ICCJ. Decizia nr. 567/2003. Civil. REVENDICARE. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 567.
Dosar nr. 8747/2003
Şedinţa publică din 19 octombrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin cererea înregistrată la data de 20 decembrie 2002 sub nr. 4946 pe rolul Tribunalului Harghita reclamanta C.C. a chemat în judecată pe pârâţii Tribunalul Harghita şi Ministerul Justiţie solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pe pârâţi la plata sumei de 12.606.202 lei reprezentând diferenţa dintre salariul cuvenit şi cel efectiv încasat pentru perioada 1 mai 2000 - 31 octombrie 2000, cu dobânda legală până la data încasării sumei pretinse.
Prin întâmpinările formulate pârâţii au solicitat respingerea acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr.165 din 13 februarie 2003 Tribunalul Harghita a admis acţiunea astfel cum a fost formulată reţinându-se în motivarea hotărârii că salarizarea magistraţilor şi a personalului din instanţele judecătoreşti se face potrivit Legii nr. 50/1996, cu modificările şi completările ulterioare şi că începând din luna septembrie 1999 conform OUG nr. 143/1999 salarizarea acestei categorii de personal urma să se facă pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru funcţiile de demnitate publică alese sau numite.
S-a mai reţinut că după luna mai 2000, când a fost publicată Legea bugetului de stat pe anul 2000 (Legea nr. 76) valoarea de referinţă sectorială era de 1.140.800 lei iar nu cea de 685.872 lei, greşit utilizată de pârâţi la calculul şi plata salariului reclamantei.
Curtea de Apel Târgu-Mureş prin Decizia civilă nr. 716 din 13 iunie 2003 a respins ca nefondat recursul declarat de către Ministerul Justiţiei împotriva acestei hotărâri, reţinând că instanţa de fond a făcut o aplicaţiune corectă a prevederilor legale, având în vedere aceleaşi considerente ca şi instanţa de fond.
În conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 şi ale art. 330 pct. 2 C.proc. civ., în vigoare la data când hotărârile judecătoreşti au devenit irevocabile, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva acestor hotărâri, considerând că acestea au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
Se susţine că instanţele au făcut „o apreciere şi aplicare greşită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică şi sistematică a actului juridic" arătând că salarizarea personalului din autoritatea judecătorească era reglementat în acea perioadă de Legea nr. 50/1996 şi OG nr. 83/2000 pentru completarea şi modificarea acestei legi, nefiind aplicabile actele normative invocate în considerentele acestor hotărâri judecătoreşti.
Totodată se susţine că dispoziţiile art. 11 din OG nr. 83/2000 trebuie coroborate cu art. II teza 1 potrivit cu care „prevederile ordonanţei se aplică în limitele bugetelor aprobate Ministerului Justiţiei, Ministerului Public, Curţii Supreme de Justiţie şi Curţii de Conturi după suplimentarea lor corespunzătoare".
De aceea, având în vedere că OG nr. 83/2000 s-a aplicat abia de la data de 1 noiembrie 2000, după suplimentarea bugetului, ar fi nelegală obligarea pârâţilor să recalculeze salariul pentru perioada mai-octombrie 2000.
Recursul în anulare este nefondat pentru următoarele considerente:
În primul rând este de reţinut că temeiul de drept pe care se fundamentează recursul în anulare este art. 330 alin. (2) teza 1 C. proc. civ. respectiv că prin hotărârile atacate „s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond".
În motivarea recursului în anulare există doar două susţineri care însă sunt formulate ca nişte postulate fără a fi deloc argumentate.
Astfel în legătură cu prima susţinere respectiv că „instanţele au făcut o interpretare şi aplicare greşită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de intepretare logică şi sistematică a actului juridic" se arată numai că salarizarea personalului din autoritatea judecătorească era reglementată în perioada în litigiu de Legea nr. 50/1996 şi OG nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea acesteia, nefiind aplicabile celelalte acte normative invocate în considerentele hotărârilor judecătoreşti criticate.
