ICCJ. Decizia nr. 5449/2003. Civil. Constatare nulitate absoluta contract vânzare cumparare. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia civilă şi de proprietate intelectuală
Decizia nr. 5449
Dosar nr. 329/2003
Şedinţa publică de la 6 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiune, P.I., P.A. şi P.I.N., au solicitat instanţei, în contradictoriu cu M.A., M.M.D. şi Consiliul local al Municipiului Timişoara, să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 12102 din 25 februarie 1997 şi nr. 12651 din 4 aprilie 1997 încheiate între pârâţi, având ca obiect imobilul situat în Timişoara.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat în esenţă că sunt foştii proprietari tabulari ai imobilului, care a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974, iar contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (6) şi art. 11 din Legea nr. 112/1995.
Soluţionând cauza în primă instanţă, prin sentinţa civilă nr. 6632 din 25 aprilie 2001, Judecătoria Timişoara a respins acţiunea ca fiind lipsită de interes, reţinând că reclamanţii (cărora printr-o hotărâre anterioară, definitivă şi irevocabilă, li s-a respins cererea prin care au solicitat să se constate că imobilul în litigiu a trecut fără titlu în proprietatea statului) nu au justificat, la data exercitării dreptului la acţiune, un interes legitim, personal, direct şi actual, în condiţiile în care imobilul nu mai poate intra în patrimoniul acestora.
Apelul declarat de reclamanţi a fost admis prin decizia nr. 2506/A din 19 octombrie 2001 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, care, a anulat sentinţa apelată şi rejudecând cauza în fond, a admis acţiunea formulată de reclamanţi şi a constatat nulitatea absolută a celor două contracte de vânzare-cumpărare încheiate de RA U. Timişoara cu pârâţii M.A. şi M.M.D.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamanţii şi-au justificat interesul, urmare notificării adresate Consiliului local al Municipiului Timişoara prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu iar pârâţii, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare se aflau în situaţia prevăzută de art. 9 alin. (6) din Legea 112/1995, fiind exceptaţi de la posibilitatea cumpărării locuinţei pe care o ocupau cu contract de închiriere.
Hotărârea instanţei de apel a fost confirmată prin decizia nr. 383 din 14 februarie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, care, cu aceeaşi motivare, a respins recursurile declarate de pârâţi precum şi cererile de intervenţie accesorii formulate de M.I. şi M.L.
Împotriva ultimelor două hotărâri pronunţate în cauză, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat în termen legal recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
În motivarea recursului în anulare s-a arătat în esenţă că, în condiţiile în care acţiunea în revendicarea imobilului în litigiu, formulată de reclamanţi, a fost respinsă prin hotărâre irevocabilă, anterioară introducerii acţiunii vizând constatarea nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare, cererea acestora apare ca fiind lipsită de interes.
Deasemenea, se mai susţine, instanţele au reţinut în mod greşit incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 9 alin. (6) din Legea 112/1995, întrucât existenţa unei construcţii neterminate, edificată pe un teren proprietate personală a pârâţilor nu putea reprezenta, în sensul legii, un impediment la cumpărarea locuinţei deţinută în calitate de chiriaş.
Recursul în anulare este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele care succed.
Reclamanţii sunt foştii proprietari tabulari ai imobilului, în litigiu, trecut în proprietatea statului prin decizia nr. 923 din 1 februarie 1977 a fostului Consiliul popular al judeţului Timiş, emisă în baza Decretului nr. 223/1974.
Este adevărat că prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, pronunţată anterior naşterii prezentului litigiu (sentinţa civilă nr. 15803 din 23 noiembrie 1999 a Judecătoriei Timişoara) a fost respinsă cererea reclamanţilor de a se constata că imobilul a trecut fără titlu în proprietatea statului şi a se restabili situaţia anterioară de carte funciară.
Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii au dobândit însă calitatea de persoane îndreptăţite în înţelesul art. 3 alin. (1) lit. a) din acest act normativ şi respectiv vocaţia de a întreprinde noi demersuri în vederea restituirii imobilului preluat în mod abuziv.
Or, acţiunea în constatarea nulităţii celor două contracte de vânzare-cumpărare încheiate de RA U. Timişoara cu pârâţii M.A. şi M.M.D. a fost introdusă după intrarea în vigoare a legii, interesul reclamanţilor fiind justificat de vocaţia la restituire în virtutea căreia au şi notificat Consiliul local al Municipiului Timişoara, cerând restituirea în natură a imobilului situat în Timişoara.
În ceea ce priveşte fondul litigiului, în mod corect au reţinut instanţele, prin hotărârile atacate, incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, potrivit cărora sunt exceptaţi de la prevederile alin. (1), chiriaşii care au dobândit sau au înstrăinat o locuinţă proprietate personală după 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu.
Astfel, din actele cauzei rezultă că, în baza autorizaţiei nr. 55 din 22 martie 1993 emisă de Primăria Municipiului Timişoara (dosar nr. 3819/2001 al Judecătoriei Timişoara) pârâţii au edificat un imobil compus din parter şi două etaje, cu o suprafaţă utilă de 170 mp, prin adresa nr. T.H. 396–991 din 22 aprilie 1996, Consiliul local al Municipiului Timişoara atestând existenţa construcţiei cu destinaţie de locuinţă şi cabinet medical.
Ulterior edificării şi respectiv intabulării acestui imobil în C.F., la 21 mai 1996, pârâţii au încheiat cu RA U. Timişoara, contractele de vânzare-cumpărare nr. 12102 din 25 februarie 1997 şi nr. 12651 din 4 aprilie 1997, având ca obiect spaţiile pe care le deţineau în calitate de chiriaşi.
Împrejurarea că la data încheierii celor două contracte, construcţia edificată de pârâţi nu era perfect funcţională, ca urmare a lipsei unor utilităţi şi finisaje, nu este de natură să facă inoperabile dispoziţiile art. 9 alin. (6) din Legea 112/1995, textul sancţionând, fără a face nici un fel de distincţie, chiriaşii titulari de contract, care au dobândit sau înstrăinat o locuinţă proprietate personală în localitatea de domiciliu.
De altfel, ambele critici ale recursului în anulare au rămas fără finalitate, în raport de schimbarea situaţiei juridice a imobilului în litigiu.
Astfel, prin dispoziţia nr. 12 din 6 ianuarie 2003, emisă înainte de exercitarea acestei căi extraordinare de atac, Primarul municipiului Timişoara, urmare notificării nr. 2595/2001, le-a restituit reclamanţilor în natură imobilul în litigiu, situat în Timişoara, aceştia reîntabulându-şi dreptul de proprietate, la 26 ianuarie 2003 (dos. 329/2003 al Î.C.C.J.).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 2506/A din 19 octombrie 2001 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, şi deciziei nr. 383 din 14 februarie 2002 Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5484/2003. Civil. LEGEA 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5369/2003. Civil. Constatare nulitate absoluta... → |
|---|
