ICCJ. Decizia nr. 3859/2003. Civil. Despagubiri civile. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 3859
Dosar nr. 405/2003
Şedinţa publică din 20 mai 2004
Asupra recursurilor civile de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Neamţ cu nr. 108 din 27 martie 1998, reclamanţii D.N., C.(fostă D.)R. şi D.E., în calitate de fii şi respectiv soţie a defunctului D.I., decedat la 2 iunie 1991, au chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, solicitând în temeiul prevederilor art. 305 C. proc. pen. obligarea acestuia la plata sumei de 900 milioane lei reprezentând despăgubiri materiale şi daune morale.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin Decizia penală nr. 279 din 4 februarie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General împotriva sentinţei nr. 374 din 27 iunie 1960 a Tribunalului Militar Iaşi şi a deciziei nr. 1451 din 25 august 1960 a Tribunalului Militar de Regiune Militară Bucureşti, colegiul de recurs, privind pe inculpatul D.I.
Au fost casate ambele hotărâri, dispunându-se achitarea inculpatului pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 1 C. pen. anterior şi pentru care fusese condamnat la 8 ani închisoare corecţională.
Prin aceeaşi decizie a fost înlăturată pedeapsa complementară a confiscării averii inculpatului.
S-a mai arătat că, urmare a condamnării, pedeapsa complimentară a fost pusă în executare prin procesul-verbal din 5 august 1961 (dosar nr. 739/1961) al fostului Tribunal Popular al Raionului Piatra Neamţ, fiind preluate de stat o casă din lemn cu 6 camere şi o suprafaţă de teren de 4491 mp cu pomi fructiferi.
Reclamanţii au arătat că suma de 900 milioane lei reprezintă atât contravaloarea averii confiscate, cât şi daunele morale suferite de reclamanţi în urma condamnării pe nedrept a tatălui şi respectiv soţului lor. D.E. a rămas fără mijloace de existenţă, iar copiii condamnatului au fost excluşi din învăţământ, neavând posibilitatea să se realizeze pe deplin sub aspect profesional.
Din anul 1991, de la decesul lui D.I., soţia acestuia, reclamanta D.E., beneficiază de pensie de urmaş.
Prin sentinţa civilă nr. 49 din 22 februarie 1999, Tribunalul Neamţ a respins acţiunea reclamanţilor ca nefondată, cu motivarea că nu sunt întrunite condiţiile art. 504 C. proc. pen. întrucât achitarea condamnatului s-a dispus în baza prevederilor art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, prin Decizia nr. 18/1999 a admis apelul reclamanţilor şi a desfiinţat sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal, reţinându-se că prevederile art. 48 alin. (3) din Constituţie instituie răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin orice eroare judiciară săvârşite în procesele penale.
Rejudecând cauza în fond după casare, Tribunalul Neamţ a pronunţat sentinţa civilă nr. 56 din 7 aprilie 2000 prin care a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor să le plătească acestora suma de 630.940.196 lei, reprezentând daune reactualizate la data executării.
În ceea ce priveşte daunele morale, acestea au fost apreciate global la un cuantum de 300 milioanei lei, reprezentând expresia bănească a privaţiunilor şi suferinţelor cauzate de condamnarea pe nedrept.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii şi pârâtul Ministerul Finanţelor prin D.G.F.P.C.F.S. Neamţ.
În apelul lor, reclamanţii au susţinut că în evaluarea pagubei materiale instanţa nu a luat în calcul şi despăgubirile ce se cuvin pentru suprafaţa de teren confiscată. De asemenea, au mai arătat că prin sentinţă s-a stabilit actualizarea despăgubirilor în raport de indicele de inflaţie la data executării creanţei, fără să se precizeze care este momentul iniţial al acestui calcul.
Pârâtul a susţinut, prin apelul declarat, că valoarea stabilită drept despăgubire pentru construcţie nu are o bază reală, expertiza efectuată fiind incompletă.
Printr-o a doua critică, s-a susţinut că moştenitorii celui vătămat nu au dreptul la daune morale, care au un caracter strict personal şi nu se transmit prin succesiune.
Prin Decizia civilă nr. 72 din 21 iulie 2000, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, a respins ambele apeluri ca nefondate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P.C.F.S. Neamţ.
Reclamanţii nu şi-au motivat recursul.
În recursul său, pârâtul a susţinut că Decizia a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii cu privire la daunele morale, susţinându-se că nu a fost verificată împrejurarea dacă reclamanţii s-au aflat în întreţinerea defunctului, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 505 C. proc. pen., precum şi faptul că nu s-a ţinut seama de împrejurarea că dreptul la daune morale fiind strict personal, nu se transmite prin succesiune. De asemenea, s-a susţinut că valoarea despăgubirilor pentru imobil a fost stabilită într-un cuantum exagerat şi fără a exista probatorii concludente în acest sens.
