectiv pârâţii, pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.
Prin întâmpinarea cerere reconvenţională, P.A.L. a contestat autenticitatea înscrisului, „Declaraţie de vânzare" şi făcând în acest sens plângere penală, a solicitat totodată evacuarea reclamantului-pârât D.P. din spaţiu ocupat în imobil pentru lipsa de titlu şi obligarea acestuia la ridicarea lucrărilor pretins de îmbunătăţire ale imobilului, întrucât au fost edificate cu rea credinţă, fără acordul defunctei N.M., iar prin natura lor lucrările sunt demontabile.
La termenul din 17 septembrie 1998, pârâta a depus la dosar copia contractului de vânzare cumpărare autentificat sub numărul 798 din 8 iunie 1998, din care rezultă că a vândut imobilul din Ploieşti, numitului D.N.M., şi ca urmare, s-a procedat introducerea în cauză, în calitate de pârât a numitului D.N.M.
Printr-o acţiune separată, formând obiectul dosarului 9418/1948 reclamantul D.P. a chemat în judecată pe pârâţii D.N.M. şi P.A.L., solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul 798 din 8 iunie 1998, precum şi a certificatului de moştenitor nr. 436/1996 eliberat de Biroul Notarial nr. 6 Bucureşti.
În motivarea acţiunii, reclamantul D.P. a arătat că după decesul vânzătoarei N.M., pârâta P.A.L. cu rea credinţă şi printr-un concurs fraudulos cu D.N.M., a vândut acestuia din urmă imobilul, deşi ambele părţi cunoşteau ca imobilul ieşise din patrimoniul defunctei.
În temeiul art. 164 C. proc. civ., la termenul din 16 februarie 1998, instanţa a dispus conexarea dosarului nr. 9418/1998 la dosarul 4013/1997, iar prin sentinţa 12817 din 16 decembrie 1997 Judecătoria Ploieşti şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, reţinând că obiectul litigiului dedus judecăţii depăşeşte 150.000.000 lei, care atrage incidenţa dispoziţiunilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Prin sentinţa nr. 238 din 19 iulie 1999, Tribunalul a respins acţiunile conexe formulate de reclamantul D.P. şi a admis parţial cererea reconvenţională formulată de P.A.L., dispunând evacuarea necondiţionată a reclamantului D.P. din imobilul situat în Ploieşti. Prin Decizia civilă nr. 5 din 28 februarie 2000, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul formulat de D.P. şi desfiinţând sentinţa 238 din 19 iulie 1999 a Tribunalului Prahova, a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, respectiv Tribunalului Prahova.
Curtea a reţinut că prima instanţă nu a administrat probele încuviinţate şi a omis să se pronunţe în legătură cu probele solicitate de pârâţi, necesare stabilirii adevăratelor raporturi ale părţilor şi a existenţei situaţiei de fapt reale.
Prin aceeaşi decizie s-a dispus ca instanţa să ia în examinare şi celelalte aspecte ale apelului, inclusiv cererea subsidiară de transformare a acţiunii în constatarea proprietăţii în acţiune în pretenţii, de obligare a pârâtei la plata preţului vânzării, la contravaloarea lucrărilor de construcţie – îmbunătăţiri, efectuate la imobil şi acordarea dreptului de retenţie asupra imobilului până la executarea creanţei.
După reînregistrarea cauzei la Tribunalul Prahova sub numărul 2539/2000, reclamantul D.P. şi-a precizat acţiunea.
Întrucât pârâta P.A.L. s-a folosit de clauza de dezicere din actul de vânzare pe care l-a încheiat autoarea sa N.M. în 1993, prin perfectarea în 1998 a actului de vânzare-cumpărare, în forma autentică – cu D.N.M., reclamantul D.P. nu a mai stăruit asupra capătului de cerere privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului, solicitând însă obligarea pârâtei Popovici Luminiţa la restituirea sumei de 10.000 dolari SUA, preţul vânzării în echivalent la data restituirii, precum şi la plata contravalorii lucrărilor de îmbunătăţire şi extindere efectuate imobilului revândut de către pârâtă.
În raport de această precizare a acţiunii făcută de reclamant, cauza s-a soluţionat în continuare numai în contradictoriu cu pârâta P.A.L.
