ICCJ. Decizia nr. 517/2003. Civil –. Legea nr.10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
-SECŢIA CIVILĂ –
Decizia nr. 517.
Dosar nr. 2119/2003
Şedinţa publică din 17 septembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III – a civilă, la data de 12 iulie 2001 O.V. a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, la instanţa să constate inexistenţa dreptului de proprietate al statului la preluarea prin naţionalizare a imobilului situat în Bucureşti, format din teren în suprafaţă de 5083 mp. Totodată, petentul a solicitat obligarea Primarului General al Municipiului Bucureşti să emită dispoziţia de restituire în natură a terenului, de la adresa menţionată, iar până la emiterea dispoziţiei de restituire a terenului instanţa să pronunţe o hotărâre are să ţină loc de titlu de proprietate al reclamantului asupra terenului.
În subsidiar, petiţionarul a solicitat obligarea Primarului General al Municipiului Bucureşti să emită Decizia de restituire în tot sau în parte a imobilului, în echivalent, teren şi 7 apartamente demolate, evaluate provizoriu la valoarea de 500.000 dolari SUA.
În motivarea cererii petiţionarul arată că deşi a notificat în temeiul Legii nr. 10/2001 pe Primarul Municipiului Bucureşti, însoţind notificarea de un set de acte doveditoare acesta nu a emis Decizia de restituire, până la data de 10 iunie 2001, data expirării termenului legal de 60 de zile.
Se precizează că, terenul de 5083 mp la care se referă notificarea a aparţinut bunicului patern, fiindu-i atribuit prin încheierea de partaj 1974 din 18 octombrie 1948 a Tribunalului Ilfov.
În prezent pe terenul solicitat se află clădirile Serviciului de Ambulanţă Bucureşti, garajul, parcarea, staţia PECO şi intrarea dinspre str. Eminescu în instituţie.
Petiţionarul şi-a fondat acţiunea pe dispoziţiunile art. 1, art. 2 lit. a) şi d), art. 3 lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) şi (3), art. 7, art. 9 alin. (1), art. 16 alin. (4) şi art. 20 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa 301 din 4 martie 2002 Tribunalul Bucureşti, secţia a III- a civilă, admiţând excepţia de inadmisibilitate a cererii reclamantului, ridicată de Primăria Municipiului Bucureşti, a respins ca prematur introdusă acţiunea formulată de O.V.
Instanţa a reţinut că punerea în aplicare a Legii nr. 10/2001 necesită parcurgerea a două etape succesive: prima, obligatorie, conform art. 1, art. 21, art. 5, art. 47 şi art. 48 din lege, având un caracter administrativ, prin care se procedează la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv, care în speţă nu s-a finalizat, iar cea de a doua facultativă, cu funcţia de control judiciar.
Întrucât O.V. s-a adresat instanţei de control, fără ca prima etapă administrativă să se fi epuizat, acţiunea acestuia a fost calificată ca prematură.
Prin Decizia civilă 7 din 15 ianuarie 2003 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de O.V. împotriva sentinţei civile 301 din 14 martie 2002 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, secţia a III – a civilă, pentru aceleaşi considerente avute în vedere de instanţa de fond.
Adâncind motivarea, instanţa de apel a înlăturat criticile referitoare la încălcarea dispoziţiunilor art. 23 şi art. 24 Legea nr. 10/2001, precizând că termenul de 60 de zile pentru soluţionarea naţionalizării este un termen de recomandare, depăşirea acestuia putând fi sancţionată cel mult cu obligarea unităţii deţinătoare, la despăgubiri, la cererea persoanei îndreptăţite, în măsura în care aceasta probează depăşirea culpabilă a termenului şi existenţa unui prejudiciu. În speţă însă nu s-au solicitat despăgubiri pentru a se justifica acordarea acestora.
Instanţa de apel a înlăturat şi criticile referitoare la calificarea caracterului mixt al acţiunii apelantului, deoarece o atare calificare nu duce la concluzia că s-ar fi încălcat dispoziţiunile art. 200 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia, în cazul Primăriilor, restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţia motivată a Primarilor şi respectiv a Primarului Municipiului Bucureşti.
Şi această decizie a fost supusă examinării extraordinare a recursului declarat de O.V.
Motivele de recurs, amplu dezvoltate, care prin conţinutul de idei reiterează motivele de apel, se încadrează în drept în pct. 7 şi 10 ale art. 304 C. proc. civ.
Făcând referire la jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor omului şi la art. 6 din Convenţia Europeană a drepturilor omului privind valorificarea drepturilor subiective încălcate într-un termen rezonabil, recurentul pune indirect în discuţie natura juridică a termenului de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 înlăuntrul căruia deţinătorul imobilului trebuie să dea curs notificării, prin emiterea unei dispoziţii sau deciziei, în contextul interpretării legii şi a lipsei unei sancţiuni legale.
De asemenea recurentul face trimitere la caracterul mixt al acţiunii sale, reală şi personală, fondată în drept pe art. 111 C. proc. civ., art. 20 şi art. 40 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 986 şi art. 1093 C. civ., privind obligarea primarului general de a emite Decizia sau dispoziţia de restituire a imobilului, solicitare căreia instanţele nu i-au dat curs, considerând în mod greşit acţiunea ca fiind prematură.
