Expropriere. Decizia nr. 39/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 39/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 30-04-2013 în dosarul nr. 5857/97/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 39/2013
Ședința publică de la 30 Aprilie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Grefier N. P.
Cu participarea din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia
Procuror A. P.
Pe rol se află pronunțarea asupra apelului declarat de pârâtul S. R. prin ., prin administrator judiciar EURO INSOL SPRL și a cererii de aderare la apel formulată de reclamanta intimată C. T., împotriva sentinței civile nr. 454/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._, având ca obiect expropriere.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se constată că s-a înregistrat la dosar prin registratura instanței, întâmpinare formulată de intimata chemată în garanție Ministerul Finanțelor Publice și concluzii scrise formulate de apelanta pârâtă .>
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din data de 25 aprilie 2013, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Asupra apelului civil și a cererii de aderare la apel,
Prin acțiunea civilă înregistrată la această instanță sub nr._ reclamanta C. T. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. reprezentat de . solicitând instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că reclamanta în calitate de persoană expropriată a consimțit să fie preluată prin expropriere, de către pârât, suprafața de 35.844 mp teren înscris în CF 274 Subcetate, nr. top 782/1, 783/1, CF 1378 Subcetate nr. top 493,494, CF 751 Subcetate, nr. top 608, 609, 610, CF 317 Subcetate, nr. top 606, CF 281 Subcetate, nr. top 734, 735, 736, CF 13 Subcetate, nr. top 869,871, 873, 829/2, 866/a, 435, 941, 942, 943, 1956,1957, CF 800 Subcetate nr. top 590/1, CF 950 Subcetate, nr. top 745/2b/2, CF 1565 Hațeg nr. top 2174, 2175, 2176 proprietatea antecesorilor săi C. I. senior, C. I. junior, C. Serica și B. M. căsătorită C., pentru realizarea lucrării de interes național „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-S.”, declarată de utilitate publică prin HG nr. 392/2002;
-să fie obligat pârâtul să îi achite suma de 1.354.903 lei reprezentând contravaloarea terenului (9 euro/mp) și suma de 800.000 lei reprezentând echivalentul lipsei de folosință a terenurilor pe ultimii 20 de ani, plată care urmează a se efectua în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii;
- să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 24 și următoarele din Legea nr. 33/1994.
În fapt, s-a arătat că prin Hotărârea nr. 392/2002 Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes național a lucrării „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-S.”, iar expropriator a fost numit S. R. prin ..
Cu toate că declarația de utilitate publică a fost emisă doar în anul 2002, pârâtul ca reprezentant al expropriatorului a preluat terenurile în litigiu în perioada 1990-1991 și a făcut amenajările necesare, terenul fiind ocupat de către lacul de acumulare.
Printre terenurile preluate de către pârât se numără și parcelele de teren proprietatea antecesorilor reclamantei. Astfel străbunicul ei C. I. senior, proprietar tabular a avut ca moștenitori pe fiii săi C. I. Junior și C. (C.) Serica (Sarica) căsătorită cu F. I..
Deși despăgubirea trebuia să fie prealabilă, pârâtul a ocupat terenurile proprietatea reclamantei în urmă cu 20 de ani iar până în prezent nu i-a achitat nicio sumă de bani. Reclamanta nu a primit nicio înștiințare de la pârât, astfel că nu știu motivul pentru care nici până în prezent nu i s-a acordat sumele de bani aferente terenurilor expropriate.
Deși expropriatorul avea obligația să sesizeze tribunalul pentru a se pronunța cu privire la expropriere, conform art. 21 din Legea nr. 33/1994, acesta a preluat terenurile, a făcut o amenajare hidroenergetică, nu i-a plătit nicio sumă de bani și refuză să sesizeze instanța cu o expropriere care în fapt, a fost efectuată cu aproape 20 de ani în urmă.
Prin sentința civilă nr. 454/2012, Tribunalul Hunedoara a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei C. T. și excepția lipsei calității procesuale active a aceleiași reclamante, invocate de pârâtul S. R. reprezentat de . administratorul judiciar Euro Insol SPRL.
A fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta C. T. împotriva pârâtului S. R. reprezentat de ., prin administratorul judiciar Euro Insol SPRL, și în fond:
S-a constatat că reclamanta C. T. are calitate de persoană expropriată, cu privire la terenul agricol în suprafață de 17.129 mp, identificat conform raportului de expertiză topografică întocmit de experții C. Ș., T. S. și S. M..
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 611.499 lei cu titlu de despăgubiri, din care 436.789 lei reprezentând contravaloare teren și 174.710 lei reprezentând folos de tras, pe perioada anilor 2002 -2011, precum și suma de 5.000 lei cheltuieli de judecată parțiale, în fond. A fost respinsă în rest acțiunea.
A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul S. R. reprezentat de . în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut și motivat următoarele:
Raportat la dispozițiile art. 137 cod procedură civilă, instanța a analizat cu precădere excepțiile invocate de pârât prin . administratorul judiciar Euro Insol SPRL.
În ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei C. T. s-a reținut că aceasta în calitate de moștenitoare a proprietarilor tabulari C. I., C. Serica (născută F.) și C. I., al căror teren a fost expropriat de facto din anul 1990 și de jure o dată cu apariția HG nr. 392/2002, justifică calitatea procesuală activă în cauză, câtă vreme nu a fost despăgubită în nici un fel pentru terenul preluat antecesorilor săi, așa cum prevedea Legea nr. 33/1994. Prin urmare, a fost respinsă această excepție ca neîntemeiată.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei pentru folosul de tras solicitat de aceasta pe perioada 1990-2007 s-a reținut că trebuie analizată distinct în funcție de cronologia în care s-au desfășurat raporturile juridice dintre părți. Astfel, pentru perioada 1990-2001, când pârâtul prin reprezentanta sa . procedat la o expropriere de facto a terenurilor deținute de antecesorii reclamantei C. T., dreptul la acțiune în despăgubiri al acesteia este prescris raportat la dispozițiile art. 13 și 8 din Decretul nr. 167/1958. Odată cu apariția HG nr. 392/2002 situația juridică a terenului se clarifică, acesta fiind expropriat de jure, astfel că în speță nu mai sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, ci Legea specială care reglementează situația exproprierii pentru utilitate publică respectiv Legea nr. 33/1994, care nu face vorbire de prescripția dreptului la acțiune în despăgubiri, expropriatorul recunoscând exproprierea și având obligația de a despăgubi pe expropriat. Prin urmare, față de aceste considerente instanța a respins excepția prescripției invocată de pârât – pentru perioada 2002 și până la data introducerii acțiunii.
Cu referire la fondul cauzei, s-a reținut că la începutul anului 1990 prepușii . procedat la decopertarea terenurilor agricole riverane albiei râului Strei, la confluența cu râul M., în scopul înfăptuirii amenajării hidroenergetice a răului Strei pe sectorul Subcetate-S., potrivit Decretului nr. 40/1998.
Această lucrare de amenajare hidroenergetică s-a pornit în lipsa unui cadru legal explicit și fără acordarea de despăgubiri proprietarilor terenurilor afectate, în situația în care regimul juridic al acestor terenuri nu era stabilit, Legea nr. 18/1991 nefiind adoptată la data începerii lucrărilor.
Odată cu apariția Legii nr. 392/2002 întreaga lucrare de amenajare hidroenergetică a fost declarată de utilitate publică de interes național urmând ca toate suprafețele de teren afectate să fie expropriate în favoarea Statului R. reprezentat prin Societatea de Producere a Energiei Electrice „Hidroelectrica” SA București.
Nici în acest nou context legislativ pârâta . a depus diligențele necesare și nu a reușit parcurgerea procedurii de acordare a despăgubirilor persoanelor expropriate, situație care trenează și în prezent astfel încât, proprietarii terenurilor afectate de lucrările de amenajare se găsesc în situația de a fi lipsiți atât de folosința, cât și de dreptul de a dispune de terenurilor lor, pentru o perioadă de peste 20 de ani.
