ICCJ. Decizia nr. 566/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 566.
Dosar nr. 658/2003
Şedinţa publică din 18 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 19 octombrie 2001, Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin primar, a chemat în judecată pe SC U. SA Râmnicu Vâlcea cerând să fie obligată să-i restituie în deplină proprietate şi posesie imobilul domenial intitulat „Hală" situat în piaţa centrală a Municipiului Râmnicu Vâlcea.
Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, prin sentinţa nr. 394 din 20 iunie 2002, a admis acţiunea, aşa cum a fost formulată.
Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, prin Decizia nr. 86 din 27 noiembrie 2002, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei, cu motivarea că din probele dosarului rezultă, netăgăduit, că imobilul în litigiu este un bun domenial, proprietatea reclamantului, dobândit în anul 1898, prin exproprierea unor terenuri însumând suprafaţa de 5794,69 mp urmată de edificarea, în forma astăzi păstrată, a construcţiei revendicate, denumită şi folosită ca hală pentru comerţ de uz public. De asemenea, s-a reţinut că bunul revendicat excede Legii nr. 10/2001 şi că titlul pârâtei este lipsit de valabilitate.
Împotriva acestei decizii pârâta a declarat recurs bazat pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ. în dezvoltarea cărora a arătat, în esenţă, că, sub aspect procedural, instanţa de apel a omis să examineze motivul de apel referitor la netemeinicia acţiunii faţă de cuprinsul anexei 2 a HG nr. 1362/2000. Apoi, a decis plus petita cu privire la constatarea nevalabilităţii titlului invocat în apărarea sa şi a respins nelegal excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Pe fond, a invocat violarea normelor constituţionale din anul 1952, a dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 şi ale HG nr. 834/1991, în temeiul cărora are un drept de proprietate consolidat, precum şi ale art. 6 din Legea nr. 213/1998 întrucât la data intrării în vigoare a acestei legi, imobilul nu s-a aflat în patrimoniul reclamantului şi, ca atare, nu putea fi încorporat în domeniul public. În sfârşit, instanţa de apel a omis să examineze şi să se pronunţe cu privire la înscrisurile prin care reclamantul a recunoscut că pârâta este proprietarul bunului.
Recursul este nefondat.
În accepţiunea Legii nr. 213/1998 (publicată în M. Of. nr. 448 din 24 noiembrie 1998) domenialitatea publică fiind subsumată conceptului de proprietate publică, este alcătuită din bunurile determinate constituţional, din cele stabilite în Anexa legii şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau interes public, dacă au fost dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale, prin modurile prevăzute de lege art. 3 alin. (1). Legea prevede, imperativ, că bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile (art. 11).
În speţă, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la filele 3 – 25 (dosar fond), imobilul revendicat, edificat pe un teren expropriat, este o hală construită, în anul 1899, în stilul arhitectonic specific secolului al XIX – lea. Prin concepţie, proiect, executare şi recepţie (f. 249 – 254 dosar apel) un asemenea imobil a fost destinat uzului public, fiind, netăgăduit, bun aparţinând domeniului public, atât sub legea veche, inclusiv sub reglementările adoptate de regimul comunist (care nu au putut schimba natura bunului de a servi uzului public), cât şi sub imperiul legii noi(art. III, pct. 2 din Anexa la Legea nr. 213/1998). Ca atare, imperativ, sub sancţiunea nulităţi.
absolute, prescrisă faptelor de nesocotire a ordinii publice, un asemenea bun, prin caracterele sale de a fi inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil, nu poate fi sustras domeniului public şi încorporat proprietăţii private a particularilor.
Drept urmare, susţinerile pârâtei că normele constituţionale din anul 1952, dispoziţiile Legii nr. 15/1990, ale HG nr. 834/1991 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998 ar fi derogatorii de la regimul juridic prescris proprietăţii publice şi, totodată, ar justifica pretenţiile sale asupra bunului, sunt nefondate. Nu mai puţin, în contextul arătat, constatările instanţei de apel, pe temeiul excepţiei de nelegalitate, că titlul pârâtului nu justifică apărările sale şi că reclamantul nu a renunţat şi nu putea renunţa la dreptul de proprietate asupra bunului, se constată a fi legale şi temeinice. În sfârşit, incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 este oprită de art. 3 alin. final din lege, ceea ce înseamnă că şi acest motiv de recurs este nefondat.
Aşa fiind, se impune respingerea recursului, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC U. SA Râmnicu Vâlcea împotriva deciziei nr. 86/ A din 27 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Piteşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5647/2003. Civil. LEGEA 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5011/2003. Civil. Nerespectarea legii. Recurs → |
|---|
