Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 456/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 456/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 06-06-2013 în dosarul nr. 4878/97/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 456/2013
Ședința publică de la 06 Iunie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. M. C.
Judecător Mariu A. M.-vicepreședinte
Judecător A. N.
Grefier E. M. H.
Ministerul Public a fost reprezentat de domnul procuror V. L. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamanta C. I. M., împotriva sentinței civile nr. 490/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._, având ca obiect despăgubiri la Legea nr. 221/2009.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței legala îndeplinire a procedurii de citare.
Se constată că s-a depus la dosar, prin serviciul registratură la data prezentei, întâmpinare formulată de DGFP Hunedoara pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Reprezentantul Ministerului Public declară că nu mai are alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri, instanța, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată că este încheiată faza probatorie, cauza în stare de judecată și acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public.
Procuror V. L. solicită instanței respingerea recursului declarat de reclamantă ca nefondat, întrucât măsura deportării în URSS în cauza de față nu se încadrează în perioada ce face obiect al reglementării speciale a Legii nr. 221/2009.
Față de cele expuse și lucrările dosarului, cauza rămâne în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub nr._ reclamanta C. I. M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul politic al măsurii administrative a deportării tatălui său Kanduth A. în URSS, pe perioada 16.01.1945 – 18.09.1946 și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 250.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării tatălui său în URSS.
În drept acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
În fapt, s-a arătat că tatăl său a fost una dintre victimele somației lansate în data de 6.01.1945 de forțele de ocupație sovietice, care au solicitat guvernului român din acea perioadă, să mobilizeze toți cetățenii români de naționalitate germană apți de muncă de pe teritoriul României, pentru a fi deportați în URSS, pentru reconstrucția acestei țări.
Deportarea în masă a cetățenilor de naționalitate germană din România, în ianuarie 1945, a fost făcută în scopul prestării de munci forțate, neplătite, pentru reconstrucția URSS și a reprezentat o gravă încălcare a dreptului internațional și a drepturilor și libertăților cetățenești ale celor ce au suferit această măsură abuzivă, cu un vădit caracter politic.
Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat în principal respingerea acțiunii ca inadmisibilă și în subsidiar ca nefondată.
Prin sentința civilă nr. 490/2012 Tribunalul Hunedoara a respins acțiunea reclamantei, reținând în considerente următoarele:
Referitor la primul capăt de cerere, instanța raportat la prevederile art. 330 indice 7 al. 4 cod procedură civilă, a avut în vedere soluția pronunțată în Recursului în interesul legii, ce face obiectul Deciziei nr. 15/12.11.2012 a ICCJ, prin care s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 al. 2 din Legea nr. 221/2009, raportat la art. 1 al. 3 din același act normativ și art. 2 al. 1 din OUG nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta URSS, anterior datei de 06.03.1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009.
Față de această decizie, Tribunalul a reținut că cererea reclamantei privind recunoașterea caracterului politic al deportării numitului Kanduth A. în fosta URSS, pe perioada 16.01.1945 – 18.09.1946, întemeiată pe dispozițiile Legii nr.221/2009 este inadmisibilă și a respins-o ca atare.
În ceea ce privește posibilitatea de a acorda reclamantei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său ca urmare a deportării în fosta URSS, instanța a avut în vedere soluția pronunțată în Recursul în interesul legii ce face obiectul Deciziei nr. 12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație, prin care s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 al. 1 lit. a teza I-a din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării acestor decizii în Monitorul Oficial, respectiv data de 15.11.2010.
Având în vedere această decizie, Tribunalul ca inadmisibil și capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la daune morale.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta C. I. M. prin care a solicitat modificarea acesteia și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
În expunerea de motive, s-a arătat că instanța de fond a dat o interpretare greșită prevederilor Legii 221/2209, tatăl său fiind deportat în URSS în anul 1945, deportarea în masă a cetățenilor de naționalitate germană apți de muncă constituind o măsură administrativă cu caracter politic.
În ceea ce privește cererea de acordare a daunelor morale recurenta consideră că cererea sa este admisibilă având în vedere prejudiciul suferit de tatăl său ca urmare a suferințelor la care a fost supus.
Recursul a fost întemeiat în drept pe Legea 221/2009.
Pârâtul S. R. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței ca fiind legală și temeinică.