Prin sentinţa 581 din 14 mai 2003, pronunţată după administrarea probatoriilor, Tribunalului Prahova a respins excepţia prescrierii dreptului material la acţiune al reclamantului invocată de pârâta, a luat act de renunţarea acesteia la reconvenţionala formulată în cauză şi a admis parţial acţiunea reclamantului D.P. sub aspectul obligării pârâtei la plata către acesta, a echivalentului în lei, la cursul BNR din ziua plăţii, a sumei de 10000 dolari SUA precum şi a sumei de 12.723.750 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut ca reclamantul D.P. a încheiat la 18 august 1993 cu N.M., în prezent decedată, un înscris în baza căruia a plătit acesteia suma de 10.000 dolari SUA, reprezentând preţul de cumpărare al imobilului din Ploieşti, teren de 300 mp, şi construcţie parter şi etaj.
Instanţa a mai reţinut că înscrisul încheiat la 18 august 1993 intitulat „Declaraţia de vânzare" opozabil pârâtei P.A.L., moştenitoarea defunctei N.M. nu inserează data efectivă pentru perfectarea contractului de vânzare cumpărare în forma autentică, motiv pentru care termenul de prescripţie a început să opereze de la data decesului promitentei vânzătoare N.M., respectiv 18 martie 1996. În raport de această dată, acţiunea formulată de D.P. la 11 Martie 1997 se înscrie în termenul de prescripţie general, acela de 3 ani, prevăzut de Decretul 167/1958.
S-a mai reţinut pe baza probelor testimoniale coroborate cu înscrisul „Declaraţie de vânzare" ca reclamantul D.P. a înmânat promitentei vânzătoare N.M. la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, 18 august 1993, suma de 10.000 dolari SUA, cu titlul de preţ al imobilului. Întrucât nu s-a mai putut executa pe parcurs obligaţia perfectării contractului de vânzare-cumpărare în forma autentică, capăt de cerere în privinţa căruia reclamantul D.P. a şi renunţat, suma reprezentând preţul vânzării trebuie restituită de către pârâta P.A.L., moştenitoarea acceptantă a succesiunii defunctei N.M.(vânzătoarea promitentă).
Prin Decizia 194 din 22 septembrie 2003, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat apelul pârâtei P.A.L. împotriva sentinţei nr. 581 din 14 mai 2003 a Tribunalului Prahova precum şi cererea reclamantului D.P. privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a înlocuit motivarea primei instanţe, reţinând ca termenul general de prescripţie al dreptului material la acţiunea curge nu de la data decesului promitentei vânzătoare N.M., intervenită la 18 martie 1996, aşa cum greşit a reţinut instanţa de fond ci din momentul în care reclamantul a aflat de denunţarea antecontractului de vânzare-cumpărare, intervenită la data perfectării în formă autentică a vânzării imobilului, între pârâta P.A.L. şi D.N.M.
Raportat la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare, 8 iunie 1998, intervenit între pârâta P.A.L. şi D.N.M., precizarea acţiunii făcută de reclamantul D.P. la 11 aprilie 2000 prin care a renunţat la capătul de acţiune privind constatarea dreptului de proprietate, solicitând în schimb returnarea preţului de 10.000 dolari SUA în echivalent de la data restituirii ca si despăgubirile pentru îmbunătăţirile aduse imobilului, se înscrie în termenul legal de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 Decret 167/1958.
În baza acestor considerente, Curtea de Apel a conchis ca în mod corect tribunalul ca instanţă de fond a respins excepţia de prescripţie.
Instanţa de apel a înlăturat şi criticile referitoare la lipsa unui temei legal de restituire a preţului, câtă vreme nu s-a solicitat rezoluţiunea antecontractului, a cărui valabilitate pârâta P.M. a pus-o la îndoială.
S-a reţinut că pârâta în calitate de moştenitoare acceptantă, este ţinută de pasivul succesiunii şi ca prin perfectarea contractului de vânzare cumpărare cu D.N.M., în formă autentică, s-a dat eficienta clauzei de dezicere din antecontract, care are drept consecinţă restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul acestuia, respectiv preţul.
Cât priveşte aspectele legale de lipsa de valabilitate a antecontractului, instanţa printr-o simplă motivare se referă la contextul perfectării acestuia precum şi la faptul că expertiza grafică efectuată în cauză confirmă semnătura defunctei, condiţie esenţială a oricărui înscris sub semnătură privată.
