ICCJ. Decizia nr. 5886/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5886
Dosar nr. 6368/2003
Şedinţa publică din 26 octombrie 2004
Asupra recursurilor civile de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La data de 6 aprilie 2001, reclamantele P.I.I. şi A.M. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 6 din Bucureşti, pe care îl deţin fără titlu.
Reclamantele P.I.I. şi A.M. şi-au precizat acţiunea la data de 8 octombrie 2001 în sensul că solicită în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General, SC R. SA şi pârâta B.M.:
- Constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 471/1/ din 27 martie 1997 încheiat între pârâta SC R. SA şi B.M. privind apartamentul în litigiu;
- Să fie obligaţi pârâţii Municipiul Bucureşti şi B.M. să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 6 din imobilul situat în Bucureşti;
- În situaţia în care nu se va constata nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, instanţa să procedeze la compararea titlurilor de proprietate şi să constate că titlul reclamantelor este preferabil.
- S-a indicat ca temei juridic al acţiunii precizate art. 480 C. civ. şi art. 8, art. 9, art. 14 şi art. 17 din Legea nr. 112/1995.
Această calificare a acţiunii de faţă a fost stabilită de reclamante şi prin „notele de şedinţă" (dos. tribunal) în care au menţionat expres că în prezenta cauză nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Pârâta B.M. a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice pe care a precizat-o şi a solicitat că, în situaţia în care va fi evinsă să i se atribuie în folosinţă o altă locuinţă din fondul locativ de stat, urmând ca ulterior să se încheie contract de vânzare-cumpărare pentru aceasta iar chematele în garanţie să fie obligate să îi restituie preţul achitat pentru apartamentul în litigiu, valoarea acestuia urmând a fi reactualizată.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1853 din 16 decembrie 2002 a respins ca nefondată acţiunea reclamantelor aşa cum a fost precizată iar cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B.M. a respins-o ca lipsită de interes.
În pronunţarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut din probele administrate că reclamantele P.I.I. şi A.M. nu au dovedit conivenţa frauduloasă dintre vânzător şi cumpărătoarea B.M. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare câtă vreme SC R. SA a comunicat cumpărătoarei că cererea de restituire a apartamentului în litigiu formulată de I.A., autorul reclamantelor, a fost respinsă ca urmare a nedovedirii dreptului de proprietate.
În acest context, nu s-a probat reaua-credinţă a pârâtei cumpărătoare la încheierea convenţiei a cărui nulitate se solicită.
Totodată, instanţa de fond a considerat că autorul reclamantelor, deşi avea calitatea de inginer, nu era exceptat de la aplicarea Decretului nr. 92/1950 deoarece în perioada anilor 1937-1958, nu a fost angajat, deci nu era „intelectual profesionist" şi ca atare apartamentul în cauză a intrat cu titlu valabil în proprietatea statului.
Sub acest aspect, comparând titlurile părţilor, a fost apreciat preferabil contractul de vânzare-cumpărare al pârâtei B.M. întrucât reclamantele, moştenitoarele lui I.A., au pierdut dreptul de proprietate în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Respingând acţiunea precizată a reclamantelor, tribunalul a respins ca lipsită de interes cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B.M. care în calitate de cumpărătoare a apartamentului în litigiu nu a fost evinsă.
Nemulţumite de această hotărâre, reclamantele au declarat apel.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 343 A din 10 iunie 2003 a admis apelul reclamantelor, a schimbat în parte sentinţa pronunţată de tribunal în sensul că a admis acţiunea reclamantelor.
A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 471/1 din 27 martie 1997 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC R. SA în calitate de vânzător şi pârâta B.M. în calitate de cumpărător asupra apartamentului nr. 6 situat în Bucureşti.
Pârâţii au fost obligaţi să lase reclamantelor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul în litigiu.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei pronunţate de tribunal.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a considerat că autorul apelantelor–reclamante, I.A., a dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafaţă de 412,22 mp situat în Bucureşti, între strada J., Calea D. şi strada Av. D., conform actului de vânzare-cumpărare nr. 1050 din 17 ianuarie 1942 autentificat de fostul Tribunal Ilfov. Pe acest teren a edificat un imobil compus din subsol, parter şi patru etaje care, în prezent, are adresă poştală în Calea D.
În baza Decretului nr. 92/1950 (poziţia 31 din anexă) imobilul a fost naţionalizat pe numele A.I.
Reclamantele, în calitate de succesoare ale lui A.I. conform certificatului de moştenitor nr. 18 din 18 februarie 1997 eliberat de Biroul Notarial F., au solicitat să se constate că imobilul a intrat în patrimoniul statului fără un titlu legal.
Din conţinutul carnetului de muncă al lui A.I. rezultă că acesta era inginer-electrician şi făcea parte din categoria intelectualilor profesionişti, categorie socio-economică exclusă de art. II din Decretul nr. 92/1950 de la aplicarea măsurii naţionalizării bunurilor.
Drept urmare, instanţa de apel a considerat că statul nu are un titlu legal asupra imobilului în litigiu.
Totuşi, la data de 27 martie 1997, apartamentul nr. 6 din Calea D. a fost vândut de SC R. SA ca reprezentant al Primăriei Municipiului Bucureşti, către pârâta-chiriaşă B.M. potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 471/1997.
S-a apreciat că acţiunea în revendicare şi pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare este admisibilă deşi a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Totodată s-a verificat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 471/1997 prin prisma art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 ce prevede că actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afara cazului în care actul a fost încheiat cu bună credinţă.
Instanţa de apel a considerat că actul de vânzare-cumpărare nr. 471/1997 prin care SC R. SA ca mandatară a Primăriei Municipiului Bucureşti a vândut pârâtei B.M. apartamentul în litigiu, este nul absolut faţă de împrejurarea că nici una dintre părţile contractante nu a fost de bună-credinţă la încheierea lui.