În această situație s-a aflat și reclamanta C. T., care în calitate de moștenitoare a proprietarilor tabulari C. I., C. Serica și C. I., aspect dovedit cu actele de stare civilă, depuse la dosar a fost lipsită de dreptul de a folosi și de a dispune de terenul în suprafață de 17.129 mp, ce a fost ocupat inițial abuziv de . cum rezultă din declarația martorului D. I..
Terenul a fost identificat și evaluat prin raportul de expertiză întocmit în cauză de experții C. Ș., T. S. și S. M. stabilindu-se și valoarea beneficiului nerealizat de reclamantă prin lipsirea lor de folosința acestuia.
Potrivit dispozițiilor art. 1-4 și art. 26 din Legea nr. 33/1994 despăgubirea ce se cuvine persoanelor expropriate se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului, care în speță se cuantifică în beneficiul nerealizat de reclamantă reprezentând contravaloarea producției agricole anuale pe perioada în care acestea au fost lipsite de folosința terenului.
Prin urmare, raportat la aceste considerente, instanța a avut în vedere valoarea reală a terenului în sumă de 436.789 lei calculată la 25,5 lei/mp conform variantei I din raportul de expertiză, precum și venitul mediu net ce se putea realiza într-un an agricol pe acest teren, estimat la suma de 17.471 lei/an agricol.
În ceea ce privește perioada avută în vedere la calculul folosului de tras, instanța a reținut că, în mod legal și echitabil aceasta va începe din anul 2002, când terenul a fost expropriat de jure în baza HG nr. 392/202 și până în anul 2011, când a fost întocmit raportul de expertiză, rezultând o sumă de 174.710 lei.
Așa fiind, în baza textelor legale arătate mai sus și raportat la art. 1 din Protocolul I din CEDO s-a admis în parte acțiunea reclamantei C. T., cu consecința constatării calității sale de persoană expropriată cu privire la terenul de 17.129 mp, identificat prin raportul de expertiză întocmit și obligarea pârâtului Statului R. reprezentat de . plata sumei totale de 611.499 lei, cu titlul de despăgubiri.
Pentru același motive, s-a respins în rest acțiunea reclamantei și cererea de chemare în garanție ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă în cauză.
În baza art. 274 al. 3 și art. 276 cod procedură civilă pârâtul a fost obligat la plata sumei de 5.000 lei cheltuieli de judecată parțiale în fond din care, 2700 lei onorar de expert și 2300 lei onorar de avocat redus parțial raportat la gradul de complexitate al cauzei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul S. R. prin . reclamanta, în termenul legal, a formulat cerere de aderare la apelul pârâtei, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Reclamanta, în cererea de aderare la apel, solicită modificarea sentinței în sensul admiterii în întregime a cererii privind cheltuielile de judecată, reprezentând onorariu de expertiză și onorariul de avocat, arătând în esență că reducerea onorariului de avocat este nelegală întrucât în considerentele sentinței nu se vorbește nimic despre cauzele care au determinat reducerea onorariului, contrar prevederilor art. 274 alin 2 C. proc. civ.
În cauză, față de valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat, instanța nu avea motiv să reducă onorariul.
În expunerea criticilor, pârâta ., în esență, următoarele:
a) În ce privește lipsa calității procesual active a reclamantei, apelanta susține că trebuia admisă excepția întrucât în cauză nu este făcut dovada vocației concrete pentru terenurile aflate în litigiu. Nu s-a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defuncților proprietari tabular la data decesului ținând cont de înscrierile din CF și colectivizarea terenurilor agricole. Cooperativizarea terenurilor antecesorilor reclamanților a dus la stingerea dreptului lor de proprietate.
În contextul în care terenurile nu au putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, reclamanta nu poate justifica un drept asupra acestor terenuri.
În concluzie, apelanta susține că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu, iar faptul că nu a formulat în termen legal întâmpinări la propunere de preț făcută pe numele antecesorilor lor, înseamnă că a acceptat în mod tacit oferta de preț.
b) Excepțiile invocate au fost respinse netemeinic și nelegal de către instanța de fond. Acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 este inadmisibilă întrucât tocmai reclamanta a motivat că terenurile s-au preluat în perioada 1990 – 1991, deci anterior apariției Legii nr. 33/1994, dar ulterior apariției Legii nr. 18/1991.
