ICCJ. Decizia nr. 555/2003. Civil. Plângere Legea nr.18/1991. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 555.
Dosar nr. 5843/2003
Şedinţa publică din 22 decembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 14 mai 1992 B.S.R. a chemat în judecată, prin acţiune modificată şi precizată pe S.I., S.F., Consiliul Local al Municipiului Târgovişte, S.C. G.C.L.T. S.A. Dâmboviţa, pentru revendicarea imobilului compus din construcţii şi 638 mp teren, situat în Municipiul Târgovişte. Totodată, a cerut anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 12 februarie 1974; între OJCVL Târgovişte, ca vânzător şi pârâtei persoane fizice, având ca obiect imobilul din litigiu, precum şi evacuarea acestora din urmă din imobil.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III - a civilă, după parcurgerea unui prim ciclu procesual, prin sentinţa nr. 260 din 12 martie 2001, a respins acţiunea, ca nefondată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă, prin Decizia nr. 406 din 25 septembrie 2001, a admis apelul reclamantei şi, schimbând în parte sentinţa, a admis capătul de cerere referitor la acţiunea în revendicare. A menţinut soluţia respingerii acţiunii cu privire la celelalte capete de cerere.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanta este proprietara bunului revendicat, prin succesiune, că acesta a fost preluat de stat fără titlu valabil şi înstrăinat pârâţilor persoane fizice la data de 12 februarie 1974, în baza Legii nr. 4/1973. Întrucât subdobânditorii au fost de bună credinţă, a apreciat că, prin efectul aparenţei în drept, actul de înstrăinare este valid, dar că titlul reclamantei este preferabil şi justifică admiterea capătului de cerere privind revendicarea imobilului.
Împotriva acestei decizii, pârâţilor persoane fizice (subdobânditorii) au declarat recurs bazat pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au arătat, în esenţă, că instanţa de apel a violat dreptul lor de proprietate dobândit, valabil, asupra construcţiilor, prin actul de înstrăinare din anul 1974 şi, apoi, prin refacerea structurală a acestora, iar asupra terenului, prin Ordinul nr. 109 din 14 mai 1999, emis de Prefectul judeţului Dâmboviţa, pe baza Legii nr. 18/1991. Au mai arătat că locuiesc în imobil din anul 1976, că după cumpărare l-au supraetajat, cheltuind 1.648.804.147 lei şi că dreptul dobândit, întemeiat pe bună-credinţă şi prin acţiunea, timp foarte îndelungat, a aparenţei în drept, nu putea fi anihilat prin compararea titlurilor, inaplicabilă cauzei.
Recursul este fondat.
Menţinerea judiciară a actului de înstrăinare a bunului altuia, ipso iure consolidează transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul subdobânditorului. Un asemenea efect este de esenţa contractului de vânzare-cumpărare şi nu poate fi anihilat prin compararea titlurilor, ca simplă ipoteză de probaţiune a revendicării. Această operaţiune vizează, exclusiv, situaţia când ambele părţi ale revendicării pentru titluri derivate care emană de la autori diferiţi şi care sunt fără vreo legătură (raport) între ele.
Or, în speţă, titlurile invocate de părţi sunt, în succesiunea lor, într-o strânsă legătură, bazată, mai întâi, pe existenţa unui autor comun care a transmis derivat proprietatea bunului iar, apoi, pe intervenţia legii de naţionalizare care, originar, a dispus preluarea bunului de către stat şi, prin convenţie, înstrăinarea lui către pârâţii subdobânditori. În acest cadru, ipoteza cerută probaţiunii prin cumpărarea titlurilor fiind, în speţă, neexistentă, rezultă că ilegal şi excesiv instanţa de apel a înlăturat efectul translativ de proprietate al actului de înstrăinare pe care, tot ea, l-a validat judiciar (aplicând aparenţa în drept), soluţie nerecunoscută de reclamantă.
Cum la încheierea actului de înstrăinare, subdobânditorii au fost de bună credinţă, iar, pe acest temei au stăpânit timp îndelungat bunul, au transformat radical construcţia (degradată de vechime şi seisme), iar, apoi, prin act administrativ, neatacat în justiţie, au dobândit în proprietate şi terenul revendicat, rezultă că, într-adevăr, admiţând capătul de cerere referitor la revendicare, instanţa de apel a pronunţat o soluţie netemeinică şi nelegală.
Drept urmare, se impune admiterea recursului şi reformularea soluţiei recurate în sensul păstrării soluţiei tribunalului, prin care acţiunea a fost respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâţii S.I. şi S.F. împotriva deciziei civile nr. 406 A din 25 septembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă.
Modifică această decizie în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta B.S.R. împotriva sentinţei civile nr. 260 din 12 martie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 decembrie 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 4149/2003 Civil | ICCJ. Decizia nr. 556/2003. Civil. Restituire imobil. Recurs → |
|---|
