ICCJ. Decizia nr. 59/2003. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 59.
Dosar nr. 2003/2002
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la 24 noiembrie 1997 la Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, reclamanţii I.A.V. şi I.N.M., în calitate de moştenitori legali ai defunctei V.B., decedată la 19 iulie 1982 au chemat în judecată civilă pentru revendicare imobiliară, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC C. SA Bucureşti cerând să fie obligate să le predea în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din Bucureşti.
În motivarea acţiunii s-a susţinut că imobilul este deţinut fără titlu valabil de către pârâţi, întrucât a fost trecut în proprietatea statului cu încălcarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950 de la adevăratul proprietar, B.V., care în calitate de funcţionar, era exceptată de la naţionalizare.
La 17 februarie 1998 au formulat cerere de intervenţie în interes propriu ca şi în interesul pârâţilor, P.M. şi P.V., care au solicitat respingerea acţiunii, invocând dreptul lor de proprietate asupra apartamentului nr. 2 etaj 1 din imobilul revendicat, în temeiul contractului de vânzare cumpărare nr. 40694/1996, încheiat cu SC C. SA în baza Legii nr. 112/1995, şi au susţinut totodată că titlul de proprietate al vânzătorului a fost valabil.
La 31 martie 1998, reclamanţii I.N.M. şi I.A.V. şi-au completat acţiunea prin chemarea în judecată a intervenienţilor pârâţi P.M. şi P.V., precum şi a pârâtului H.C., cerând ca în contradictoriu cu aceştia şi cu SC C. SA să se constate nulitatea contractelor de vânzare cumpărare încheiate între aceştia în baza Legii nr. 112/1995.
Urmare a ivirii unui conflict negativ de competenţă între instanţa mai întâi sesizată şi Tribunalul Bucureşti căreia i s-a declinat competenţa, conform regulatorului pronunţat de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, potrivit deciziei nr. 2825 din 13 septembrie 2000, cauza a fost soluţionată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 860 din 3 septembrie 2001, prin respingerea acţiunii principale ca neîntemeiată şi obligarea reclamanţilor la cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă că trecerea imobilului din litigiu în proprietatea statului s-ar fi făcut în condiţiile şi cu respectarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, întrucât autoarea reclamanţilor mai deţinea cu titlu de proprietar alte patru apartamente destinate exploatării prin închiriere.
Hotărârea menţionată a fost schimbată integral prin Decizia civilă nr. 104 A din 26 februarie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în urma admiterii apelului reclamanţilor, cu consecinţa admiterii acţiunii în revendicare şi a obligării pârâţilor la predarea imobilului în deplină proprietate şi folosinţă reclamanţilor, precum şi a constatării nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare nr. 40694/1996 şi 40896/1996 încheiate între Primăria Municipiului Bucureşti şi SC C. SA pe de o parte şi pârâţii P.V. şi P.M. şi respectiv H.C. pe de altă parte.
Pentru a decide astfel instanţa de apel a stabilit în temeiul dispoziţiilor legale şi a probelor invocate, că titlul statului constituit prin naţionalizare, nu este valabil, fiind în contradicţie cu normele constituţionale şi de drept material în vigoare la data aplicării măsurii, referitoare la dreptul de proprietate.
S-a reţinut de asemeni că nu ar avea relevanţă faptul că autoarea reclamanţilor a avut în proprietate mai multe apartamente, câtă vreme în privinţa sa şi în considerarea bunurilor nu erau îndeplinite cerinţele art. I din Decretul nr. 92/1950.
În constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, instanţa de apel a reţinut reaua credinţă a dobânditorilor la încheierea actelor întrucât aceştia ar fi avut cunoştinţă despre demersurile reclamanţilor pentru redobândirea imobilului, şi s-ar fi dovedit imprudenţi şi lipsiţi de diligenţă în formarea convingerii că vânzătorul ar deţine imobilul cu titlu valabil.
Împotriva hotărârii instanţei de apel au declarat recurs pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată de Primarul general, SC C. SA, intervenienţii pârâţi P.M. şi P.V., precum şi H.L. fostă H.