Nu se arată în ce constă interpretarea greşită a legii şi de ce s-au ignorat regulile de interpretare logică şi sistematică a actelor normative.
Este de reţinut că în conformitate cu cerinţele textului de lege care constituie temeiul de drept al recursului în anulare era necesar să se demonstreze că prin hotărârile criticate s-a produs o încălcare esenţială a legii.
Prin sintagma „încălcare esenţială a legii" este avută în vedere nu orice încălcare a unor dispoziţii legale ci numai aceea de ordine publică.
Cea de a doua susţinere din recursul în anulare de asemenea nu este dezvoltată şi nici argumentată reproducându-se numai dispoziţiile art. II teza 1 din OG nr. 83/2000 şi arătându-se în esenţă că aplicarea în practică a corelării indicelui de referinţă ar fi fost condiţionată de suplimentarea bugetului.
În consecinţă nici această a doua critică nu poate reprezenta o încălcare esenţială a legii.
Distinct de considerentele mai înainte arătate, urmează a reţine că instanţele de fond şi recurs au făcut o corectă aplicare a tuturor actelor normative în materie aplicabile în cauză având în vedere corelarea dintre ele.
În acest sens este de reţinut că salarizarea personalului din organele autorităţii judecătoreşti era reglementată de Legea nr. 50/1996 până la intrarea în vigoare a Legii nr. 154/1998.
Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de salarizare în sistemul bugetar şi a stabilirii indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică a fost stabilit un nou sistem de calculare a salariului de bază ale cărui elemente principale erau: valoarea de referinţă universală, indicatorii de prioritate intersectorială şi valoarea de referinţă sectorială.
Datorită faptului că nu s-a elaborat un act normativ care să reglementeze salarizarea personalului organelor autorităţii judecătoreşti în acord cu principiile stabilite în Legea nr. 154/1998 şi întrucât se impunea în mod necesar conform principiilor constituţionale, corelarea salariilor magistraţilor şi a celuilalt personal al autorităţii judecătoreşti, cu salariile celor din autorităţile legislativă şi executivă s-a adoptat OG nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraţilor şi celorlalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti (publicată în M. Of. la data de 20 septembrie 1999).
Conform art. 1 din această ordonanţă valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din autoritatea judecătorească este egal cu valoarea de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 şi în urma modificărilor aduse prin art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000, valoarea de referinţă sectorială a devenit 1.140.800 lei cum în mod corect au reţinut instanţele de fond şi recurs.
De reţinut că salarizarea magistraţilor era reglementată printr-o lege specială, Legea 50/1996, care era concepută pe alte principii decât Legea nr. 154/1999 din care s-a preluat doar noţiunea de valoare de referinţă sectorială ca un criteriu pentru stabilirea valorii coeficientului de ierarhizare din Legea nr. 50/1996.
La acea dată Legea nr. 50/1996 era depăşită, fiind singura lege care mai utiliza noţiunea de coeficient de ierarhizare şi la o valoare care nu mai era folosită pentru salarizarea altor categorii.
Ceea ce este de reţinut din evoluţia legislaţiei în materie de salarizare mai înainte arătată este voinţa legiuitorului de a restabili egalitatea din punct de vedere al criteriilor de salarizare, între persoanele care îşi desfăşoară activitatea în cadrul celor trei autorităţi fundamentale ale statului de drept: legiuitoare, judecătorească şi executivă.
Principiul stabilit prin OUG nr. 134/1999 este necontestat, iar Legea bugetului de stat nr. 76 publicată în luna mai 2000, a fixat şi cuantumul valorii de referinţă aplicabil astfel încât, de la acea dată pârâţii aveau obligaţia să calculeze şi să plătească salariile potrivit noilor valori.
Lipsa fondurilor alocate de la bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine, cum a şi făcut-o, de altfel cel mult amânarea plăţii drepturilor cuvenite, iar nu negarea existenţei acestora.
De altfel în speţă este vorba de bugetul pe anul 2000, aprobat prin Legea nr. 76/2000 care prin art. 12 alin. (1), (2) şi (3) arată cum trebuie procedat de către ordonatorii principali de credite pentru a se include toate sumele necesare pentru plata personalului pentru numărul maxim de posturi avizate.