CURTEA, analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate constată că prezentul recurs nu este fondat și va fi respins pentru următoarele considerente:
Reclamanta a sesizat instanța cu o acțiune prin care a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii administrative a deportării în URSS a tatălui său în anul 1945 și obligarea pârâtului la despăgubiri morale și materiale, suferite de acesta ca urmare a acestei măsuri.
Temeiul de drept al cererii sale este Legea 221/2009, lege a cărei titulatură este neechivocă în sensul că are în vedere condamnările și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 3 din Legea 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe actele normative enumerate limitativ la literele a-f. În cazul acestor măsuri administrative, instanța nu mai este îndrituită să cerceteze dacă faptele imputate persoanei au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, legiuitorul considerând că toate faptele enumerate în aceste texte de lege au urmărit un astfel de scop.
Măsura la care a fost supus antecesorul reclamantei, respectiv deportare în URSS și supunere la muncă forțată, nu se încadrează în prevederile limitative ale art. 3 lit. a-f din Legea 221/2009.
Pentru ca această măsură să fie considerată măsură administrativă cu caracter politic, era necesar ca reclamanta să dovedească, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. 2 coroborat cu art. 1 alin. 3 din Legea 221/2009, că prin săvârșirea unor fapte anterioare, antecesorul său a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din OUG 214/1999, și anume persoana respectivă să fi participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România la data de 6 martie 1945 și că datorită acestor acțiuni s-a luat măsura administrativă față de persoana în cauză.
Art. 2, alin. 1 din OUG 214/1999, la care face referire textul de lege citat anterior, prevede că constituie infracțiuni săvârșite din motive politice
infracțiunile care au avut drept scop:
- exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politica;
- susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;
- propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente pana la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii fata de aceasta;
- acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forța a regimului comunist;
- respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;
- înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limba ori de religie, de apartenența sau opinie politica, de avere ori de origine socială.
Astfel, în determinarea faptelor considerate politice este utilizat criteriul subiectiv ce are în vedere mobilul urmărit de autorul faptei săvârșite în perioada regimului comunist, acest scop fiind de exprimare a protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la data de 22 decembrie1989. Pentru a se admite acțiunea reclamantei era necesar ca în speță, aceasta să dovedească că antecesorul său a săvârșit fapte care au avut unul din scopurile enumerate la art. 2 alin. 1 din OUG 214/1999, ceea ce în speță nu s-a dovedit.
Din actele depuse la dosarul cauzei, instanța de recurs nu poate reține că antecesorul reclamantei a desfășurat activități care să urmărească scopurile anterior arătate, și anume nu rezultă că ar fi participat la acțiuni de împotrivire la regimul comunist instaurat în România la data de 6 martie 1945. Din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că acesta și-ar fi exprimat protestul față de dictatura comunistă sau că ar fi avut manifestări contrare regimului de atunci, ori că prin activitatea desfășurată a dorit să-și exprime protestul împotriva dictaturii, a abuzului de putere și al nerespectării drepturilor omului, astfel încât măsura deportării în străinătate, luată în ianuarie 1945, nu poate avea caracter politic în sensul legii speciale, cu atât mai mult cu cât a fost luată anterior instaurării regimului politic la care se referă legea specială (6 martie 1945).
Este de observat, în aceeași ordine de idei că, măsurile invocate de reclamantă au fost măsuri avute în vedere de OUG 105/1999, care se referea la acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice”. Astfel, antecesorul reclamantei se putea încadra în art. 1 alin. 1 lit. a din OUG 105/1999, care se referă la persoane deportate în ghetouri sau în lagăre de concentrare din străinătate, fiind persoană deportată în lagăr de concentrare, în URSS, măsură luată de regimul politic existent în România înainte de 6 martie 1945, din motive etnice, antecesorul reclamantei fiind persoană de etnie germană.
Din cele arătate mai sus rezultă că voința legiuitorului care a adoptat Legea 221/2009 a fost aceea de a reglementa exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de S. comunist instaurat la 6.03.1945, prin guvernul P. G., or măsurile care au fost luate anterior acestei date nu puteau viza răsturnarea acestui regim politic, fiind evident că, măsurile luate în speță au avut legătură directă cu înfrângerea României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii și a celorlalte Națiuni Unite. În urma acestui război s-a încheiat Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944 între guvernul român pe de o parte, și guvernele Uniunii Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte, decizia de deportare aparținând Comisiei Aliate de Control pentru România, deportarea cetățenilor români de etnie germană și maghiară, în URSS, nefiind prevăzută în Convenția de Armistițiu.