Instanţa coroborând conţinutul înscrisului „Declaraţie de vânzare" cu dispoziţiile martorilor, a lămurit sensul exact al unora din clauzele înscrisului, inclusiv plata efectivă de către reclamantul D.P. a preţului de 10.000 dolari către N.M.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti Tribunalul Prahova a declarat recurs pârâta P.A.L.
Prin încheierea din camera de consiliu de la 4 martie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constatând ca recursul îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 3021 C. proc. civ., modificat şi completat prin OUG nr. 58/2003 şi ca motivele pe care acesta se întemeiază precum şi dezvoltarea lor se încadrează şi cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., a admis în principiu recursul declarat de pârâta P.M.
În motivarea recursului, pârâta P.A.L. invocă următoarele aspecte de nelegalitate ale deciziei.
- Într-un prim motiv de recurs fondat în drept pe dispoziţiunile art. 304 pct. 1 coroborat cu art. 7 alin. (2) Decretul nr. 167/1958, recurenta arată că în mod greşit instanţa de apel a respins excepţia prescripţiei extinctive.
Acţiunea în restituirea sumei de bani cuprinsă în pretinsa declaraţie încheiată la 13 august 1993 se putea face până la 13 august 1996, deoarece în declaraţie „nu era trecut un termen". Reclamantul precizându-si acţiunea la 11 aprilie 2000 cu ocazia rejudecării cauzei, pretenţiunile sale privind restituirea preţului de 10.000 dolari SUA reprezintă o cerere nouă formulată la 7 ani de la data naşterii raportului pretins a o fundamenta.
Instanţa a considerat greşit că termenul de prescripţie în restituirea preţului operează din momentul în care reclamantul a aflat despre existenţa actului autentic de vânzare-cumpărare către o terţă persoană, fiindu-i aplicabile dispoziţiunile art. 7 alin. (2) Decret nr. 167/1958.
Textul art. 7 alin. (2) Decret nr. 167/1958 este textul ce vizează obligaţiile ce urmează a se executa la cererea creditorului. În speţă însă, singurul temei al rezoluţiunii este neîndeplinirea obligaţiei de a face actul autentic până la data de 18 martie 1996, data care coincide cu decesul promitentei vânzătoare N.M. Ori reclamantul nu a solicitat niciodată rezoluţiunea vânzării, astfel că prescripţia începe să curgă de la naşterea raportului de drept, în lipsa unui termen de executare a obligaţiei.
Aşadar, instanţa a făcut o aplicare greşită a dispoziţiunilor art. 7 alin. (1) Decret nr. 167/1958 în loc de a face aplicarea art. 7 alin. (2) din acelaşi decret.
- Lipsa temeiului de drept al acţiunii a generat şi lipsa temeiului de drept al hotărârii, nulitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Acţiunea în pretenţii formulată de reclamant nu este fondată în drept, iar această lipsă s-a reflectat în lipsa temeiului de drept al hotărârii, care nu putea fi decât rezoluţiunea şi nu îmbogăţirea fără just temei invocată în apel.
Susţinerea instanţei de apel care a pretins ca reclamantul a indicat acest temei în notele scrise, încalcă dreptul la apărare al pârâtei, în afară de faptul că întregirea cererii cu motivele de drept nu se putea face potrivit art. 132 C. proc. civ. decât până la prima zi de înfăţişare.
Nici Curtea nu conferă temeiul de drept al admiterii acţiunii făcând o vagă trimitere la dispoziţiunile art. 774 C. civ., fără legătură cu cauza.
- Cel de al treilea motiv de recurs în care se invocă nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., vizează calificarea greşită făcută de instanţă a înscrisului „ Declaraţie de vânzare" ca fiind un antecontract de vânzare-cumpărare când în realitate acesta este un contract de închiriere, în care s-au completat fraudulos clauzele unui pretins contract de vânzare-cumpărare. Soluţia instanţei în interpretarea înscrisului şi calificarea acestuia, este în contradicţie cu actele dosarului, deoarece nu se motiva încheierea în august 1993 a antecontractului, de vreme ce în iulie a aceluiaşi an N.M. o instituia pe pârâta legatară universală, în baza unui testament olograf.
În sprijinul acestui motiv de recurs, pârâta face o amplă analiză şi argumentare a contradicţiilor înscrisului intitulat „Declaraţie de vânzare" de natură a-i descalifica valoarea juridică, precum şi lipsa de logică a existenţei contractului de închiriere, în care reclamantul era ţinut de plata unei chirii de 200.000 lei lunar până la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.
