ICCJ. Decizia nr. 5006/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 5006
Dosar nr. 544/2003
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 24 noiembrie 1999 reclamanţii L.R. şi L.A. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat să lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul situat în Bucureşti, compus din trei camere, dependinţe şi cota indiviză de 18 % din terenul aferent construcţiei.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că imobilul revendicat a fost dobândit în proprietate, prin cumpărare, de numita E.F. potrivit actului autentificat sub nr. 56208 din 14 decembrie 1946 de fostul Tribunal Ilfov – secţia notariat şi transcris sub nr. 36548/1946 la acelaşi tribunal. Din căsătorii diferite E.F. a căpătat, succesiv,numele de W., L. şi L., din ultima căsătorie născându-se cei doi reclamanţi.
E.L. a decedat în Tel Aviv la data de 28 mai 1991 şi potrivit Hotărârii de Moştenire pronunţată de Tribunalul Districtual Tel Aviv în dosarul nr. 2489/1992, reclamanţii L.A. şi L.R.– fii -, sunt unicii succesori ai defunctei lor mame şi care au cules succesiunea acesteia în cote de câte 50 %.
Potrivit Extrasului din Registrul de înregistrare a populaţiei emis de autorităţile Statului Israel, L.E. a imigrat în Israel la data de 15 iunie 1951, iar conform relaţiilor comunicate la cererea reclamanţilor de S.C. A. S.A. privind situaţia juridică a imobilului, apartamentul revendicat a trecut în proprietatea statului în baza Deciziei nr. 495 din 22 aprilie 1966 emisă în temeiul Decretului nr. 111/1951.
Susţin reclamanţii că imobilul revendicat a fost trecut în proprietatea statului fără respectarea Constituţiei şi a legilor în vigoare la data preluării întrucât în temeiul Decretului nr. 111/1951 trebuia pronunţată o hotărâre judecătorească în contradictoriu cu proprietara imobilului care trebuia legal citată, fiind incidente prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Investit iniţial cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 546 din 16 mai 2000, a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat pe pârât să le lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 5 din Bucureşti, compus din trei camere, dependinţe şi teren aferent, cu motivarea că preluarea bunului de către stat nu s-a făcut în urma unui proces în care autoarea reclamanţilor să fi fost legal citată, cu atât mai mult cu cât s-a dovedit că ea a părăsit ţara în anul 1951.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de pârâtul Municipiul Bucureşti a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care, prin Decizia nr. 770/A din 12 decembrie 2000, a desfiinţat hotărârea tribunalului şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că hotărârea desfiinţată nu a fost pronunţată în temeiul probelor cu înscrisuri şi interogatorii, care, deşi au fost solicitate şi încuviinţate, nu au fost şi administrate, cu toate că părţile nu au renunţat la aceste dovezi.
Soluţia dată de Curtea de Apel Bucureşti a fost menţinută de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, care, prin Decizia nr. 3724 din 14 septembrie 2001, a respins ca nefondat recursul reclamanţilor.
În fond după casare, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 604 din 22 aprilie 2002, a admis acţiunea formulată de reclamanţii L.R. şi L.A. şi a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul revendicat compus din construcţii şi cota indiviză de 18 % teren aferent.S-a motivat că apartamentul în litigiu a fost preluat cu nerespectarea prevederilor Decretului nr. 111/1951 şi a instrucţiunilor de aplicare, astfel că statul nu deţine asupra bunului litigios un titlu valabil.
Apelul promovat împotriva acestei sentinţe de pârâtul Municipiul Bucureşti a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care, prin Decizia nr. 503/A din 4 decembrie 2002, a schimbat în tot hotărârea apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut şi motivat că, din Decizia nr. 495/22 aprilie 1966 emisă de fostul Sfat Popular al Raionului 1 Mai Bucureşti rezultă că apartamentul revendicat de reclamanţi a trecut în proprietatea statului conform Decretului nr. 111/1951 în baza sentinţei civile nr. 137 din 10 ianuarie 1966 pronunţată de fostul Tribunal Popular al Raionului 1 Mai Bucureşti, hotărâre definitivă, dată în dosarul nr. 7349/1965. Faptul că în acel proces a fost posibil ca autoarea reclamanţilor să nu fi fost legal citată, nu reprezintă un motiv de admitere a prezentei acţiuni în revendicare, ci ar fi putut constitui, cel mult, un motiv de desfiinţare a hotărârii judecătoreşti de preluare a bunului prin exerciţiul căilor de atac prevăzute de lege. Hotărârea judecătorească menţionată în Decizia fostului Sfat popular, cât timp nu a fost desfiinţată „are caracterul unui titlu legal şi se bucură de autoritate de lucru judecat". Desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti nu se poate solicita „în nici o situaţie pe cale incidentală, în cadrul unui alt proces, ci numai prin exercitarea căilor de atac prevăzute de normele procedurale".
Împotriva deciziei dată în apel în termen legal au declarat recurs reclamanţii L.A. şi L.R. care au susţinut că hotărârea este nelegală întrucât a fost pronunţată cu încălcarea principiilor de drept cuprinse în Legea nr. 10/2001, iar sentinţa dată în temeiul Decretului nr. 111/1951prin care s-a admis cererea Administraţiei Financiare de constatare a abandonului imobilului reprezintă o preluare abuzivă a bunului.