Față de cele arătate mai sus, se constată că deportarea realizată de armata sovietică cu privire la cetățenii români de etnie germană și maghiară, nu se încadrează în dispozițiile Legii 221/2009.
Pe de altă parte, această practică constantă a Curții de Apel A. I. a fost confirmată și de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a pronunțat Decizia în interesul legii nr. 15/12.11.2012, prin care a statuat că deportarea și prizonieratul în fosta URSS anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii 221/2009, așa cum corect a reținut și Tribunalul Hunedoara.
Ca urmare a respingerii capătului de cerere principal, referitor la caracterul politic al măsuri administrative, se impune respingerea și a capătului de cerere accesoriu, referitor la obligarea Statului R. la plata de despăgubiri morale, conform principiului accesorium sequitur principalem.
Pe de altă parte, indiferent de soluția ce ar fi fost dată capătului de cerere principal, cererea reclamantei prin care aceasta a solicitat obligarea Statului R. la plata sumei de 250.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de ea ca urmare a deportării tatălui său în URSS, nu poate fi admisă întrucât disp. art. 5 alin. 1 lit. a din Legea 221/2009 care dădeau dreptul la obținerea de despăgubiri morale, a fost declarat neconstituțional, astfel încât lipsește temeiul juridic pentru admiterea acestor cereri.
În consecință, nu mai există fundamentare legală pentru admiterea pretențiilor reclamantei, Curtea Constituțională apreciind, prin decizia CCR 1358/2010, că este neconstituțional inclusiv să recunoști descendenților dreptul la daune morale pentru prejudiciul suferit de autorul lor, deoarece prejudiciul moral nu se transmite, fiind intuitu persone.
Potrivit art. 147 alin. 4 din Constituție, Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Această decizie a fost publicată în Monitorul Oficial la o dată anterioară pronunțării sentinței instanței de fond, iar aplicarea acesteia este obligatorie pentru instanțe începând cu data publicării, cu atât mai mult cu cât publicarea deciziei în Monitorul Oficial a avut loc chiar înainte de începerea procesului.
(continuare decizia civilă 456/6.06.2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar civil_ )
Această practică constantă a Curții de Apel A. I. a fost confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a pronunțat Decizia în interesul legii nr. 12/2011, prin care s-a statuat cu putere de lege că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 și-a încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării acestor decizii în Monitorul Oficial, respectiv data de 15.11.2010.
Tribunalul Hunedoara a făcut o aplicare corectă a prev. art. 330/7 alin. 4 Cod pr. civilă, cu privire la obligativitatea deciziilor în interesul legii, întrucât aplicarea directă a deciziilor pronunțate de instanța supremă în această în această cale extraordinară de atac este obligatorie pentru instanțe, potrivit Constituției României, lege fundamentală care consacră și obligativitatea Deciziilor CCR, instanțele de judecată nefiind îndrituite să analizeze legalitatea sau conformitatea cu diverse principii a deciziilor CCR sau a deciziilor RIL pronunțate de ÎCCJ, întrucât aceste decizii au putere de lege și sunt general obligatorii, refuzul aplicării lor, indiferent din ce considerente, ar însemna o încălcare însăși a Constituției de către cel chemat în primul rând să o respecte și garanteze valorile fundamentale ale statului de drept și securitatea raporturilor juridice.
Pentru toate cele arătate mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1 raportat la art. 304/1 cod pr. civilă Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C. I. M. împotriva sentinței civile nr. 490/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara – Secția I Civilă.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul formulat de către reclamanta C. I. M. împotriva sentinței civile nr. 490/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara – Secția I Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 06.06.2013.
Președinte, C. M. C. | Judecător, M. A. M. | Judecător, A. N. |
Grefier, E. M. H. |
Redc./tehnoredc. CMC
2 ex/04.07.2013
Jud. fond: I.E. I.
| ← Expropriere. Decizia nr. 39/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA | Succesiune. Decizia nr. 430/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA → |
|---|