Or, preluarea terenurilor s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 a Consiliului de Stat al RSR, fiind aprobată prin Anexa 2 a acestui decret.
Reclamanta nu a probat proprietatea particulară a terenurilor în litigiu în momentul ocupării acestora, ceea ce conduce la concluzia că respectivele terenuri au fost cooperativizate, și avea posibilitatea solicitării de despăgubiri în baza art. 4 din Legea nr. 1/2000, demers pe care aceasta nu a înțeles să-l întreprindă.
c) Acțiunea este prematură întrucât în cauză nu s-a îndeplinit procedura prealabilă obligatorie în această materie, în sensul că, deși Hidroelectrica a transmis notificările proprietarilor tabulari ai terenurilor în cauză, iar reclamanta a stat în pasivitate și nu a formulat întâmpinări.
d) Sub aspectul plății despăgubirilor cerute greșit s-a respins excepția lipsei calității procesual pasive, expropriator este statul român, iar obiectivul de interes național conform HG 392/2002.
Apelanta susține că nu are calitate procesuală, fiind o societate care nu primește bani de la bugetul public, fiind doar concesionar al terenurilor ce figurează în domeniul public, în acest sens fiind și hotărârile CEDO care, indiferent de obiect, sunt îndreptate împotriva Statului R., el fiind obligat la plata despăgubirilor datorate cu titlu de reparare a prejudiciului.
Netemeinic instanța de fond a respins cererea de chemare în garanție.
2. Pe fondul cauzei, apelanta susține că reclamanta nu au făcut niciodată dovada dreptului de proprietate.
Valoarea despăgubirilor acordate de instanța de fond este criticabilă întrucât este nefundamentată de experți și nu ține cont de realitățile prețurilor imobiliare și dispozițiile Legii nr. 33/1994.
Instanța de fond nu a ținut cont de faptul că valoarea terenurilor este exagerat de mare, în raport de valoarea cu care se vând efectiv terenurile în zonă, aceleași critici fiind și cu privire la contravaloarea lipsei de folosință agricolă.
De asemenea,valoarea folosului nerealizat trebuia acordată doar începând cu 2007 întrucât pentru perioada anterioară dreptul la acțiune era prescris.
Intimata reclamantă nu a formulat întâmpinare, însă prin concluziile scrise a solicitat respingerea apelului pârâtei ca nefondat.
În apel s-a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri.
Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea constată următoarele:
Reclamanta este moștenitoare a proprietarilor tabulari C. I., C. Serica, astfel cum rezultă din actele de stare civilă, certificatele de naștere (f. 5-28) și extrasele de carte funciară (filele 5-14) depuse la dosarul de fond, aspecte de altfel necontestate de către pârâtă.
Imobilele în litigiu, înscrise în CF 274, 1378, 751, 317,_, 800, 950, 1565 Subcetate, au fost colectivizate (aspect necontestat).
O parte din imobile au făcut obiectul restituirii către antecesorul reclamantei C. V., eliberându-i-se Titlu de proprietate pentru terenurile neocupate (filele 93-94 dosar fond). Conform adeverinței nr. 1682/2002 emisă de Primăria Comunei Sîntămărie O., terenurile ocupate de amenajarea hidroelectrică a râului Strei nu s-au restituit, pentru acestea urmând a fi parcurse căile procedurale instituite de Legea nr. 33/1994 (fila 31 dosar fond).
Pârâta susține că terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, susținere ce nu poate fi primită. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru obiectul „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate – S.”. În Anexa nr. 2 la acest proiect, prin art. 4 s-a aprobat începerea executării lucrărilor pentru realizarea acestui obiectiv, iar prin art. 5 s-a aprobat ocuparea și scoaterea din producția agricolă (…), în limita unei suprafețe de 685 ha, situată în județul Hunedoara. Acest articol mai dispune ocuparea terenurilor eșalonat, pe baza planurilor întocmite de titularul investiției, prin decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Hunedoara și cu acordul proprietarilor acestor terenuri. Pentru executarea acestor lucrări, fostul CAP a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha teren (filele 213- 221 dosar fond), întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare al terenurilor. În acest din urmă proces verbal (fila 218) nu sunt identificate topografic terenurile expropriate. Imobilele aparținând antecesorilor reclamantei (astfel cum au fost identificate cu date de CF prin expertiza topo –filele 119 – 156 fond) nu figurează printre aceste terenuri expropriate. Prin urmare, cu evidență susținerea pârâtei în sensul că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989 nu sunt fondate.