Recursul este fondat, în limitele şi pentru motivele care succed:
Potrivit deciziei nr. 495 din 22 aprilie 1966 emisă de Comitetul Executiv al fostului Sfat Popular 1 Mai Bucureşti, apartamentul nr. 5 din Bucureşti, proprietatea autoarei F.E., a fost preluat de stat prin sentinţa civilă nr. 137 din 10 ianuarie 1966 pronunţată de fostul Tribunal Popular al Raionului 1 Mai Bucureşti în dosarul nr. 7349/1965 şi în temeiul Decretului nr. 111/1951.
Este de observat că, deşi litigiul a parcurs două cicluri procesuale, nu a existat preocuparea, nici din partea reclamanţilor, care au adoptat în proces o poziţie mai mult defensivă, şi nici din partea instanţelor, care nu au demonstrat rol activ, de a solicita şi a depune la dosar respectiva sentinţă civilă, dată în anul 1966 în temeiul Decretului nr. 111/1951, probă, de altfel, hotărâtoare în a se cerceta şi dovedi dacă nemişcătorul a fost ori nu preluat de stat în baza unui titlu valabil.
Astfel, Decretul nr. 111 din 27 iulie 1951 şi Instrucţiunile nr. 6491 din 8 octombrie 1951 ale Ministerului Finanţelor, reglementau situaţia bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moştenitori sau fără stăpân. Potrivit art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951 erau considerate bunuri fără stăpân, printre altele, bunurile de orice fel părăsite timp de un an de către titularii lor – necunoscuţi sau absenţi, iar potrivit art. 1 lit. d) din amintitele Instrucţiuni, după trecerea termenului de un an, organele financiare trebuiau să ceară instanţei judecătoreşti de la locul situării bunului trecerea lui în proprietatea statului. Hotărârea judecătorească, pronunţată cu respectarea acestor dispoziţii legale, marca atare trecere.
Pe de altă parte, art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care stabileşte condiţiile de apartenenţă la domeniul public sau privat a bunurilor preluate de stat în perioada6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi recunoaşte competenţa instanţelor judecătoreşti de a stabili valabilitatea titlului, dispune că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului, în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Întrucât legiuitorul din anul 1998 a dat în competenţa instanţelor judecătoreşti puterea de a stabili valabilitatea titlului statului, în sensul, printre altele, de a analiza dacă titlul statului s-a constituit cu respectarea legilor în vigoare la data preluării bunurilor, nu este de făcut vreo diferenţiere sau vreo distincţie după cum titlul statului l-a reprezentat un act emis de o autoritate administrativă sau a constituit un act judiciar, adică o hotărâre judecătorească.
Din această perspectivă, interpretarea dată de instanţa de apel în sensul că titlul statului îl reprezintă o hotărâre judecătorească, care, în toate cazurile, se bucură de puterea lucrului judecat şi a cărei desfiinţare nu se poate cere pe cale incidentă, ci numai prin intermediul căilor de atac, este greşită şi, în orice caz, contrară voinţei legiuitorului, care, în temeiul ideii de reparaţiune a unor abuzuri comise în trecut, a investit instanţele judecătoreşti cu puterea şi competenţa de a analiza şi compara titlul statului în raport cu legea în baza căreia a fost emis, fără a face distincţia care anume organ al statului a emis titlul (administrativ sau judiciar).
De altfel, puterea lucrului judecat ce a fost invocată în sprijinul soluţiei de respingere a acţiunii, are, întotdeauna, în materie civilă un caracter relativ, deoarece, puterea dedusă dintr-un proces definitiv judecat, are efect numai asupra părţilor care au luat parte la judecată şi care au avut posibilitatea de a se apăra, nu şi în privinţa celor care, nefiind citate legal, nu au avut atare posibilitate, aşa cum pretind reclamanţii în acţiunea introductivă.
Faţă de cele ce preced, se va admite recursul reclamanţilor, vor fi casate hotărârile date în al doilea ciclu procesual, pentru ca în rejudecare să se depună sentinţa civilă nr. 137 din 10 ianuarie 1966 pronunţată de fostul Tribunal Popular al Raionului 1 Mai Bucureşti în dosarul nr. 7349/1965. Se va putea proceda în acest fel la cercetarea valabilităţii titlului statului şi anume: dacă autoarea reclamanţilor a fost legal citată la soluţionarea procesului; dacă imobilul revendicat îndeplinea, conform Constituţiei în vigoare la acea dată, Codului civil şi Decretului nr. 111/1951, condiţia de bun fără stăpân; dacă titulara dreptului de proprietate putea face parte din categoria persoanelor necunoscute ori absente; dacă au fost respectate toate prevederile legale existente la data constituirii titlului statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii L.A. şi L.R. împotriva deciziei 503 A din 4 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia civilă.
Casează Decizia recurată precum şi sentinţa nr. 604 din 22 aprilie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi trimite cauza la acelaşi tribunal, pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi26 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4367/2003. Civil. Revendicare - Legea... | ICCJ. Decizia nr. 498/2003. Civil. Modificare sediu. Recurs → |
|---|
