ICCJ. Decizia nr. 5694/2003. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5694
Dosar nr. 4584/2003
Şedinţa publică din 19 octombrie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22 ianuarie 2002 sub nr. 150 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanţii A.N., G.S. şi C.M. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local Constanţa, Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi R.A.E.D.P.P. Constanţa solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pe pârâţi să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Constanţa înscris în careul 509, lot 32.
În motivarea acţiunii reclamanţii arată că imobilul a aparţinut autorului lor A.S., iar în baza Decretului nr. 956 din 6 decembrie 1966 a trecut în proprietatea statului, cu toate că la acea dată proprietarul imobilului era decedat şi în consecinţă prevederile decretului mai înainte menţionat nu se putea aplica.
În acest sens se mai arată că autorul lor a decedat la data de 3 aprilie 1966 înainte de semnarea acordului de la Atena şi moştenitorii erau cetăţeni români şi nu intrau sub incidenţa Decretului nr. 956/1966, cu toate acestea prin Decizia 532 din 27 iunie 1967 a fostului Sfat Popular al oraşului Constanţa s-a dispus trecerea imobilului în litigiu în proprietatea statului.
Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 750 din 13 septembrie 1999 a admis acţiunea formulată de către reclamanţi şi a obligat pârâtele să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Constanţa.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu, neexistând identitate între persoana pe numele căreia s-a făcut preluarea imobilului de către stat şi adevăraţii proprietari care erau moştenitorii lui A.S. care decedase la data de 3 aprilie 1966.
Curtea de apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 257 din 31 octombrie 2000, a admis apelurile formulate de către pârâţi şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.
S-a reţinut de către instanţa de apel că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului cu titlu, în baza Decretului nr. 956/1966 şi a Ordinului Ministerului de Finanţe nr. 233/1967, acte normative prin care a fost ratificat acordul dintre guvernul ţării noastre şi guvernul Greciei privind reglementarea problemelor financiare în suspensie între cele două ţări, semnat la Atena la 2 septembrie 1966, prin care a fost reglementată şi situaţia bunurilor imobile situate pe teritoriul ţării noastre, proprietatea resortisanţilor eleni care au părăsit România până la 25 august 1956.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii susţinând în esenţă că prevederile decretului nu le sunt aplicabile deoarece autorul lor nu a decedat anterior ratificării acordului bilateral aşa încât, la data ratificării, proprietatea aparţinea moştenitorilor.
Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia civilă nr. 3836 din 21 septembrie 2001, a admis recursul, a casat atât Decizia Curţii de apel Constanţa cât şi sentinţa pronunţată de Tribunalul Constanţa trimiţând cauza spre rejudecare acestei din urmă instanţă.
În considerentele deciziei de casare s-a reţinut că este necesar, cu ocazia rejudecării cauzei, completarea probatoriilor, pentru a se stabili data când autorul reclamanţilor a plecat din România, situaţia imobilului ulterior plecării din ţară, deschiderea succesiunii şi cine au fost succesorii, dacă s-au primit despăgubiri şi către cine au fost plătite.
În fond, după casarea cu trimitere, Tribunalul Constanţa prin sentinţa civilă 370 din 26 aprilie 2002, a respins excepţia invocată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor, privind inadmisibilitatea acţiunii.
A admis excepţia privind lipsa calităţii procesual pasive a Statului Român şi a respins acţiunea faţă de acesta ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.
A respins acţiunea formulată de către reclamanţi împotriva pârâţilor Municipiului Constanţa prin Primar şi R.A.E.D.P.P. Constanţa, ca nefondată.
De menţionat că prin încheierea nr. 718 din 3 iulie 2002 s-a admis cererea de completare a dispozitivului sentinţei mai înainte menţionat în sensul „obligării reclamanţilor A.N. şi, G.S. la plata de 3.000.000 lei cheltuieli de judecată către R.A.E.D.P.P. Constanţa".
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român că este întemeiată întrucât imobilul în litigiu se află în patrimoniul Municipiului Constanţa.
Pe fondul cauzei instanţa a apreciat că pentru imobilul în litigiu s-au plătit despăgubiri statului grec, acesta fiind motivul pentru care imobilul a fost preluat de către statul român după ratificarea acordului şi nu înainte.
S-a reţinut de asemenea că şi în situaţia în care autorii reclamanţilor au decedat în Grecia anterior ratificării acordului dintre România şi Grecia, totuşi acest acord a avut în vedere rezolvarea acelor probleme financiare apărute între cele două ţări legate şi de bunurile imobile situate pe teritoriul României, proprietatea cetăţenilor greci ce părăsiseră România înainte de 25 august 1956.
Împotriva acestei hotărâri reclamanţii au declarat apel susţinând că instanţa de fond nu s-a conformat recomandărilor deciziei de casare.
Curtea de apel Constanţa prin Decizia civilă nr. 70/C din 20 iunie 2003, a admis apelul formulat de reclamanţi, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtele să lase reclamantelor G.S. şi C.M. cota de 2/3 din imobilul în litigiu.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În faza devolutivă a apelului au fost completate probatoriile conform deciziei de casare a Curţii Supreme de Justiţie.
Pentru a pronunţa Decizia, instanţa de apel a reţinut că la data intrării în vigoare a Decretului 956 din 6 decembrie 1966, autorii reclamanţilor A.S. şi A.M. erau decedaţi, moştenitori ai acestora fiind reclamanţii G.S. şi C.M. care aveau cetăţenia română şi A.N. cetăţean grec.