Imobilele în litigiu au fost expropriate prin HG nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate – S.”, iar expropriator fiind prevăzut S. R. prin Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice Hidroelectrica SA (conform art. 2 ale acestei hotărâri). Prin Hotărârea nr. 958/16.06.2004 Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului e interes național declarat ca atare prin hotărârea arătată mai sus.
Expropriatorul a demarat procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarul tabular în acest sens. În acest scop, pârâta l-a notificat și pe antecesorii reclamantei (filele 73-88 fond), decedați la acel moment, conform actelor de stare civilă.
Față de această stare de fapt, Curtea constată că excepțiile invocate în fața instanței de fond au fost soluționate corect de către prima instanță pentru următoarele:
În ce privește excepția inadmisibilității, apelanta a adus în sprijinul acestei excepții două argumente, și anume: că trenul era ocupat înainte de apariția Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă și că exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989.
Așa cum s-a reținut în cele ce preced, prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de învestiții pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu, ci cele care figurează în procesul-verbal de identificare a imobilelor pentru care fostul CAP și-a dat avizul favorabil. Imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin HG nr. 392/2002. În consecință, legea aplicabilă, în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere, era Legea nr. 33/1994, neavând relevanță sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut loc înainte de declararea utilității publice.
De altfel, cât vreme până la apariția HG nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu era declarate de utilitate publică, dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, sens în care este și jurisprudența instanței supreme (decizia civilă 3883/2011).
În cauză, prezintă relevanță chiar atitudinea pârâtei, care, deși susține în prezent că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăși a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege, și i-a notificat pe antecesorii reclamantei, considerând la acel moment că aceștia sunt proprietarii terenurilor și li se cuvin despăgubiri în conformitate cu legislația ce reglementează exproprierea. Pentru toate acestea, Curtea constată nefondat argumentele apelantei în sensul că reclamanta putea beneficia de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziție este anterioară exproprierii și nu poate produce efecte ultraactiv.
Referitor la prematuritatea acțiunii, Curtea reține că susținerile apelantei sunt, de asemenea, nefondate, întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputat reclamantei procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994 și nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de contractele hidroenergetice și apele lacului de acumulare.
Instanța a fost învestită cu cererea reclamantei de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile expropriate, și, contrar susținerilor apelantei, persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când expropriatorul va sesiza instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanșate de expropriator.
Nici excepția lipsei calității procesual pasive a . poate fi primită, atâta timp cât prin actul normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că expropriatorul, S. R., este reprezentat prin prezenta societate. Acesta a fost dată în judecată în această calitate, de reprezentant al Statului R. și nu în nume propriu. Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părților fiind corect stabilit.
Referitor la excepția lipsei calității procesual active a reclamantei se constată, din cele ce preced, că antecesorul reclamantei, def. C. V. a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la antecesorul reclamantei, inclusiv cele din litigiu. Dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantei a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât și prin recomandarea făcută antecesorului reclamantei de organele statului, în speță Primăria Sîntămărie O., de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obține despăgubiri pentru imobilele în litigiu care, fiind expropriate, nu mai puteau forma obiectul restituirii în natură.
Mai mult, recunoașterea dreptului de proprietate și îndreptățirea antecesoarei reclamanților la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de S. R. prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de expropriere, prezența pârâtă notificându-i pe antecesorii reclamantei cu privire la oferta de despăgubire.
Această procedură însă nu a fost finalizată întrucât la data notificării, antecesorii reclamantei erau decedați, iar reclamanta nu a avut cunoștință de aceste notificări.
Față de aceste aspecte, se constată că reclamanta justifică legitimare procesual activă, dreptul acesteia de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituțiilor administrative ale statului român, astfel că, reclamanta are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană de Drepturilor Omului.
Potrivit art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică îți în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.
