ICCJ. Decizia nr. 6366/2003. Civil. Revendicare. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 6366

 Dosar nr. 3167/2003

Şedinţa publică din 16 noiembrie 2004

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La 25 octombrie 1995 reclamanţii au înregistrat acţiune în revendicare a imobilului (teren şi construcţii) situat în Bucureşti, şi în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 557/112/1996 între SC R. SA şi G.D. pentru ap. P+S compus din 2 camere şi dependinţe.

După un ciclu judiciar (apel–recurs), prin Decizia civilă nr. 5241 din 21 decembrie 2000, a Curţii Supreme de justiţie, secţia civilă, cauza s-a trimis, în întregime, spre rejudecare, reţinându-se, conform art. 315 C. proc. civ., că:

- statul nu a preluat cu titlu valabil imobilul în litigiu, autoarea reclamanţilor fiind exceptată de la naţionalizare.

- nu s-au administrat probe complete privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, cu referire la buna cuviinţă a cumpărătoarei G.D.

După casare, prin sentinţa civilă nr. 147 din 25 februarie 2002 a fost admisă acţiunea în revendicare şi s-a constatat nul contractul de vânzare, iar, prin Decizia civilă nr. 107 din 11 martie 2003 au fost respinse apelurile intimaţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC R. SA, cu motivarea că:

- preluarea fără titlu valabil s-a stabilit irevocabil de Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia de casare cu trimitere, autoarea reclamanţilor fiind exceptată de la naţionalizare,

- reaua credinţă a vânzătoarei SC R. SA s-a stabilit, de asemenea, de Curtea Supremă de Justiţie prin aceeaşi decizie de trimitere, ceea ce este obligatoriu conform art. 315 C. proc. civ., iar

- reaua credinţă a cumpărătoarei constă în aceea că nu a efectuat unele minime verificări, căci ar fi aflat uşor că vânzătoarea este parte în procesul de revendicare actual început în 1995, care afirmă că ar fi informat-o la data vânzării.

Contra deciziei au declarat recurs ambele intimate:

1. Consiliul General al Municipiului Bucureşti pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susţinând că buna credinţă a pârâtei cumpărătoare rezultă clar, actul de vânzare-cumpărare fiind chiar şi preferabil conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar

2. SC R. SA, prin temeiul din art. 304 pct. 8, 9, 10 C. proc. civ., susţine, în esenţă, că:

- contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995,

- buna credinţă a cumpărătoarei este evidentă, iar

- recurenta nu poate fi obligată la restituirea preţului, ci, doar, eventual a comisionului de 1% cât a încasat.

3. Ambele recursuri sunt nefondate.

Obiectul recursului îl constituie numai nulitatea contractului de vânzare-cumpărare cerută de reclamanţi, ca fiind cererea accesorie capătului principal de acţiune privind revendicarea, care a fost admisă irevocabil.

Ambele recurente invocă încheierea contractului cu respectarea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995 şi existenţa, la acea dată, a bunei credinţe a cumpărătoarei G.D., care nu a atacat Decizia din apel prin care s-a confirmat, definitiv, declararea nulităţii contractului.

Aşadar, vânzătoarea SC R. SA este intimată-pârâtă de la 25 octombrie 1995 în această acţiune, iniţial în revendicare şi, ulterior, completată cu nulitatea contractului încheiat de ea, la data de 4 decembrie 1996, cu pârâta-intimată G.D.(dosarul de fond 14770/1995), căreia i-a predat imobilul prin procesul-verbal din 6 ianuarie 1997.

Recurenta SC R. SA, în răspunsurile la interogatoriu (dosar 14770/1995) relevă că la data încheierii acestui contract

- ca pârâtă în revendicarea din dosarul 14770/1995, cu primul termen la 14 decembrie 1995,

- avea competenţa de a încheia acest contract, ca vânzătoare,

- nu a depus întâmpinare la acţiunea în revendicare şi a încheiat vânzarea terenului aflat în litigiu, deşi avea această calitate de pârâtă

- nu a declarat recurs contra primei decizii nr. 140 din 21 martie 2000, casată cu trimitere, de Curtea Supremă de Justiţie, numai în recursul Primăriei Municipiului Bucureşti (Decizia nr. 5241 din 21 decembrie 2000).

Prin urmare, părţile în contract sunt recurenta R., în calitate de vânzătoare şi nu de mandatar, aşa cum s-a prezentat şi atestat de notar şi pârâta G.D., în calitate de cumpărătoare, ambele, deci, în nume propriu.

Reaua credinţă a vânzătoarei a fost irevocabil stabilită prin Decizia nr. 5241 din 21 decembrie 2000, ceea ce constituie probe de lucru judecat conform art. 315 C. proc. civ.

În ce priveşte pe cumpărătoarea G.D. rezultă, fără îndoială din probe, că ea cunoştea despre demersurile reclamanţilor pentru retrocedarea imobilului şi, având asemenea informaţii, putea şi trebuia să efectueze simple cercetări la administraţia vânzătoare, situaţie în care ar fi aflat, cu uşurinţă, că aceasta este pârâtă în acţiunea în revendicare de faţă.

Acceptând această situaţie şi îndoiala sau chiar ştiinţa despre starea litigioasă a bunului, cumpărat ulterior, cumpărătoarea numai poate invoca prezumţia de bună credinţă, instituită prin nr. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel că acest motiv de recurs este nefondat. De altfel, ea nu a declarat recurs contra deciziei în apel care i-a reţinut reaua credinţă, ci, numai vânzătoarea care, recunoscând propria rea credinţă, invocă buna credinţă a cumpărătoarei spre a salva actul juridic de la nulitate.

În sfârşit, vânzătoarea, aflată într-o gravă culpă contractuală, invocă limitarea răspunderii sale contractuale pentru restituirea preţului integral încasat, pe temeiul calităţii sale de mandatar, fără reprezentare, care-i conferă doar comisionul de 1%, diferenţa fiind virată la bugetul statului.

În raportul contractual recurenta s-a legitimat numai ca vânzătoare faţă de pârâta-cumpărătoare, fără a se prevala de contractul de „prestări servicii" care i-ar fi conferit calitatea de mandatar şi a chema în garanţie pe proprietarul vânzător real.

Aceasta i-a atras, corect, obligarea la restituirea preţului integral achitat de cumpărătoare, ca efect a declarării nulităţii contractului încheiat prin culpa lata a recurentei şi cu acordul pârâtei G.D., dat în condiţiile examinate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii SC R. SA şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 107 din 11 martie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2004.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 6366/2003. Civil. Revendicare. Recurs