ICCJ. Decizia nr. 5692/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5692
Dosar nr. 3803/2003
Şedinţa publică din 19 octombrie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la data de 27 martie 1998, A.G., A.N. şi F.R.M. au chemat în judecată L. RA Bucureşti, pentru a fi obligată să le restituie în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, trecut în proprietatea statului prin aplicarea abuzivă a Decretului nr. 92/1950.
În motivarea şi dovedirea acţiunii reclamantele au invocat, între altele, sentinţa civilă nr. 6692 din 17 iunie 1996 a Judecătoriei sectorului 1, definitivă şi irevocabilă, prin care le-a fost admisă acţiunea îndreptată împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA Bucureşti şi obligaţi pârâţii să le retrocedeze imobilul în litigiu.
Ca urmare, la termenul din 13 ianuarie 1999, instanţa a dispus introducerea în cauză a Consiliului General al Municipiului Bucureşti având în vedere că imobilul în litigiu a fost transferat cu plată la O.P.S.C.D. (actualmente RA L.) prin Decizia Primăriei Municipiului Bucureşti nr. 396/1990 şi, respectiv, HG nr. 107/1992.
Sesizată cu judecarea cauzei, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 3119 din 24 februarie 1999, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, având în vedere valoarea obiectului acţiunii şi dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
În faţa instanţei investită prin declinare de competenţă RA L. Bucureşti a formulat atât cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamanţilor la plata sumei de 150.000.000 lei reprezentând contravaloarea, actualizată, a cheltuielilor de investiţii la imobil efectuate începând din anul 1990 precum şi recunoaşterea dreptului de retenţie până la încasarea sumei, cât şi o cerere de chemare în garanţie a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, Primăriei Municipiului Bucureşti şi Ministerului Finanţelor, solicitând obligarea, în solidar, a primilor doi chemaţi în garanţie la valoarea actualizată a sumei de 74.194.975 lei, reprezentând preţul plătit acestora ca efect al aplicării HG nr. 390/1990 şi nr. 740/1990 şi, respectiv, obligarea celui de al treilea chemat în garanţie la o cotă - parte, estimată la 30.000.000 lei, din impozitul pe profit achitat acestuia în perioada cuprinsă între 1990 şi data pronunţării hotărârii.
În primă instanţă Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 348 din 28 martie 2000, a respins atât acţiunea principală introdusă de reclamanţi cât şi cererile reconvenţională şi de chemare în garanţie formulate de pârâta RA L. Bucureşti.
În motivarea soluţiei de respingere a acţiunii principale instanţa de fond a reţinut că prin prezenta acţiune reclamantele au revendicat imobilul din str. U., în timp ce actul de proprietate al autorului lor se referă la suprafaţa de 990 mp. Cât priveşte imobilul situat în str. B., acesta a fost retrocedat reclamantelor prin sentinţa civilă nr. 6692 din 17 iunie 1996 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Cererea reconvenţională formulată de RA L. a fost respinsă ca o consecinţă a respingerii acţiunii principale iar cererea de chemare în garanţie îndreptată împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti a fost respinsă ca fiind lipsită de obiect.
Urmare admiterii apelului declarat de reclamante Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 635 A din 24 octombrie 2000, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a admis acţiunea principală şi a obligat pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi RA L. să lase reclamantelor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti. A respins apelul declarat de RA L.
S-a reţinut că imobilul ce a constituit proprietatea autorului reclamantelor, situat iniţial în str. A., este identic cu cel revendicat, denumirea străzii schimbându-se, pe parcurs în B., respectiv U.
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs RA L. şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 4243 din 10 octombrie 2001, a respins ca tardiv recursul declarat de RA L. şi a admis recursul Consiliului General al Municipiului Bucureşti. A casat Decizia atacată, precum şi sentinţa nr. 348 din 28 martie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a trimis cauza pentru rejudecare aceluiaşi tribunal.