Recursul este întemeiat.
Legea nr. 10/2001, privind situaţia juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 februarie 1989, are un caracter profund reparatoriu, finalitatea acesteia fiind înlăturarea prejudiciilor suferite de proprietari prin abuzurile săvârşite de stat.
Punerea în aplicare a Legii nr. 10/2001 necesită parcurgerea a două etape succesive: - prima prealabilă şi obligatorie, cu caracter administrativ şi necontencios, iar cea de a doua facultativă privind controlul judecătoresc al actelor emise în temeiul legii – în cadrul procedurii administrative prealabile de restituire, în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv.
În temeiul art. 23 alin. (1) din lege „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură" iar în conformitate cu art. 24 alin. (1) din acelaşi act normativ" dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deţinătorul imobilului este obligat în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptăţite, oferta de restituire prin echivalent, corespunzător valorii imobilului.
Potrivit acestor texte, persoana juridică căreia i s-a adresat notificarea este obligată să o analizeze şi în funcţie de probele depuse în dovedirea dreptului de proprietate şi de statutul juridic al imobilului ce se solicită a fi restituit urmează să decidă numai asupra modalităţii de restituire.
Desigur, regula impusă de lege în sarcina persoanei juridice căreia i s-a adresat notificarea, este ca restituirea să se dispună în natură şi numai în situaţiile anume reglementate de lege, când restituirea în natură nu este posibilă se va proceda la restituirea prin echivalent.
În raport cu finalitatea legii, aceea a rezolvării echitabile, a retrocedării imobilelor şi după caz a procedurii acordării despăgubirilor, prin asigurarea neîngrădită a dreptului la reparaţie, atât obligaţia de a se pronunţa a unităţii deţinătoare asupra cererii de restituire a imobilului în natură sau prin echivalent cât şi termenul înlăuntrul căruia subzistă această obligaţie au un caracter imperativ.
A califica termenul de 60 de zile, înlăuntrul căruia deţinătorul trebuie să soluţioneze cererea persoanei îndreptăţite, ca termen de recomandare, aşa cum greşit au interpretat în speţă, instanţele ar echivala cu încuviinţarea legală a amânării culpabile şi nejustificate a emiterii deciziei, cu abdicarea de la spiritul legii dar şi cu încălcarea principiilor de interpretare a legii [art. 23 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) din lege], în favoarea persoanei îndreptăţite.
Calificarea termenului de 60 de zile ca fiind de recomandare contravine şi dispoziţiunilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care face parte din dreptul intern căci în contextul existenţei unei proceduri administrative prealabile şi obligatorii, accesul la justiţie şi realizarea într-un termen rezonabil a protecţiei drepturilor subiective, este obstrucţionată prin conduita abuzivă a unităţii deţinătoare, care amână nejustificat emiterea deciziei sau dispoziţiei de restituire a imobilului în natură sau prin echivalent.
Lipsa dispoziţiei, a răspunsului la notificare nu poate fi asimilată cu refuzul de restituire, întrucât potrivit art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001, tribunalul este competent să cenzureze legalitatea actului (Decizia, dispoziţia) emis de persoana juridică deţinătoare, şi nu de a hotărî în locul acesteia.
Legea nr. 10/2001 nu instituie sancţiuni pentru nesoluţionarea în termen a cererii celui îndreptăţit şi din cauza modului lacunar de reglementare nici nu determină în art. 23 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) cu precizie semnificaţia tăcerii unităţii deţinătoare, aşa cum o face art. 24 alin. (3) din lege în privinţa persoanei îndrituite, căreia i se adresează oferta de restituire prin echivalent.
Fără îndoială că eludarea prin pasivitate de către pârâtă a dispoziţiunilor referitoare la obligativitatea emiterii deciziei sau dispoziţiei motivate, de finalizare a procedurii necontencioase, administrative, îndrituieşte instanţa în temeiul art. 1073 C. civ., art. 129 C. proc. civ. şi a dispoziţiunilor art. 23 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) Legea nr. 10/2001, texte pe care petiţionarul şi-a fondat cererea să impună Primăriei Municipiului Bucureşti să răspundă notificării prin emiterea dispoziţiei.
Respingând ca prematură cererea petiţionarului O.V. instanţele de fond şi apel au pronunţat hotărâri esenţial nelegale, impunându-se în temeiul art. 314 C. proc. civ. casarea acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul O.V. împotriva deciziei nr. 7 din 15 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă.
Casează Decizia recurată, precum şi sentinţa nr. 301 din 4 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III – a civilă, şi pe fond obligă Primăria Municipiului Bucureşti să emită dispoziţie urmare notificării semnată de O.V. şi transmisă prin executorul judecătoresc cu adresa nr. 1464 din 6 aprilie 2001.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5158/2003. Civil. Litigiu de munca. Recurs... | ICCJ. Decizia nr. 4955/2003. Civil. Conflict de munca. Recurs... → |
|---|
