ICCJ. Decizia nr. 5158/2003. Civil. Litigiu de munca. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 5158
Dosar nr. 4324/2003
Şedinţa publică din 17 septembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
În conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 şi ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ. procurorul general a declarat recurs în anulare împotriva sentinţei civile nr. 127 din 29 august 2001 a Judecătoriei Bacău şi deciziei 219 R din 17 martie 2003 a Tribunalului Bacău, întrucât acestea au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
Prin acţiune, T.G.C. a solicitat instanţei în contradictoriu cu Tribunalul Iaşi şi Ministerul Justiţiei, obligarea acestora la plata sumei de 7.200.000 lei, reprezentând impozit reţinut nelegal din sumele primite cu titlu de compensarea chiriei pentru perioada ianuarie – octombrie 2000.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în calitate de magistrat beneficiază în conformitate cu dispoziţiunile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 republicată, de compensarea din fondurile bugetare a valorii chiriei stabilită pe baza unui contract de închiriere încheiat în condiţiile legii, întrucât nu deţine locuinţă proprietate personală în localitatea în care îşi desfăşoară activitatea.
Susţine deasemeni că printr-o interpretare greşită a OG nr. 73/1994 privind impozitul pe venit, sumele încasate în contul chiriei au fost considerate cheltuieli deductibile aferente activităţii desfăşurate fiind impozitate.
Prin sentinţa 5127 din 29 august 2001, Judecătoria Bacău, investită prin strămutare, a admis în parte acţiunea, în sensul că a obligat pârâtele să plătească reclamantului suma de 3.905.550 lei reţinută cu titlu de impozit pe chirie. Soluţia a fost menţinută prin Decizia 2087 din 6 decembrie 2001 a Curţii de Apel Bacău.
Prin Decizia 4040 din 15 noiembrie 2002 Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a casat Decizia 2087 din 6 decembrie 2001 a Curţii de Apel Bacău şi a trimis cauza pentru judecarea recursului la Tribunalul Bacău, cu motivarea că în cauză sunt incidente dispoziţiunile art. 2 pct. 3 C. proc. civ. cu privire la competenţa de soluţionare a recursului în materia conflictelor de muncă.
Tribunalul Bacău, prin Decizia 219 din 17 martie 2003 a respins ca nefondat recursul declarat de Ministerul Justiţiei.
S-a reţinut că drepturile acordate potrivit art. 40 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 completată şi modificată, constituie o formă de sprijin a magistraţilor, cu caracter social, ce nu sunt supuse impozitării, fiind incluse potrivit art. 5 lit. a) din OG nr. 73/1999 în categoria veniturilor neimpozabile.
În temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ. Ministrul Justiţiei a solicitat Procurorului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie declararea recursului în anulare împotriva hotărârilor judecătoreşti menţionate mai sus, susţinând că acestea sunt nelegale, fiind pronunţate cu încălcarea esenţială a dispoziţiunilor OG nr. 73/1994 privind impozitul pe venit.
Examinând hotărârile criticate, procurorul general a reţinut că acestea au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, deoarece în temeiul art. 39 alin. (3) şi art. 40 din Legea nr. 50/1996 drepturile cuvenite magistraţilor şi personalului asimilat acestuia, în care sunt incluse orice avantaje în natură cu titlu gratuit sau cu plata parţială, reprezintă în accepţiunea art. 9 OG nr. 73/1999 venituri impozabile.
În sensul dispoziţiunilor art. 22 OG nr. 73/1999, sumele reprezentând compensarea chiriilor constituie venituri realizate în baza raporturilor de muncă, care în conformitate cu art. 6 din Normele metodologice emise în aplicarea OG nr. 73/1999 sunt supuse impozitării.Ca urmare, argumentarea din hotărârile criticate, în sensul considerării acestor sume ca încadrându-se în dispoziţiunile art. 5 lit. a) din OG nr. 73/1999 reprezintă o interpretare greşită a legii, care nu se înscrie conţinutului şi voinţei legiuitorului şi care nu poate constitui temei juridic pentru restituirea retroactivă a impozitului începând cu data de 1 noiembrie 2000.
Pentru aceste considerente, procurorul general a solicitat în temeiul art. 314 C. proc. civ. admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate şi respingerea acţiunii.
Recursul în anulare este întemeiat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 39 alin. (3) şi art. 40 din Legea nr. 50/1996, drepturile cuvenite magistraţilor şi personalului asimilat acestuia, reprezintă venituri impozabile conform OG nr. 73/1999. În categoria veniturilor impozabile se includ şi avantajele în natură primite de o persoană fizică cu titlu gratuit sau cu plata parţială.
Sumele reprezentând compensarea chiriilor acordate conform art. 39 pct. 3 şi art. 40 Legea nr. 50/1996, reprezintă venituri din salariu în sensul art. 22 OG nr. 73/1994, constituind avantaje obţinute de o persoană fizică, care desfăşoară activitatea în baza unor raporturi juridice de muncă. Prin „avantaje" se creează persoanei beneficiare un venit suplimentar care trebuie impozitat conform art. 6 din Normele metodologice emise în aplicarea art. 24 din OG nr. 73/1999.
Sumele reprezentând compensarea chiriilor constituie un venit realizat de magistrat în baza raporturilor de muncă, adică un „avantaj" în raport de orice altă persoană lipsită de locuinţă, care închiriind un spaţiu, trebuie să achite chiria din veniturile proprii.
Sumele reprezentând compensarea chiriei nu pot fi încadrate în categoria veniturilor neimpozabile prevăzute de art. 5 lit. a) din OG nr. 73/1999 deoarece acest articol reglementează formele de sprijin sau despăgubirile cuvenite persoanelor aflate în dificultate sau care au suferit daune morale ori de altă natură, independent de voinţa lor şi care nu sunt acordate în cadrul unui contract de muncă.
Ca urmare, interpretarea făcută de instanţe în hotărârile pronunţate în sensul considerării sumelor reprezentând compensarea chiriilor acordate ca încadrându-se în dispoziţiunile art. 5 lit. a) din OG nr. 73/1999, reprezintă o interpretare greşită a legii, care nu se înscrie în conţinutul şi spiritul legii.
Rezultă aşadar, că dispoziţiile art. 39 alin. (3) din Legea nr. 50/1996 cu modificările şi completările aduse prin OG nr. 73/1999 nu pot constitui temei juridic pentru restituirea impozitului.
Pentru considerentele mai sus arătate, hotărârile pronunţate în cauză fiind esenţial nelegale, se impune admiterea recursului în anulare declarat de Procurorul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în temeiul art. 314 C. proc. civ., casarea hotărârilor criticate, iar pe fond respingerea acţiunii formulată de T.G.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Casează Decizia nr. 219 din 17 martie 2003 a Tribunalului Bacău precum şi sentinţa civilă nr. 5127 din 29 august 2001 a Judecătoriei Bacău, şi pe fond respinge acţiunea formulată de T.G.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 59/2003. Civil | ICCJ. Decizia nr. 517/2003. Civil –. Legea nr.10/2001. Recurs → |
|---|