Astfel, vânzătorul a procedat la înstrăinarea bunului al cărui regim juridic nu fusese elucidat, câtă vreme cererea nr. 470/1996 formulată de autorul reclamantelor I.A. adresată Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 nu fusese încă soluţionată.
Pe de altă parte, cumpărătoarea B.M. şi-a asumat riscul de cumpăra apartamentul în condiţiile în care ştia că este revendicat de adevăratul proprietar.
Reţinând reaua–credinţă a părţilor la încheierea actului juridic, instanţa de apel a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 471/I din 27 martie 1997 privind apartamentul în litigiu şi a obligat pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantelor bunul.
Potrivit art. 295 C. proc. civ. au fost menţinute dispoziţiile din sentinţa tribunalului referitoare la respingerea cererii de chemare în garanţie ca lipsită de interes.
Împotriva acestei hotărâri, în termenul prevăzut de lege au declarat recurs pârâta B.M., Municipiul Bucureşti şi SC R. SA criticând-o ca fiind nelegală.
Municipiul Bucureşti prin reprezentantul său legal invocă ca motiv de recurs art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţine că, în mod greşit, instanţa de apel a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 471/1997 câtă vreme, acesta a fost încheiat după ce s-a respins cererea de restituire în natură a apartamentului în cauză întrucât autorul reclamantelor, I.A., nu a făcut dovada proprietăţii asupra acestui bun. Deci, se impunea concluzia că părţile contractante au fost de bună-credinţă la încheierea actului juridic de înstrăinare şi acesta trebuia păstrat.
Pârâtul SC R. SA susţine în recursul declarat, întemeiat tot pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că fiind unitate specializată în vânzarea locuinţelor către populaţie, nu a avut în proprietate sau administrare apartamentului vândut pârâtei B.M. şi a acţionat ca mandatar al Primăriei Municipiului Bucureşti la încheierea contractului.
Drept urmare, în mod nelegal, a fost obligat să lase reclamantelor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul în litigiu care nu a fost în administrarea sa niciodată.
În recursul său, pârâta B.M., a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
Astfel, pârâta susţine că instanţa de apel, peste voinţa reclamantelor şi fără a pune în discuţia contradictorie a părţilor, a schimbat temeiul de drept al acţiunii aplicând în cauză dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 atunci când a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare reţinând reaua-credinţă a părţilor contractante la încheierea actului juridic.
Se menţionează că, în mod greşit, s-a apreciat că a fost de rea-credinţă la încheierea contractului deşi din probe rezultă clar că la data încheierii actului, nu există nici o hotărâre judecătorească care să fi stabilit că apartamentul a intrat fără titlu legal în proprietatea statului.
Mai mult, recurenta precizează că la momentul naţionalizării imobilului, autorul reclamantelor I.A., nu era angajat, deci nu se încadra în categoria „intelectualilor profesionişti" exceptaţi de la aplicarea Decretului nr. 92/1950. Ca atare, asupra imobilului statul avea un titlu legal.
Apoi, la momentul cumpărării apartamentului, autorului reclamantelor îi fusese respinsă cererea de restituire în natură a imobilului adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 cu motivarea că nu a făcut dovada proprietăţii asupra bunului. De altfel, A.I. nici nu mai locuia în imobil când a intrat în vigoare Legea nr. 112/1995, deci avea vocaţie de a primi despăgubiri dacă îşi dovedea proprietatea asupra bunului.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Decizia pronunţată de instanţa de apel în raport de criticile formulate, Curtea va admite recursurile pârâtelor numai pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Într-adevăr, intimatele-reclamante prin acţiunea introdusă la data de 6 aprilie 2001 au invocat ca temei juridic al acesteia art. 480 C. civ.
Pe parcursul procesului, intimatele-reclamante şi-au precizat acţiunea iniţială (dos. tribunal) şi au încadrat-o în dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 8, art. 9, art. 14 şi art. 17 din Legea nr. 112/1995.
Prin „notele de şedinţă" aflate la dosarul instanţei de fond, reclamantele au menţionat expres că nu sunt incidente cauzei dispoziţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv.
Intimatele-reclamante au beneficiat de asistenţa calificată a unui avocat pe tot parcursul procesului, deci şi atunci, când şi-au stabilit temeiul de drept al acţiunii.
Ca instanţă de fond, tribunalul a respins acţiunea reclamantelor având în vedere cauza juridică invocată de acestea.
Prin apelul declarat, reclamantele nu au menţionat că invocă alte dispoziţii legale pentru admiterea acţiunii lor.
Curtea de Apel Bucureşti, admiţând apelul reclamantelor a schimbat în parte sentinţa tribunalului şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 471/I din 27 martie 1997 având în vedere dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, temei juridic neinvocat în acţiune de reclamante.
Art. 294 C. proc. civ. prevede că „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi".
Este evident că instanţa de apel, schimbând cauza juridică a acţiunii, a încălcat dispoziţiile imperative prevăzute de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. ceea ce atrage nulitatea deciziei pronunţate.
Acest motiv de recurs invocat de pârâta B.M. face inutilă analiza celorlalte critici din recursuri.
Faţă de cele ce preced şi în temeiul art. 312 alin. (3) şi art. 313 C. proc. civ. Curtea va admite recursurile, va casa Decizia atacată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe de apel pentru rejudecarea procesului.
Cu ocazia rejudecării se vor avea în vedere şi celelalte apărări formulate de pârâţii-recurenţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâtele B.M. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul general împotriva deciziei civile nr. 343/A din 10 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5895/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5818/2003. Civil. Constatare caducitate -... → |
|---|