- Invocând şi nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. coroborat cu art. 1177 şi art. 1295 C. civ. recurenta P.A.L. arată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, deoarece un înscris nu este opozabil unui moştenitor, dacă nu este scris în totalitate de autor, afară de cazul în care înscrisul a dobândit o dată certă.
Înscrisul fiind întocmit în frauda succesorilor, ei devin terţi, astfel că efectele înscrisului nu le sunt opozabile.
Actul nu este o vânzare perfectă – autentică şi cu respectarea formelor de publicitate pentru ca pârâta să fie ţinută de efectele acestuia.
- Instanţa înfrângând dispoziţiunile art. 1141 C. civ. şi art. 1197 alin. (2) C. civ. a comis nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Curtea nu s-a pronunţat asupra motivului de apel privind inadmisibilitatea probei cu martori. Înscrisul nefiind un început de dovadă scrisă, întrucât nu conţine decât semnătura autoarei, proba cu martori era inadmisibilă. În sensul art. 1178 C. civ. termenul de „scriptură" la care se referă art. 1197 alin. (2) C. civ. presupune o scriere considerată separat de semnătură.
Mai mult, în condiţiile în care martorii erau prietenii reclamantului şi fuseseră cercetaţi penal, aceştia aveau suficiente motive de duşmănie, astfel că audierea lor era inadmisibilă.
- Instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiunile art. 1295 şi art. 998 săvârşind nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece a consfinţit vânzarea lucrului altuia.
N.M. nu putea vinde întreg imobilul, deoarece în conformitate cu certificatul de moştenitor 436 din 18 decembrie 1996 de pe urma defunctei N.M. a rămas cota de ¾ din imobilul în litigiu, restul de ¼ aparţinând tatălui pârâtei M.P. Ca urmare, Curtea a considerat greşit că pârâta trebuia să plătească 10.000 dolari SUA în loc de 7.500 dolari SUA.
- în ultimul motiv de recurs pârâta invocând nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 constând în încălcarea dispoziţiunilor art. 1414 alin. (2) C. civ., arată că instanţa de apel a creat un precedent judiciar periculos prin acceptarea unui înscris completat fraudulos şi semnat de o bătrână de 80 ani, căruia i-a conferit efectele unei vânzări.
Recursul este nefondat.
În primul motiv de recurs P.A.L. critică soluţia instanţei de apel referitoare la respingerea excepţiei de prescripţiei.
Elementul esenţial în rezolvarea excepţiei, raportat la dispoziţiunile art. 7 alin. (2) Decret nr. 167/1958 invocate în motivele de recurs îl constituie momentul de la care începe să opereze termenul de prescripţie pentru restituirea preţului de 10.000 dolari SUA.
Este cert că la data de 13 august 1993 între D.P. şi N.M. a intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare intitulat „Declaraţie de vânzare" în privinţa imobilului din Ploieşti pentru care reclamantul a achitat efectiv preţul de 10.000 dolari SUA stipulat în contract. Prin acelaşi antecontract reclamantul s-a angajat ca pe lângă preţul plătit la redactarea înscrisului să achite promitentei vânzătoare o chirie lunară de 200.000 lei pe întreaga perioadă a derulării contractului de închiriere înregistrat la Administraţia Financiară sub nr. 562/1993 până la perfectarea contractului de vânzare cumpărare.
Până la decesului promitentei vânzătoare N.M. intervenit la 18 martie 1996, contractul de vânzare cumpărare nu s-a perfectat în formă autentică.
Pârâta P.A.L. este succesoarea în drepturi a defunctei N.M. pentru cota de ¾ din imobilul în litigiu, conform certificatului de moştenitor 436/1996. Coindivizorul imobilului M.P. a donat cota sa de ¼ din imobil fiicei sale respectiv pârâtei, la data de 8 aprilie 1997 după decesul vânzătoarei promitente, prin actul autentic 1182 al Biroului Notarial R.C.
La rândul său, P.A.L. s-a prevalat de clauza de dezicere din antecontractul de vânzare cumpărare încheiat de N.M. cu D.P., vânzând imobilul – litigios (deci după declanşarea la 11 martie 1997 a acţiunii în constatare) numitului D.N.M. prin actul autentic 798 din 8 iunie 1998.