Conform Jurisprudenței constante a Curții Europene a drepturilor Omului, noțiunea de bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 poate să acopere atât bunuri actuale cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un petent poate pretinde să aibă cel puțin o speranță legitimă să obțină beneficiul efectiv a unui drept de proprietate ( Gratzinger și Gratzingerorea contra Republicii Cehe).
În cauzele S. și alții împotriva României, S. contra României, A. Marshall împotriva României, A. împotriva României, CEDO a stabilit că petenții aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție deoarece prin hotărâre arbitrară definitivă s-a stabilit în mod definitiv nelegalitatea naționalizării imobilelor.
În cauza D. și alții împotriva României, CEDO a constatat că instanțele interne au dispus reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanților asupra unui teren și apoi au obligat Comisia de aplicare a legii fondului funciar să-i pună pe reclamanți în posesie asupra terenurilor respective.
Întrucât legislația internă reglementează proceduri prin care Comisia de aplicare a legii fondului funciar să procedeze la punerea intimatei în posesie asupra terenurilor respective și emiterea titlurilor de proprietate aferente, CEDO a constatat că în cauză cele două hotărâri judecătorești au creat reclamanților speranța legitimă de a fi puși în posesie și astfel „creanța” este suficient de bine stabilită încât să constituie o valoare patrimonială care atrage aplicarea garanțiilor prev. de art. 1 din Protocolul nr. 1 articolul 1 la Convenție.
Odată cu hotărârea pilot pronunțată în cauza A. și alții împotriva României, CEDO a reanalizat noțiunea de bun, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială nu este suficient ca legea să consemneze un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar ca și instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul conferit prin lege.
Astfel, potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudența CEDO „bunul actual” presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate iar speranța legitimă presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială care să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.
În speță, considerăm că reclamanta se poate prevala de protecția acordată de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, având un bun actual în sensul acestui articol.
Reiterăm că prin titlurile de proprietate eliberate și adeverința nr. 1682/2002, respectiv oferta de despăgubiri emisă de pârâtă, S., prin instituțiile sale administrative, a recunoscut reclamanților îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare, și dreptul la despăgubiri pentru terenurile expropriate.
În temeiul art. 1 din Protocolul Nr. 1 Adițional la CEDO, statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Însă, ceea ce impune acest articol, este că această lipsire de proprietate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă și rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului cât și al terenurilor, mai exact să existe un raport rezonabil de proporționalitate între măsura exproprierii și despăgubirea pentru această măsură.
În speță, este de necontestat că în fapt preluarea a operat în anii 1991 – 1992, iar sub aspectul legal prin HG nr. 392/2002, iar reclamanta în calitate de moștenitoare a proprietarului tabular, nu a primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina acesteia o pagubă disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
În concluzie, Curtea constată că în cauză reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate, astfel, sub acest aspect, justifică legitimare procesuală activă.
Pârâta mai invocă în susținerea excepției lipsei calității procesual active și împrejurarea că reclamanta nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor, proprietari tabulari. Din cele expuse în cele ce preced, rezultă cu evidență că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantei asupra terenurilor în litigiu a fost recunoscut, pârâta notificându-i pentru acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform actelor de stare civilă și certificatelor de moștenitor, reclamanta este moștenitoare a proprietarilor tabulari, aspect de altfel necontestat de pârâtă, ai imobilelor în litigiu.
Potrivit dispozițiilor art. 26 din Decretul Lege 115/1938, reluat și în art. 28 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenind din succesiune este opozabil față de terți fără înscriere în cartea funciară. Astfel, atâta timp cât dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamanta a făcut dovada calității de moștenitori după acești proprietari, Curtea nu poate primi susținerile apelantei în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor și că reclamanta nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru acestea.
Apelanta critică soluția primei instanțe și sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanție, critică ce nu poate fi primită. Prin cererea de chemare în garanție, pârâta solicită ca, în cazul în care va cădea în pretenții, chematul în garanție să fie obligat să o despăgubească cu sumele ce urmează a le plăti reclamanților. Pârâta și-a justificat această cerere, susținând că statul, ca beneficiar al investiției și a dreptului de proprietate publică asupra terenurilor expropriate, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii, iar Ministerul Finanțelor Publice este cel care gestionează fondurile bănești ale statului.