Prin Decizia civilă nr. 4927 din 24 octombrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, s-a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P.C.F.S. Neamţ împotriva deciziei civile nr. 72 din 21 iulie 2000 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, care a fost casată, iar cauza trimisă la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului formulat de Ministerul Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Neamţ. S-a constatat nul recursul declarat de reclamanţii D.N., D.E. şi C.R. împotriva aceleiaşi decizii.
Astfel investită, Curtea de Apel Bacău, prin Decizia civilă nr. 62/2002, a admis apelul formulat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 56 din 7 aprilie 2002 a Tribunalului Neamţ, şi a schimbat în parte sentinţa în sensul respingerii cererii formulate de reclamantul D.N. pentru lipsa calităţii procesuale active a acestuia.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut în esenţă că potrivit dispoziţiilor art. 56 din Decretul nr. 31/1954 drepturile personale nepatrimoniale sunt ocrotite şi după moarte în măsura stabilită de lege, acestea transmiţându-se şi moştenitorilor cu condiţia ca aceştia să se fi aflat, la data condamnării, în întreţinerea persoanei îndreptăţite potrivit art. 504 C. proc. pen. şi aceştia să pornească acţiunea (sau să o continue) în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta D.G.F.P. în numele şi pentru Ministerul Finanţelor Publice, precum şi reclamanţii D.E., C.R. şi D.N.
În recursul său, D.G.F.P. Neamţ susţine în esenţă că, în ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale, instanţa trebuia să aibă în vedere doar consecinţele negative suferite de cel în cauză şi nu de moştenitorii acestuia, având în vedere că daunele morale se acordă pentru prejudiciile cauzate celui condamnat definitiv sau împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive fără drept, nu şi pentru neajunsurile create prin respectiva măsură familiei sale.
În acest sens, s-a susţinut că Decizia civilă nr. 62/2002 a Curţii de Apel Bacău a fost dată cu aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte despăgibirile acordate moştenitorilor defunctului D.I., instanţa de apel nerespectând dispoziţiile art, 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Cu privire la despăgubirile materiale, s-a susţinut, în esenţă, că prin probatoriul administrat în cauză nu s-a determinat fără echivoc, valoarea reală a acestor despăgubiri, expertiza tehnică dispusă de către instanţă neclarificând aspectele privind valoarea imobilului, actele normative în funcţie de care trebuie calculată această valoare, anul edificării imobilului.
În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, cu menţinerea ca temeinică şi legală a dispoziţiei instanţei de apel în sensul constatării lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantului D.N.
Recurenţii D.E., C.R. şi D.N., în recursul lor, au susţinut, în esenţă, următoarele:
instanţa de apel nu a analizat temeinic toate probele aflate la dosar;
că în mod incorect a reţinut instanţa de apel că suma de 900.000.000 lei reprezintă totalul daunelor morale şi materiale solicitate, în fapt suma reprezentând numai cuantumul daunelor morale, stabilirea acestora fiind ulterior lăsată la aprecierea instanţei;
valoarea imobilului nu a fost corect calculată;
în mod nejustificat instanţa nu a considerat necesar a se solicita precizări Corpului Experţilor Judiciari, pentru confirmarea faptului că Legea nr. 15/1994 nu se aplică la stabilirea gradului de uzură.
În concluzie, se solicită admiterea recursului şi casarea deciziei civile nr. 62/2002 a Curţii de Apel Bacău, cu consecinţa menţinerii deciziei nr. 72/2000 a Curţii de Apel Bacău pronunţată în primul ciclu procesual.
Cu privire la recursul formulat de D.G.F.P. Neamţ, în numele şi pentru Ministerul Finanţelor Publice, urmează a se constata următoarele:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă că prin sentinţa penală nr. 374 din 27 iunie 1960 a Tribunalului Iaşi, D.I. a fost condamnat la pedeapsa cu închisoarea pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, dispunându-se şi măsura complementară a confiscării averii inculpatului.
Prin Decizia penală nr. 279 din 4 februarie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General împotriva sentinţei nr. 374 din 27 iunie 1960 a Tribunalului Militar Iaşi şi a deciziei nr. 1451 din 25 august 1960 a Tribunalului Militar de Regiune Militară Bucureşti, Colegiul de recurs, privind pe inculpatul D.I., fiind casate ambele hotărâri şi dispunându-se achitarea inculpatului pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 1 C. pen. anterior şi înlăturându-se pedeapsa complementară a confiscării averii inculpatului.
Potrivit prevederilor art. 504 C. proc. pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există, iar prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998, Curtea Constituţională a statuat că aceste dispoziţii sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute de text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.
Totodată,conform prevederilor art. 505 alin. (1) C. proc. pen., acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat acordarea unor despăgubiri materiale şi daune morale ca urmare a condamnării pe nedrept a tatălui şi respectiv soţului lor, invocând ca temei de drept prevederile art. 505 C. proc. pen.