Întrucât pârâta a uzat de clauza de dezicere pe parcursul derulării procesului, reclamantul şi-a precizat acţiunea la 16 august 1998, în fond după casarea cu trimitere intervenită prin Decizia nr. 5 din 28 ianuarie 2000 a Curţii de Apel Ploieşti şi in temeiul îndrumărilor acesteia, solicitând obligarea pârâtei P.A.L. la restituirea preţului de 10.000 dolari SUA şi contravaloarea îmbunătăţirilor.
Antecontractul de vânzare cumpărare presupune un acord de voinţă contractual în care părţile îşi asumă reciproc obligaţia de a încheia între ele, în viitor un contract de vânzare-cumpărare stabilind conţinutul esenţial al acestuia. Antecontractul de vânzare cumpărare nu are efecte translative de proprietate, dar constituie un contract valabil din care izvorăsc pentru părţi obligaţii de „a face" (îndatorirea de a îndeplini toate operaţiile necesare pentru ca vânzarea-cumpărarea să poată fi perfectată potrivit legii). Drepturile şi obligaţiile izvorâte din antecontractul de vânzare cumpărare pot fi transmise prin cesiune sau moştenire, în condiţiile dreptului comun.
Antecontractul nu este supus nici unei condiţii speciale de formă, antecontractul având un caracter consensual.
Neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor de „a face" asumate prin antecontract, îndreptăţeşte cealaltă parte la acţiunea în rezoluţiune cu consecinţa restituirii reciproce a prestaţiilor primite şi antrenarea răspunderii contractuale a părţii în culpă, potrivit dreptului comun.
Restituirea reciprocă a prestaţiilor intervine şi în cazurile în care antecontractul ar fi lovit de nulitate, în cazurile în care perfectarea contractului de vânzare promis prin antecontract ar deveni imposibilă din motive neimputabile părţilor, ori ca urmare a operării clauzei de dezicere inserată în antecontract.
Dacă antecontractul este constatat printr-un înscris sub semnătură privată şi s-au respectat modalităţile de plată ale preţului convenit în antecontract, iar una din părţi sau succesorii săi în drepturi refuză să se prezinte la notar în vederea autentificării contractului de vânzare cumpărare promis, instanţa judecătorească este îndreptăţită, la cererea celeilalte părţi să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare cumpărare şi care să servească la intabularea dreptului.
În speţă, în virtutea obligaţiei ce îi revenea pârâtei P.A.L. în calitate de succesoare a promitentei vânzătoare N.M. de a perfecta contractul de vânzare cumpărare, reclamantul D.P. a acţionat-o în judecată pentru ca instanţa să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare cumpărare. Aşadar până la data acţionării în judecată şi după aceea până la data de 8 iunie 1998 când pârâta P.A.L. a perfectat contractul de vânzare cumpărare în formă autentică cu D.N.M., aceasta a fost ţinută de obligaţia de „a face" respectiv de a efectua formalităţile de vânzare, astfel că nici un moment în raporturile dintre părţi nu s-a pus în discuţie desfiinţarea raporturilor contractuale şi în consecinţă restituirea prestaţiilor, respectiv a preţului.
Această răsturnare de situaţie a intervenit de abia în momentul în care pârâta P.A.L., perfectând contractul în formă autentică cu D.N.M. la 8 iunie 1998 a înţeles să dea eficienţă clauzei de dezicere inserată în contractul „Declaraţie de vânzare". Noua situaţie intervenită a dus la modificarea acţiunii reclamantului din acţiune în constatare în actul în realizare (data de 16 august 2000) în fond după casare, când acesta având reprezentarea imposibilităţii pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare a înţeles să dea eficienţă consecinţelor clauzei de dezicere din antecontract, aceea a restituirii preţului de 10.000 dolari SUA la valoarea zilei şi a contravalorii investiţiei.
Dreptul la acţiunea în restituire se prescrie în termenul general de 3 ani, care începe să curgă de la data când reclamantul a cunoscut faptul că perfectarea vânzării nu mai este posibilă „Raportat la dispoziţiunile art. 7 alin. (1) Decret nr. 167/1958 în speţă, dreptul reclamantului la acţiunea în restituire a preţului şi deci termenul de prescripţie a început să opereze cel mai devreme la 8 iunie 1998 data perfectării actului autentic de vânzare cumpărare, când se prezumă că au fost îndeplinite şi formalităţile de publicitate.
