ICCJ. Decizia nr. 5555/2003. Civil. Conflict de munca. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia civilă şi de proprietate intelectuală
Decizia nr. 5555
Dosar nr. 6898/2003
Şedinţa publică de la 12 octombrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiune, reclamantul R.M., a chemat în judecată Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bacău, solicitând restituirea sumelor reprezentând contribuţia de asigurări sociale de sănătate de 7% reţinută lunar din venitul brut, în perioada 15 decembrie 2000–31 martie 2001.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că, în calitate de magistrat beneficiază de gratuitatea asistenţei medicale, conform art. 99 şi art. 141 din Legea nr. 92/1992 dispoziţii care raportat la prevederile art. 6 din Legea nr. 145/1997, sunt norme speciale, derogatorii, care se aplică cu întâietate.
Prin sentinţa civilă nr. 284 din 28 mai 2003 Tribunalul Bacău a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Tribunalului Bacău şi a Ministerului Justiţiei; a admis acţiunea, în parte, în sensul că pârâţii au fost obligaţi să restituie sumele virate de Tribunalul Bacău, cu titlu de primă de asigurare pentru sănătate, în cuantum de 7% din salariul brut începând cu 1 ianuarie 2001–31 martie 2001.
S-a reţinut în esenţă că, potrivit prevederilor art. 99 alin. (1) din Legea nr. 92/1992, magistraţii în activitate sau pensionari, precum şi soţul sau soţia şi copiii aflaţi în întreţinerea acestora, beneficiază în mod gratuit de asistenţă medicală, astfel că legea nu condiţionează acordarea asistenţei medicale gratuite de plata unor contribuţii de asigurări sociale de sănătate, iar modificarea intervenită în materie, prin înserarea acestei condiţii, se referă la perioada ulterioară celei pentru care s-au solicitat drepturile băneşti respective.
Sentinţa a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 1054 din 20 august 2003 a Curţii de Apel Bacău.
Împotriva acestor hotărâri, în temeiurile prevederilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a declarat recurs în anulare, considerând că hotărârile au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
În dezvoltarea motivelor recursului în anulare se susţine, esenţial că, din dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 4 din Legea nr. 145/1997 rezultă care sunt categoriile de persoane supuse obligatoriu asigurării, după cum art. 6 aceeaşi lege enumeră persoanele care beneficiază de asigurare de sănătate fără plata contribuţiei, mai departe, prin art. 52 stabilindu-se obligaţia pentru persoanele asigurate, cu excepţia celor anterior menţionate, la plata unei contribuţii lunare pentru asigurări sociale de sănătate.
În ce priveşte magistraţii, condiţiile de acordare, în mod gratuit a asistenţei medicale, se stabilesc prin hotărâre de guvern, respectiv prin art. 5 din H.G. 409/1998, fiind apoi precizate în Normele comune din 26 mai 1999 ale Ministerului Justiţiei, Curţii Supreme de Justiţie şi Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, în sensul că se beneficiază de gratuitate, dacă se face dovada plăţii contribuţiei lunare de asigurări de sănătate.
Recursul în anulare este fondat.
În acest sens Curtea are în primul rând în vedere că Legea asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997 a fost publicată la 31 iulie 1997, fiind precedată de Legea nr. 142/1997 publicată la 25 iulie 1997 prin care s-au adus modificări substanţiale Legii de organizare judecătorească nr. 92/992.
O corectă soluţionare a litigiului este condiţionată de respectarea tuturor acestor acte normative, inclusiv de dispoziţiile Legii nr. 92/1992 în forma în care ea a fost republicată la 30 septembrie 1997.
Curtea reţine astfel ca fiind de necontestat că potrivit art. 99 şi 141 din Legea nr. 92/1992 magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate de la instanţe şi parchete urmau să beneficieze în mod gratuit de asistenţă medicală, medicamente şi proteze.