Astfel investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 829 din 27 mai 2002, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P. Bucureşti; a respins cererea formulată de reclamante împotriva pârâtei D.G.F.P. Bucureşti, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă; a admis acţiunea principală, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi RA A.P.P.S.; a obligat pârâţii să lase reclamantelor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. U., compus din construcţie şi teren; a disjuns cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie formulate de RA A.P.P.S. în vederea continuării judecăţii.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că Decretul nr. 92/1950 a fost aplicat cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată.
Apelurile declarate de pârâţii RA A.P.P.S. şi Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei tribunalului, au fost respinse ca nefondate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 332/A din 5 iunie 2003.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii RA A.P.P.S. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
RA A.P.P.S. şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând că:
- hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină;
- instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii, reţinând în mod eronat că autorii reclamantelor erau exceptaţi de la naţionalizare.
În recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant legal al Statului Român, a formulat următoarele critici:
- acţiunea este inadmisibilă, în speţă fiind aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care reglementează o procedură specială de restituire a imobilelor;
- greşit instanţa a reţinut că autorii reclamantelor erau exceptaţi de la naţionalizare şi că Decretul nr. 92/1950 era contrar prevederilor legale în vigoare.
Recursurile sunt nefondate.
Cu privire la recursul declarat de RA A.P.P.S. se reţin următoarele:
Critica referitoare la faptul că hotărârea pronunţată în apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină nu este întemeiată. Astfel, „trimiterea" la probele administrate în dosar trebuie interpretată în sensul că acestea în totalitatea lor au fost de natură să formeze convingerea instanţei.
Al doilea motiv de recurs este, de asemenea, neîntemeiat, instanţele făcând o justă interpretare a prevederilor legale atunci când au reţinut că A.M., autoarea reclamantelor, fiind casnică, era exceptată de la naţionalizare (dosar nr. 1667/1999 al Tribunalului Bucureşti).
Statutul de casnică al acesteia nu îi conferea apartenenţa la o anumită clasă socială pentru a-i fi fost aplicabile dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 92/1950, care se refereau la naţionalizarea imobilelor clădite în scop de exploatare.
Potrivit dispoziţiilor art. V din Decretul nr. 92/1950 „imobilele proprietatea soţului, soţiei sau copiilor minori se consideră ca aparţinând unui singur proprietar în ce priveşte aplicaţiunea prezentului decret.
Conform art. II din acelaşi act normativ, „nu intră în prevederile decretului de faţă şi nu se naţionalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor profesionişti şi pensionarilor.
Cum, în speţă, nu s-a dovedit că imobilul a fost deţinut în scop de exploatare, iar autoarea reclamantelor era exceptată de la naţionalizare, corect au reţinut instanţele că încălcarea dispoziţiilor legale amintite dă caracterul abuziv al măsurii de naţionalizare, iar în aceste condiţii titlul statului nu poate fi considerat valabil.
Pe de altă parte, este de reţinut că Decretul nr. 92/1950 era contrar prevederilor Constituţiei din anul 1948, care garanta dreptul de proprietate (art. 8), precum şi dispoziţiilor art. 480 şi art. 481 C.civ.
Recursul Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice se priveşte ca nefondat, pentru următoarele considerente.
Astfel, susţinerea privind inadmisibilitatea acţiunii faţă de împrejurarea că reclamantele trebuiau să uzeze de prevederile Legii nr. 10/2001, nu este întemeiată, acţiunea fiind înregistrată la 27 martie 1998, dată la care nu exista legea specială menţionată.
Potrivit art. 47 din Legea nr. 10/2001, nu sunt considerate ca inadmisibile acţiunile de drept comun privind revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv de stat, aflate pe rolul instanţelor, ci se dă posibilitatea celor care au urmat calea dreptului comun să apeleze la prevederile acestei legi, dacă renunţă la judecată ori dacă solicită suspendarea cauzei.
Pentru a doua critică urmează a fi avute în vedere considerentele expuse la analiza recursului declarat de RA A.P.P.S.
Faţă de cele ce preced, recursurile sunt nefondate şi vor fi respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii RA A.P.P.S. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 332 din 5 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5695/2003. Civil. LEGEA 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5687/2003. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
