ICCJ. Decizia nr. 5519/2003. Civil. Litigiu munca. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia civilă şi de proprietate intelectuală
Decizia nr. 5519
Dosar nr. 6896/2003
Şedinţa publică de la 8 octombrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 6 ianuarie 2003 reclamanta V.M.C., judecător, a cerut obligarea Ministerului Justiţiei şi Tribunalului Dolj la plata sporului de 15% pentru condiţii vătămătoare pe perioada 1 noiembrie 2000–1 aprilie 2001, actualizat cu coeficientul de inflaţie.
Cererea a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 89 din 25 februarie 2003, irevocabilă prin decizia nr. 1873 din 23 mai 2003 a Curţii de Apel Craiova.
Contra acestor hotărâri a declarat, la 11 noiembrie 2003, recurs în anulare Procurorul general, pe temeiul disp. art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susţinând, în esenţă că:
- „aprecierea instanţelor este greşită deoarece nu s-a luat în considerare faptul că sumele alocate prin bugetul pe anul 2000 nu acopereau sumele aferente creşterilor salariale”;
- „deşi Ministerul Justiţiei a solicitat suplimentarea lunară a creditelor bugetare, necesare acoperirii cheltuielilor de personal, aceste sume nu au fost acordate;
- „cum la fundamentarea bugetului pentru anul 2001 nu era clarificată
posibilitatea acordării acestui spor, fondurile necesare nu au fost aprobate, iar
- dispoziţiile art. II din O.G. 83/2000 se aplicau în limita bugetelor aprobate de Ministerul Justiţiei, după suplimentarea lor corespunzătoare.
2. Recursul în anulare este nefondat.
2.1. Primul motiv referitor la „sumele aferente creşterilor salariale” nu poate fi primit deoarece acestea nu fac obiectul acţiunii de faţă, care se referă numai la sporul de 15% cuvenit pentru perioada 1 noiembrie 2000-1 septembrie 2001.
Cel de-al doilea motiv invocat priveşte cererea Ministerului Justiţiei de suplimentare lunară a creditelor bugetare pentru acoperirea cheltuielilor de personal, neaprobată, însă, înscrisul la care se face trimitere, la fila 4, recurs, nu există (la fila 5 în dosarul de recurs este plicul în care s-a expediat
declaraţia şi motivele de recurs).
Printr-un al treilea motiv (argument) se susţine că la momentul fundamentării bugetului pentru anul 2001 „nu era clarificată posibilitatea acordării acestui spor, astfel că fondurile necesare nu au fost aprobate”, dar nu se explică, în ce sens nu era „clarificată” posibilitatea acordării acestui spor, cât timp dispoziţiile art. 48 alin. (1)-(3) din Legea nr. 50/1996, republicată erau în vigoare, ca şi ordinul Ministerului Justiţiei de aplicare.
În sfârşit, în final se susţine că „dispoziţiile art. II din O.G. nr. 83/2000 se aplicau în limita bugetelor aprobate de Ministerul Justiţiei, după suplimentarea lor corespunzătoare”, dar nu sunt depuse înscrisurile care să ateste că pârâtul, în calitatea sa de ordonator principal de credite, a fundamentat şi a depus, în condiţiile actelor normative indicate şi la termenele necesare, cereri de credite incluzând valorile relative la sporul de 15% cuvenit magistraţilor şi celuilalt personal din sistem. De altfel, în ambele dosare (prima instanţă şi recurs), cât şi în recurs în anulare, nu s-a anexat nici un înscris din cele la care s-au făcut referiri în întâmpinare, în motivele de recurs şi, apoi, în cele de recurs în anulare, dar nici alte înscrisuri (note de fundamentare, cereri de credite, proiecte de acte normative, ş.a.).
2.2. Prin întâmpinare şi apoi în motivele de recurs, s-a recunoscut că reclamanta, ca şi ceilalţi magistraţi, au dreptul la sporul pretins, dar, că nu au existat sumele alocate suplimentar spre a fi achitate, iar, prin adresa nr. 145 din 29 martie 2001 a Secretarului de stat de resort, către instanţe, s-a dispus acordarea sporului de 15% „în urma reexaminării posibilităţilor de acordare”, relativ la resursele financiare prin legea bugetului. Totuşi, în întâmpinare s-a mai susţinut că „admiterea acţiunii faţă de reclamanţi ar crea o inechitate la nivelul întregului personal din organele autorităţii judecătoreşti căruia nu i s-a aplicat prevederile art. 48 din Legea nr. 50/1996, încălcându-se astfel prevederile Ordonanţei nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor persoanelor de discriminare”.
3. Ordonanţa nr.83/2000 a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2000, când „s-a suplimentat în mod corespunzător bugetul pe anul 2000” (art. IX), fără a se abroga art. 48 alin. (1)-(3) din Legea nr. 50/1996, republicată, care recunoaşte şi garantează magistraţilor şi celuilalt personal judecătoresc îndreptăţit sporul special de 15% din îndemnizaţia lunară, pentru condiţii vătămătoare de lucru.
Într-adevăr, conform art. II din O.G. 83/2000: „Prevederile prezentei ordonanţe se aplică în limita bugetelor aprobate, Ministerului Justiţiei, Ministerului Public, Curţii Supreme de Justiţie şi Curţii de Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare”.
În aplicarea art. 48 alin. (1)-(3) din lege au fost emise, anterior, norme aprobate prin ordin al Ministrului Justiţiei şi cu avizul C.S.M., iar, cu începere de la 1 aprilie 2001 s-au dat noi norme, reluându-se plata sumelor cuvenite pentru sporul de 15%.
Prin urmare, dreptul la aceste sume a existat şi pentru perioada de 5 luni, în litigiu (trim.IV.2000 şi trim.I.2001), dar exercitarea acestui drept şi plata efectivă a sumelor cuvenite a fost obstrucţionată, în principal, datorită unor consideraţii relative la acţiunea sau omisiunea ordonatorului principal de credite.
Pe lângă faptul că nu s-a probat iniţierea sau formularea de cereri de credite vizând aceste sume privind sporul de 15% şi că ele nu au fost aprobate, nu este de înţeles de ce astfel de drepturi trebuiau să facă obiectul unor credite suplimentare, cât timp ele s-au acordat şi până la 1 noiembrie 2000.
În situaţia în care sporul de 15% nu a fost inclus în cererile de credite (suplimentare), atunci omisiunea se justifică numai pe afirmaţia din întâmpinare că „nu era clarificată posibilitatea de acordare” a lui, ceea ce este inadmisibil în raport cu garantarea efectivă şi concretă a drepturilor salariale şi a celorlalte drepturi, consacrate prin Constituţie (art. 38), art. 18 C. muncii anterior, Legea nr. 50/1996 şi prin art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
Drept consecinţă, instanţa de recurs a confirmat corect prima hotărâre, reţinând şi faptul că acest drept la sumele reprezentând 15% din îndemnizaţia lunară nu poate fi anihilat de lipsa temporară a fondurilor băneşti aferente, care nu poate duce la pierderea definitivă a drepturilor cuvenite, ci, doar, eventual, la plata lor cu întârziere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei civile nr. 1873 din 23 mai 2003 a Curţii de Apel Craiova, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5524/2003. Civil. Pretentii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5484/2003. Civil. LEGEA 10/2001. Recurs → |
|---|