Conform însă art. 99 alin. (2) din acelaşi act normativ condiţiile de acordare a acestor facilităţi urmau a fi stabilite printr-o hotărâre de guvern.
Înainte ca o astfel de hotărâre să fi intrat în vigoare a fost adoptată Legea nr. 145/1997 care, în art. 4, instituia obligativitatea contribuţiei lunare pentru asigurările sociale de sănătate, iar în art. 6 şi art. 55 menţiona expres categoriile de persoane exceptate sau scutite de această obligaţie.
Este de reţinut că aceste din urmă categorii nu îi includeau pe beneficiarii de asistenţă medicală gratuită prevăzuţi de art. 99 şi art. 141 din Legea nr. 99/1992 republicată.
Ulterior, în executarea acestor din urmă dispoziţii legale, a fost emisă Hotărârea de Guvern (H.G. nr. 409/1998 care menţiona expres că beneficiul gratuităţilor prevăzute de art. 99 şi art. 141 din Legea nr. 92/1992 operează în condiţiile Legii nr. 145/1997.
Interpretarea propusă de instanţele care au soluţionat cauza în fond şi în recurs, interpretare conform căreia Legea nr. 92/1992 ar fi instituit o derogare de la prevederile art. 4 al Legii nr. 145/1997 este criticabilă sub mai multe aspecte.
Este de observat astfel că, anterior publicării Legii nr. 145/1997, Legea nr. 92/1992 s-a aflat în vigoare şi a fost modificată de două ori.
În raport cu această succesiune în timp a celor două acte normative caracterul pretins derogatoriu al legii mai vechi nu poate fi prezumat.
În acelaşi timp nu se poate omite că modificările aduse Legii de organizare judecătorească prin Legea nr. 142/1997 au avut loc aproape simultan cu adoptarea Legii asigurărilor sociale de sănătate.
Au existat aşadar toate premisele pentru ca, printr-o corelare a dispoziţiilor celor două legi, să se prevadă într-o manieră explicită includerea magistraţilor şi eventual a personalului auxiliar de specialitate de la instanţe şi parchete în categoria persoanelor exceptate ori scutite de obligaţia instituită prin art. 4 din Legea nr. 145/1997.
În realitate o asemenea corelare nu a avut loc, iar prin H.G. nr. 409/1998 beneficiul gratuităţilor prevăzute de art. 99 şi art. 141 din Legea nr. 92/1992 a fost condiţionat de respectarea prevederilor Legii nr. 145/1997.
Pe de altă parte din analiza dispoziţiilor art. 6 şi art. 55 din Legea nr. 145/1997 rezultă că, în principal, lipsa de venituri a fost criteriul pe care legiuitorul l-a avut în vedere în cazurile de exceptare sau scutire a unor persoane de plata contribuţiei lunare pentru asigurările sociale de sănătate.
Acest criteriu nu operează însă nici în cazul magistraţilor şi nici în cel al personalului auxiliar de specialitate de la instanţe şi parchete.
Prin urmare, nu există argumente pentru a se reţine că Legea nr. 92/1992 ar deroga, sub aspectul analizat, de la prevederile art. 4 din Legea nr. 145/1997.
Aşa fiind, interpretarea contrară avută în vedere de cele două instanţe constituie o încălcare esenţială a prevederilor legale menţionate care atrage incidenţa în cauză a art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
În consecinţă Curtea urmează a admite recursul în anulare făcând aplicarea art. 314 C. proc. civ. în sensul casării ambelor hotărâri atacate şi al respingerii ca nefondată a acţiunii formulate de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Casează decizia civilă nr. 1054 din 20 august 2003 a Curţii de Apel Bacău şi sentinţa civilă nr. 284 din 28 mai 2003 a Tribunalului Bacău şi respinge acţiunea formulată de reclamantul R.M. în contradictoriu cu Tribunalul Bacău şi Ministerul Justiţiei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5559/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5524/2003. Civil. Pretentii. Recurs → |
|---|