Cu certitudine însă, acest moment este marcat de data de 3 august 1998 când reclamantul a formulat acţiunea în constatarea nulităţii actului autentic 798 din 8 iunie 1998.
Solicitarea făcută de reclamant în precizarea acţiunii la data de 11 aprilie 2000, în fond după casare, în sensul renunţării la constatarea dreptului său de proprietate şi obligarea pârâtei P.A.L. la restituirea preţului de 10.000 dolari SUA în echivalent la data restituirii precum şi a despăgubirii aferente îmbunătăţirilor aduse imobilului se înscrie în termenul general de prescripţie, care a început să curgă de la data de 3 august 1998, când cu certitudine reclamantul a luat cunoştinţă de imposibilitatea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare cumpărare.
Este adevărat că în temeiul art. 7 alin. (2) Decret nr. 167/1958 în privinţa obligaţiilor fără termen de executare, deci care urmează a se executa la cererea creditorului, termenul de prescripţie începe să opereze de la naşterea raportului obligaţional, dar în speţă nu se pune în discuţie obligaţia de „a face" decurgând din antecontract ci obligaţia de restituire a preţului, care este distinctă de obligaţia iniţială şi care a luat naştere în momentul în care s-a dat eficienţa concluziei de dezicere, care a pus în discuţie restituirea prestaţiilor executate.
Temeiul restituirii preţului nu îl constituie rezoluţiunea contractului, care nu a fost cerută de reclamant aşa cum susţine recurenta, ci clauza de dezicere, care avându-şi un suport contractual, poate opera în temeiul simplei manifestări a promitentului vânzător, în speţă a succesoarei P.A.L. Clauza dezicerii nu pune în discuţie neexecutarea culpabilă a obligaţiei contractuale ci denunţarea unilaterală a contractului în temeiul clauzei contractuale.
Aşadar, în cauză reclamantul nu trebuia să solicite instanţei rezoluţiunea contractului de vreme ce acesta fiind denunţat de pârâta P.A.L. o atare cerere ar fi fost lipsită de obiect.
Aceste considerente conduc la concluzia netemeiniciei primului motiv de recurs.
Lipsa temeiului de drept al acţiunii în pretenţii a reclamantului, cu referirea pe care recurenta o face la dispoziţiunile art. 112 pct. 4 C. proc. civ. nu afectează valabilitatea cererii, deoarece acesta nu este obligatoriu.
Fundamentul pretenţiunilor formulate în cererea de chemare în judecată presupune prezentarea situaţiei de fapt, fără a fi obligatorie indicarea textelor de lege pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiunile, deoarece încadrarea juridică revine judecătorului, instanţei, care are la dispoziţie obiectul şi motivele de fapt.
Într-un cuvânt este suficient ca reclamantul să arate temeiul pretenţiunilor sale fără a indica şi textul de drept substanţial corespunzător.
Or în speţă, reclamantul formulându-şi acţiunea modificatoare, s-a conformat exigenţelor pct. 4 art. 112 C. proc. civ. în sensul precizărilor făcute mai sus, încadrarea în textul de lege fiind un act de judecată, căruia instanţa de apel i s-a conformat.
Ca urmare, arătarea temeiului de drept al acţiunii nefiind obligatorie, indicarea lui de către reclamant în concluziile scrise şi ne îmbrăţişat de instanţa de apel, nu este de natură să afecteze drepturile procesuale ale recurentei şi nici să justifice aplicarea vreunei sancţiuni procedurale, în lipsa unui prejudiciu.
În cel de al treilea motiv de recurs, P.A.L. arată că instanţa de apel a calificat greşit înscrisul dedus judecăţii ca fiind un antecontract de vânzare cumpărare, când în realitate este vorba de un contract de închiriere pe care s-au completat fraudulos clauzele unui pretins contract de vânzare cumpărare.
Critica este neîntemeiată.
În afară de faptul că în cuprinsul înscrisului antecontract promitenta vânzătoare explică motivul pentru care a recurs la întocmirea înscrisului pe un formular tipizat pentru fisc – în ideea de a conferi înscrisului o oarecare oficialitate, ancheta penală efectuată în cauză, expertiza grafică şi depoziţiile martorilor au evidenţiat faptul că înscrisul nu este falsificat, că semnătura aparţine defunctei vânzătoare, şi că el exprimă voinţa reală a acesteia.