În orice caz oricum lipsa resurselor financiare invocate nu poate constitui un impediment în acordarea indemnizaţiilor legale cuvenite magistraţilor, întrucât aceştia nu au nici o culpă pentru lipsa acestor resurse.
Faţă de toate considerentele mai înainte arătate şi reţinând în principal că în cauză nu este îndeplinită cerinţa încălcării esenţiale a legii impusă de prevederile art. 330 pct. 2 teza 1 C. proc. civ. urmează, ca în opinie majoritară, să respingă recursul în anulare ca nefondat, cu opinia separată a doamnei judecător care este pentru admiterea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate, respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei nr. 716/R din 13 iunie 2003 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia civilă, şi sentinţei civile nr. 165 din 13 februarie 2003 a Tribunalului Harghita.
Cu opinia separată a doamnei judecător în sensul admiterii recursului în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei nr. 716/Rdin 13 iunie 2003 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia civilă, şi sentinţei civile nr. 165 din 13 februarie 2003 a Tribunalului Harghita, pe care le casează şi în fond respinge acţiunea formulată de reclamanta C.C.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2004.
OPINIE SEPARATĂ
Consider că recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ. împotriva sentinţei civile nr. 165 din 13 februarie 2003 a Tribunalului Harghita şi a deciziei civile nr. 716/R din 13 iunie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş este fondat şi trebuie admis pentru considerentele următoare.
Constat că, în motivarea recursului în anulare întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. se susţine şi că instanţele au aplicat actele normative invocate în considerentele hotărârilor judecătoreşti, ale căror dispoziţii legale nu erau incidente în cauză, ceea ce a dus la soluţionarea greşită a procesului pe fond.
Aceste acte normative pe care s-au întemeiat hotărârile celor două instanţe sunt: OUG nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraţilor şi a celorlalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti şi Legea nr. 76/2000 privind bugetul de stat pe anul 2000.
Astfel, pentru admiterea acţiunii formulate de intimata-reclamantă C.C., grefier la Tribunalul Harghita, s-a avut în vedere că prin art. 1 din OUG nr. 134/1999 s-a prevăzut că începând cu luna septembrie 1999 salarizarea personalului din organele autorităţii judecătoreşti se va face pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru funcţiile de demnitate publică alese şi numite.
Art. 3 al OUG nr. 134/1999 condiţiona această plată de limita bugetului de venituri şi cheltuieli al Ministerului de Justiţie, aprobat pentru anul 1999.
Prin publicarea Legii nr. 76/2000 privind bugetul de stat pe anul 2000 s-a stabilit că începând cu luna mai 2000, valoarea de referinţă universală este de 1.840.800 lei, iar indicatorul de prioritate intersectorială este de 0,62.
Astfel, valoarea de referinţă sectorială care trebuia aplicată începând cu luna mai 2000 pentru calculul salariilor magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate era de 1.140.800 lei şi nu de 685.872 lei, valoare care a fost utilizată de intimaţii-pârâţi la calcularea salariilor până la 1 noiembrie 2000.
S-a apreciat că interpretarea dată de intimatul pârât Ministerul Justiţiei a art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000 este neavenită şi neîntemeiată.
Ca urmare acţiunea reclamantei a fost admisă, iar pârâţii Tribunalul Harghita şi Ministerul Justiţiei au fost obligaţi în solidar să plătească lui C.C. suma de 12.606.202 lei reprezentând diferenţa dintre salariul cuvenit şi cel efectiv încasat pentru perioada 1 mai – 31 octombrie 2000 plus dobânda legală aferentă până la data plăţii debitului.
Hotărârea Tribunalului Harghita a fost menţinută de Curtea de Apel Târgu-Mureş prin respingerea recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei.
Consider ca fondat motivul recursului în anulare referitor la aplicarea în cauză a unor acte normative ce nu aveau incidenţă pentru a justifica admiterea acţiunii de faţă.