A mai reţinut instanţa faţă de actele depuse în instanţa de apel că reclamantului A.N. guvernul grec i-a plătit 1/3 din despăgubiri pentru imobil, iar ceilalţi doi reclamanţi nu au primit nici o sumă, fiind cetăţeni români.
În consecinţă s-a reţinut că prevederile acordului nu se aplică cetăţenilor români pentru cota ideală a acestora de 2/3 din imobilul preluat abuziv de către stat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtei Consiliul local Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar şi R.A.E.D.P.P. Constanţa, solicitând admiterea recursurilor şi modificarea deciziei pronunţate de către Curtea de apel Constanţa, respingerea apelului şi menţinerea hotărârii pronunţate de Tribunalul Constanţa.
În recursul său Consiliul local şi Municipiul Constanţa prin Primar susţine că instanţa a interpretat greşit prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001 şi a reţinut că imobilul a fost preluat fără titlu de către stat.
Recurenta a mai susţinut că titlul statului a fost valabil, el respectând obligaţiile asumate prin acordul bilateral încheiat între România şi Grecia.
Se mai susţine că este nerelevantă împrejurarea că dintre cei trei reclamanţi moştenitori numai unul a primit despăgubiri şi în consecinţă cele două reclamante – cetăţene române nu aveau dreptul la restituirea imobilului în cotă de 2/3.
Recurenta R.A.E.D.P.P. Constanţa în recursul său susţine în primul rând că în cauză îşi au aplicabilitate prevederile Legii nr. 10/2001 conform prevederilor art. 47 alin. (1) din această lege şi în aceste condiţii art. 5 din Legea nr. 10/2001 a fost interpretat greşit de instanţa de apel întrucât conform prevederilor acestui text de lege nu sunt îndreptăţite la restituire sau alte măsuri reparatorii personale care au primit despăgubiri.
Întrucât ambele recursuri au susţineri comune, pentru o analiză mai clară şi pentru a evita repetările, se vor analiza împreună.
Recursurile sunt nefondate.
Astfel este de reţinut în primul rând că ambele recursuri îşi întemeiază criticile pe prevederi ale Legii nr. 10/2001, respectiv art. 5 din această lege, susţinând că acest text a fost interpretat greşit de către instanţe.
Cu privire la acest aspect urmează a constata că recurenţii au omis să aibă în vedere faptul că acţiunea reclamanţilor a fost înregistrată la data de 13 mai 1999, că a mai parcurs un ciclu procesual, ajungând în recurs la Curtea Supremă de Justiţie, unde s-a stabilit cu exactitate cadrul juridic al cauzei, care a fost trimisă spre rejudecare la instanţa de fond cu obiectivele stabilite în considerentele deciziei de casare.
În aceste condiţii, în al doilea ciclu procesual recurenţii-pârâţi nu pot schimba cadrul juridic al cauzei.
Art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că persoana îndreptăţită la restituire în cazul în care înainte de intrarea în vigoare a legii (ca în cazul în speţă) pornise un proces având ca obiect restituirea unui imobil, are posibilitatea de a alege fie să continue procesul, fie să solicite suspendarea lui, întrucât alege procedura necontencioasă.
În prezenta cauză această situaţie nu s-a ivit, motiv pentru care urmează a constata că susţinerile recurenţilor au la bază temeiuri de drept străine cauzei.
Cu privire la legalitatea şi temeinicia hotărârii instanţei de apel, urmează a reţine că instanţa s-a conformat considerentelor deciziei de casare şi a stabilit exact situaţiile de fapt făcând apoi o aplicare corectă a prevederilor legale.
Astfel, conform carnetelor personale de refugiat rezultă că autorii reclamanţilor s-au stabilit în Grecia în anul 1944 şi au decedat A.S. la data de 3 aprilie 1966 şi A.M. la data de 16 aprilie 1966, deci anterior datei de intrare în vigoare a Decretului nr. 956, respectiv data de 6 decembrie 1966.
Moştenitori fiind la această dată cele două reclamante, G.S. şi C.M., având cetăţenia română, care nu puteau fi încadrate în prevederile acestui decret, şi A.N., rezident grec.
Astfel, în ceea ce priveşte reclamantele cu cetăţenie română, imobilul a fost preluat abuziv de stat în integritatea lui.
De menţionat că prin adresa de la Consulatul General al Greciei rezultă că reclamantul A.N. a primit 1/3 din despăgubiri pentru imobil, făcându-se menţiunea că pentru celelalte două moştenitoare care sunt cetăţeni români, „nu se pot aplica prevederile acordului, deoarece deschiderea succesiunii a avut loc înainte de semnarea acordului între cele două state" (dosar apel).
În consecinţă în speţă s-a stabilit valabilitatea titlului reclamanţilor pe 2/3 din imobil şi inexistenţa unui titlu valabil al statului pentru această cotă; soluţia pronunţată de către instanţa de apel fiind pronunţată legal în acest sens, faţă de prevederile art. 480 C. civ.
Astfel fiind, având în vedere considerentele mai înainte arătate urmează a respinge cele două recursuri formulate de către pârâţi, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Consiliul local Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar şi de RA E.D.P.P. Constanţa împotriva deciziei nr. 70/C din 20 iunie 2003 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5700/2003. Civil. LG. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5695/2003. Civil. LEGEA 10/2001. Recurs → |
|---|