Faptul că reclamantul intimat s-a obligat să achite chiria de 200.00 lei lunar până la perfectarea actului este explicabil prin aceea că antecontractul de vânzare cumpărare nu are efecte translative şi în plus această clauză denotă onestitatea cumpărătorului reclamant, care pe această cale a înţeles ca indirect să complinească preţul vânzării asupra căruia este posibil să fi avut reprezentarea insuficienţei faţă de valoarea reală a construcţiei.
Oricum, pârâta P.A.L., deşi de-a lungul întregului proces a contestat existenţa antecontractului, făcând referire la anumite deficienţe ale înscrisului, aceasta nu a solicitat anularea pe calea cererii reconvenţionale, astfel ca efectele antecontractului nu puteau fi ignorate în raport de principiul aparenţei de valabilitate a oricărui act juridic, până la anulare.
Argumentul recurentei potrivit căreia existenţa testamentului olograf făcut în favoarea sa în iulie 1993 în privinţa imobilului în litigiu excludea posibilitatea încheierii antecontractului de vânzare cumpărare în luna august 1993 nu are un suport legal.
Testamentul, ca act unilateral, formal şi mortis cauza, este esenţialmente revocabil iar, revocarea acestuia poate fi atât expresă cât şi tacită. În speţă, încheierea în luna august 1993 a antecontractului de vânzare cumpărare în privinţa bunului testat, semnifică până la evidentă revocare tacită a testamentului olograf întocmit de N.M. în favoarea recurentei. În nici un caz o atare succesiune a actelor juridice vizând imobilul în litigiu nu poate căpăta semnificaţia pe care recurenta încearcă să o dea, cu referire expresă la caracterul fraudulos al înscrisului antecontract.
În cel de al patrulea motiv de recurs se invocă încălcarea dispoziţiunilor art. 1177 şi art. 1295 , susţinându-se în esenţă că înscrisul antecontract nu este opozabil succesoarei, întrucât a fost întocmit în frauda drepturilor sale, nu are dată certă şi nu reprezintă o vânzare perfectă.
Critica este neîntemeiată, deoarece art. 1177 C. civ. nu instituie cerinţa datei certe pentru opozabilitate faţă de succesori.
Potrivit textului de referinţă, moştenitorii aceluia căruia i se opune un înscris sub semnătură privată pot declara că nu cunosc scriptura sau semnătura autorului. În această situaţie instanţa este datoare să ordone verificarea actului (art. 1178 C. civ.).
În speţă, expertiza grafică efectuată a confirmat ca semnătura de pe înscrisul sub semnătură privată aparţine promitentei vânzătoare N.M. Cât priveşte scrierea actului „Declaraţia de vânzare" nici cumpărătorul nu a susţinut că ar aparţine defunctei, dar aceasta nu afectează valabilitatea înscrisului faţă de statuările art. 1180 C. civ., căci N.M. nu s-a obligat la plata unei sume de bani ci şi-a asumat o obligaţie de „a face".
Mai mult, ancheta penală efectuată în cauză în privinţa reclamantului D.P., la plângerea recurentei P.A.L. în legătură cu săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 288, art. 290 şi art. 291 C. proc. civ., a concluzionat că faptele sesizate de aceasta nu există.
Lipsa formei autentice la care se referă recurenta în cel de al patrulea motiv de recurs (art. 1295 C. civ.) nu este o condiţie de opozabilitate. Antecontractul de vânzare cumpărare ca orice contract îşi produce efectele faţă de părţile contractante şi faţă de succesorii acestora în calitatea lor de avânzi cauza indiferent de forma actului.
Recurenta ignoră faptul că în speţă, litigiul nu se poartă în legătură cu efectele contractului de vânzare – cumpărare ci cu acelea ale antecontractului, astfel că aspectele legate de încălcarea art. 1295 C. civ., la care se referă în motivele de recurs apar ca fiind de prisos.
Instanţa de apel admiţând proba cu martori nu a încălcat dispoziţiunile art. 1191 şi art. 1197 alin. (2) C. civ. aşa cum se susţine de P.A.L. în cel de al patrulea motiv de recurs.