Într-adevăr, prin art. 1 din OUG nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraţilor şi a celorlalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti se prevede că, începând cu luna septembrie 1999, salarizarea personalului din cadrul autorităţii judecătoreşti se face pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru funcţiile de demnitate publică alese şi numite.
Pentru aplicarea OUG nr. 134/1999 se prevede în art. 3 şi art. 4 din cuprinsul ei două condiţii.
Prima condiţie se referă la împrejurarea că aplicarea se face în limita fondurilor băneşti alocate Ministerului Justiţiei pentru anul 1999 iar prin art. 4 se prevede obligaţia pentru Ministerul Justiţiei să prezinte Guvernului un proiect de act normativ pentru corelarea salarizării personalului din organele autorităţii judecătoreşti cu prevederile Legii nr. 154/1998.
Este cert, că prin OUG nr. 134/1999, legiuitorul a înţeles să reaşeze salarizarea magistraţilor la nivelul salariilor puterilor legislativă şi executivă.
De asemenea, este evident că era necesară armonizarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea personalului din autoritatea judecătorească cu dispoziţiile Legii nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică alese şi numite.
Această corelare s-a realizat prin OG nr. 83/2000, aplicată de la 1 noiembrie 2000 şi prin care s-a schimbat efectiv vechiul sistem de salarizare al personalului din cadrul autorităţii judecătoreşti.
Prin urmare, cele două condiţii de aplicare ale OUG nr. 134/1999 s-au îndeplinit la data de 1 noiembrie 2000 când a intrat în vigoare OG nr. 83/2000 prin care s-a realizat corelarea la care se referă art. 4 din OUG nr. 134/1999.
În mod greşit, instanţele au apreciat că s-au creat condiţiile de aplicare a OUG nr. 134/1999 odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 76/2000 privind bugetul de stat pe anul 2000 care a modificat, cu începere de la data de 1 mai 2000, valoarea de referinţă sectorială pentru funcţiile de demnitate publică la care se referea Legea nr. 154/1998.
Este adevărat că prin art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000 s-a modificat atât valoarea de referinţă universală cât şi indicatorul de prioritate intersectorială prevăzute de Legea nr. 154/1998, dar numai pentru categoriile de personal cuprins în anexele II/1, II/2 şi III din lege.
Art. 12 alin. (5) din Legea nr. 76/2000 prevede că "valoarea de referinţă universală prevăzută de alin. (4) e utilizează numai la stabilirea drepturilor salariale pentru personalul care ocupă funcţiile prevăzute în anexele menţionate".
Or, în anexele II/1, II/2 şi III ale Legii nr. 76/2000 nu sunt prevăzute funcţiile şi personalul din cadrul autorităţii judecătoreşti, ceea ce înseamnă că acestei categorii de personal, salarizat prin lege specială (Legea nr. 50/1996), nu i se aplică valoarea de referinţă sectorială rezultată din modificările prevăzute de art. 12 din Legea nr. 76/2000, cu începere de la data de 1 mai 2000.De altfel, în lipsa unui act normativ de corelare a salarizării personalului din cadrul autorităţii judecătoreşti, nici nu era posibilă alocarea fondurilor băneşti prin bugetul de stat pentru plata unor idemnizaţii majorate. Drept consecinţă, în perioada 1 mai – 31 octombrie 2000, intimatei-reclamante C.C. i s-au calculat şi plătit corect drepturile salariale cuvenite conform Legii nr. 50/1996. Aplicând pentru acelaşi interval dispoziţiile OUG nr. 134/1999 şi ale Legii nr. 76/2000 în justificarea soluţiei de admitere a acţiunii intimatei-reclamante, deşi aceste prevederi legale nu erau incidente, consider că instanţele au încălcat esenţial legea ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond în înţelesul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., aşa încât recursul în anulare este şi admisibil şi fondat. Prin admiterea recursului în anulare în baza art. 314 C. proc. civ. urmează a fi casate hotărârile atacate şi în fond se impune a fi respinsă acţiunea promovată de reclamanta C.C.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5687/2003. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5644/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