Din examinarea dispoziţiilor procedurale aplicabile recursului, instanţa urmează mai întâi să constate tardivitatea recursului declarat de Primăria Municipiului Bucureşti, precum şi lipsa calităţii procesuale privind pe recurenta H.L., după cum urmează:
Potrivit dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ. termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Hotărârea instanţei de apel a fost comunicată şi primită de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Generală Juridică la 8 aprilie 2002, iar recursul a fost depus la Curtea de Apel Bucureşti la 25 aprilie 2002 aşadar cu depăşirea termenului de recurs care calculat conform dispoziţiilor art. 101 C. proc. civ. se împlinise la 24 aprilie 2002.
Aşa fiind recursul Primăriei Municipiului Bucureşti se va respinge ca tardiv introdus.
Cât priveşte recursul declarat de H.L., se impune precizarea că aceasta, nu a fost parte în procesul civil de faţă, aşa încât hotărârea nu a produs efecte în privinţa sa.
Cum cadrul procesual în privinţa părţilor nu ar putea fi modificat în recurs decât în condiţiile intervenţiei accesorii, ceea ce nu este cazul, iar calitatea procesuală de recurent o pot invoca numai părţile, recursul nu este admisibil, urmând să fie respins pe acest temei.
Prin recursurile declarate de pârâta SC C. SA şi intervenienţii pârâţi P.M. şi P.V. s-a invocat în esenţă lipsa de temei legal a hotărârii atacate, susţinându-se că instanţa de apel ar fi aplicat greşit legea, atât în ceea ce priveşte constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului, prin prisma reţinerii nejustificate a excepţiei prevăzute de art. II din Decretul nr. 92/1950, întrucât autoarea reclamanţilor ar fi deţinut mai multe apartamente destinate exploatării prin închiriere, cât şi faptul că în examinarea valabilităţii contractelor de vânzare cumpărare, s-ar fi reţinut cu uşurinţă, contrar probelor şi a dispoziţiilor art. 1898 C. civ. reaua credinţă a părţilor la facerea actului.
Recursurile nu sunt întemeiate.
Din anexa la Decretul nr. 92/1950, cât şi din expertiza tehnică efectuată în cauză, rezultă netăgăduit faptul că la data naţionalizării autoarea reclamanţilor era proprietara unui singur imobil cu destinaţie de locuinţă, format din demisol, parter şi două etaje, cuprinzând mai multe structuri locative, aşadar nu a cinci imobile cum s-a încercat să se pretindă şi s-a şi reţinut greşit de către prima instanţă.
Totodată închirierea ocazională, a unora dintre camere, nu este suficientă pentru a socoti că imobilul era destinat exploatării în sensul art. I din Decretul nr. 92/1950 şi nici pentru a considera că depăşea nevoile locative normale ale unei familii cu doi copii minori la data naţionalizării.
Cât priveşte cauza ilicită a contractelor de vânzare cumpărare prin vânzarea bunului altuia de către SC C. SA şi Primăria Municipiului Bucureşti şi a nereţinerii bunei credinţe a părţilor contractante, critica contravine chiar dispoziţiilor legale invocate, omiţându-se faptul că prin prisma dispoziţiilor art. 1898 C. civ., buna credinţă ca eroare scuzabilă pentru păstrarea actului, nu poate fi primită dacă dobânditorul cu diligenţe minime, ar fi putut să cunoască faptul că în raport de bunul vândut, calitatea de proprietar a vânzătorului era discutabilă, posibilă de viciere, în condiţiile adoptării legislaţiei reparatorii vizând restituirea imobilelor naţionalizate.
Ori, cum s-a reţinut corect prin hotărârea atacată, atât vânzătorul cât şi cumpărătorii, erau în măsura să prevină prin minime diligenţe vânzarea, de altfel socotită ca nelegală de însuşi Consiliul General al Municipiului Bucureşti în raport de faptul că aveau cunoştinţă despre demersurile proprietarilor.
Aşa fiind recursurile se vor respinge ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta SC C. SA şi de intervenienţii P.M. şi P.V. împotriva deciziei nr. 104/A din 26 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Respinge ca tardiv, recursul pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar General declarat împotriva aceleiaşi decizii.
Respinge, ca fiind introdus de o persoană fără calitate procesuală, recursul declarat de H.(H.)L. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 561/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5158/2003. Civil. Litigiu de munca. Recurs... → |
|---|