Martorii, prezenţi la întocmirea înscrisului „Declaraţie de vânzare" şi semnatare, au fost audiaţi pentru a se stabili contextul în care N.M. l-a scris şi nu pentru a se proba în contra şi peste cuprinsul înscrisului.
Presupusele relaţii de duşmănie ale martorilor cu pârâta recurentă şi de aici eventuala lipsă de obiectivitate a declaraţiilor lor nu sunt aspecte ce ţin de admisibilitatea probei testimoniale, aşa cum se afirmă în motivele de recurs.
Şi cealaltă critică referitoare la inadmisibilitatea probei cu martori în completarea înscrisului „Declaraţie de vânzare" – pe considerentul ca acesta fiind doar semnat şi nu scris de defuncta nu întruneşte cerinţele unui început de probă scrisă în sensul art. 1197 C. civ., este de asemenea neîntemeiată.
În accepţiunea legii, prin început de dovadă scrisă se înţelege orice scriere emanând de la cel împotriva căruia s-a formulat acţiunea sau de la cel care îl reprezintă, de natura să facă crezut faptul pretins.
Constituie început de proba scrisă în sensul legii şi înscrisul redactat de altul, dacă este semnat de partea care i se opune; aşa cum este în speţă „Declaraţia de vânzare".
Aşa fiind, susţinerea recurentei referitoare la inadmisibilitatea probei testimoniale nu are acoperire legală.
Este adevărat că N.M. nu putea vinde întreg imobilul, deoarece aceasta deţinea o cotă indiviză de ¾ din acesta, restul de ¼ aparţinându-i pârâtului M.P., tatăl recurentei, dar o atare vânzare care înglobează şi cota indiviză a altuia nu este nulă ci este afectată de condiţia atribuirii integrale a imobilului în lotul vânzătorului cu ocazia partajului.
Recurenta este ţinută de obligaţia restituirii integrale a preţului, deoarece înainte de vânzarea către D.M. a deţinut proprietatea întregului imobil în calitate de succesoare pentru cota de ¾ şi în calitate de donatară pentru cota de ¼ (în temeiul contractului de donaţie autentificat la nr. 1182 din 6 aprilie 1997, primită de la M.P.
Dobândind proprietatea bunului prin succesiune şi donaţie (în lipsa unei clauze de rezervă a donatorului referitoare la sarcinile imobilului) pârâta recurentă datorează plata integrală a preţului şi nu în cotă de ¾.
În speţă nu se discută desocotirea între coindivizari, care presupune într-adevăr suportarea pasivului proporţional cotei, ci raporturile acestora (în ale căror drepturi şi obligaţii s-a substituit recurenta) cu cumpărătorul, urmare a înlăturării efectelor antecontractului, care trebuie repus în situaţia anterioară prin restituirea integrală a preţului la valoarea zilei, aşa cum s-a obligat prin antecontract promitenta vânzătoare cu ocazia inserării clauzei de dezicere.
Aşadar, şi acest motiv de recurs este neîntemeiat.
În ultimul motiv de recurs se susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiunile art. 1414 alin. (2) C. civ., creând un periculos precedent judiciar, deoarece în realitate părţile au încheiat un contract de închiriere, probă fiind formularul astfel intitulat, completat fraudulos cu un contract de vânzare cumpărare.
Susţinerea recurentei este lipsită de temei legal.
Dispoziţiunile art. 1414 C. civ. definesc locaţiunea şi efectele sale, dar ele nu au legătură cu prezentul litigiu. Făcând în cauză aplicarea dispoziţiunilor art. 977 C. civ., referitoare la interpretarea contractelor după intenţia comună a părţilor, rezultă până la evidenta, aşa cum de altfel a reţinut şi instanţa de apel că avem de a face cu un contract de vânzare cumpărare.
În cuprinsul înscrisului, promitenta vânzătoare explică motivaţia pentru care antecontractul a fost scris pe formularul intitulat „Declaraţie". Şi logic nu se mai justifica încheierea unui contract de închiriere, de vreme ce acesta există deja, fiind înregistrat sub numărul 562/1992, însăşi promitenta vânzătoare făcând referire la acesta.
Pentru toate aceste considerente şi întrucât nici una din criticile formulate nu sunt întemeiate, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie urmează a respinge recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta P.M.A.L. împotriva deciziei civile nr. 194 din 22 septembrie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3854/2003. Civil. Revendicare si constatare... | ICCJ. Decizia nr. 372/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