Investită cu soluţionarea apelurilor declarate de reclamanţi şi de pârâta D.G.F.P.C.F.S. Neamţ împotriva sentinţei civile nr. 56 din 7 aprilie 2000 a Tribunalului Neamţ, Curtea de Apel Bacău, fără să răspundă criticilor vizând modul în care tribunalul a soluţionat cererea privind acordarea daunelor morale pe temeiul de drept invocat de reclamanţi, analizează această cerere potrivit dispoziţiilor art. 56 din Decretul nr. 31/1954, schimbând astfel temeiul de drept, prevăzut în cererea de chemare în judecată şi fără a pune această chestiune în discuţia părţilor.
Este de observat că atât la judecata în fond, cât şi la apel, reclamanţii au precizat acelaşi temei de drept al cererii privind acordarea daunelor morale, respectiv art. 505 C. proc. pen., abia ulterior, în cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 62/2000 a Curţii de Apel Bacău invocând şi prevederile Decretului nr. 31/1954, precum şi dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ.
Aşa fiind, se impunea ca instanţa de apel să analizeze criticile împotriva hotărârii atacate în raport de temeiul de drept invocat de reclamanţi şi să pună în discuţia părţilor orice aspect pe care l-ar fi considerat necesar cu privire la analizarea incidenţei prevederilor Decretului nr. 31/1954 şi ale Codului civil, pentru a nu se încălca astfel principiul contradictorialităţii, al disponibilităţii şi al dreptului la apărare.
Cât priveşte analizarea susţinerilor reclamanţilor vizând prejudiciul moral, trebuie avut în vedere ca dauna morală constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare, iar stabilirea despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial presupune analizarea unor criterii cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.
În acest sens, apare ca fiind fondat şi recursul declarat de reclamanţii D.E.,D.N., şi C.R., fiind întemeiată critica privind modul în care instanţa de apel a clarificat problema acordării daunelor morale, respectiv dacă acestea se cuvin reclamanţilor în nume propriu ori ca moştenitori ai defunctului.
Cu privire la daunele materiale solicitate, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că în cauză instanţele nu au făcut o corectă aplicare a principiilor ce stau la baza reparării pagubelor cauzate prin condamnarea pe nedrept, potrivit cărora compensarea trebuie să fie integrală şi efectivă. În acest context, este de observat că instanţele nu au clarificat dacă despăgubirile se referă exclusiv la materialele rezultate în urma confiscării imobilului sau la imobilul în integralitatea sa. Se impune a fi stabilit, fără echivoc, cu ocazia rejudecării, prin administrarea unui probatoriu adecvat, dacă imobilul exista fizic la data confiscării, care era starea acestuia, gradul de uzură, durata de utilizare sau dacă acesta fusese demolat, caz în care se impune a se stabili valoarea materialelor rezultate din casa demolată.
În consecinţă, pentru considerentele mai înainte arătate urmează a se admite recursurile declarate de pârâta D.G.F.P. Neamţ, în numele şi pentru Ministerul Finanţelor Publice, precum şi de reclamanţii D.E., D.N. şi C.R., Decizia atacată urmând a fi casată, iar cauza trimisă aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelurilor.
Cu ocazia rejudecării, când se vor analiza şi celelalte susţineri ale recurenţilor, se va pune în discuţia părţilor temeiul juridic al cererii privind acordarea daunelor morale în raport de textele inovate de reclamanţii în cele două faze procesuale, respectiv dacă temeiul juridic al cererii este dat de dispoziţiile art. 505 C. proc. pen. sau de dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 şi ale art. 998-999 C. civ., urmând a se pune totodată în discuţia părţilor împrejurarea dacă acţiunea în restituirea bunurilor care au format obiectul confiscării averii, atunci când după săvârşirea executării a intervenit casarea hotărârii şi deci înlăturarea acestei măsuri, nu are caracterul unei acţiuni reale de întoarcere a executării silite, prin restabilirea situaţiei anterioare.
Astfel, în rejudecare, pentru a determina temeiul juridic al acţiunii, se va stabili dacă reclamanţii solicită o reparare a prejudiciului suferit ca urmare a condamnării pe nedrept a defunctului D.I. sau urmăresc restituirea bunurilor confiscate, în temeiul hotărârii judecătoreşti de achitare şi de înlăturare a pedepsei complementare a confiscării averii, respectiv restabilirea situaţiei anterioare executării sentinţei penale de condamnare şi confiscare a averii.
Faţă de considerentele menţionate, Curtea va admite recursurile, va casa Decizia curţii de apel şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelurilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâta D.G.F.P. Neamţ, în numele şi pentru Ministerul Finanţelor Publice, precum şi de reclamanţii D.E., D.N. şi C.R. împotriva deciziei nr. 62 din 17 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelurilor.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3923/2003. Civil. Litigiu de munca. Recurs în... | ICCJ. Decizia nr. 3854/2003. Civil. Revendicare si constatare... → |
|---|