Or, potrivit art. 25 alin 2 din Decretul nr. 31/1956, S., ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Astfel cum s-a arătat, pârâta nu stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului, calitate confirmată printr-o normă speciale, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din HG nr. 392/2002. În concluzie, Curtea constată că prima instanță a soluționat corect cererea de chemare în garanție.
Cu referire la criticile aduse de către pârâtă pe fondul cauzei, se rețin următoarele:
Nu pot fi primite susținerile pârâtei în sensul că reclamanta a acceptat prețul propus, deoarece nu au formulat întâmpinare la notificări. Aceste notificări au fost emise pe numele antecesorului reclamantei, care figurează ca proprietar tabular, iar la data emiterii lor, acesta era decedat și astfel, reclamanta nu a avut cunoștință de prețul propus de expropriator. Mai mult, în situația în care expropriatorul ar fi apreciat că prețul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor, însă, așa cum s-a arătat, această plată nu a fost efectuată nici până în prezent, la mai mult de 10 ani de la demararea procedurii de expropriere.
Este adevărat că, potrivit art. 26 alin 2 din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul sub care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.
În cuprinsul raportului de expertiză, întrucât în cauză experții au arătat că terenul nu are corespondent pe raza unității administrativ – teritoriale, au luat în calcul oferte de vânzare și de cumpărare a terenurilor pe teritoriul județului Hunedoara, însă nici una dintre acestea nu vizează terenuri similare celor din litigiu. În aceste condiții, este evident că nu poate fi luate în considerare aceste prețuri estimative, care nu au la bază valori practicate efectiv în zonă datorită lipsei tranzacțiilor.
Experții au propus metoda ca valoarea imobilelor în litigiu să fie calculată după metoda de evaluare a terenurilor pe bază de profit, apreciind că aceasta corespunde cel mai bine situației de față. Prin această metodă, s-a propus o valoare de circulație de 436.789 lei (25,5 lei/mp), luând în considerare categoria de folosință a terenurilor 17.129 mp arabil.
În fața instanței de apel a fost depus un contract de vânzare – cumpărare încheiat de pârâtă cu terțe persoane, ce a fost încheiat în anul 2006 și a avut ca obiect imobile situate în extravilanul comunei B. Română, cu prețul de 2,15 și respectiv 2,04 Euro și fânaț de 1,47 Euro. Însă, câtă vreme aceste contracte au fost încheiate cu mult înainte de stabilirea valorii terenurilor în litigiu și au obiect imobile situate în alte zone decât cea în litigiu, Curtea nu poate lua în considerare prețurile stabilite prin aceste acte translative de proprietate, față de dispozițiile art. 26 alin 2 precitate.
Pentru cele reținute, Curtea constată că prețul stabilit de prima instanță pentru terenurile expropriate de 25,5 lei/mp pentru terenul agricol, fânaț este unul corect și rezonabil, criticile pârâtei fiind neîntemeiate.
Cu referire la echivalentul lipsei de folosință, se reține că:
Prin expertiza efectuată în fața instanței de fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri raportat la suprafața totală de 17.129 mp, având în vedere că terenurile sunt de luncă, în prima terasă a râului Strei și sunt cele mai fertile, luându-se în calcul veniturile medii (fila 130).
De asemenea, s-a avut în vedere că în perioada CAP –ului, în zonă au fost acordate loturi ajutătoare agricultorilor membrii CAP ce au fost cultivate în cea mai mare parte cu legume, respectiv culturile de porumb boabe și cartofi și o medie în privința legumelor. Astfel, experții au avut în vedere productivitatea reală ce se poate obține în zonă, stabilind o valoare de 17.471 lei/an.
Curtea apreciază că această variantă are în vedere productivitatea medie ce se poate obține în zonă conform potențialului productiv al solului, condițiile productive ale zonei este cea care răspunde exigențelor dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 întrucât despăgubirile sunt rezonabile, vizând realitățile economice ale zonei, într-o economie de piață.
În ce privește prescripția dreptului material al reclamantei de a solicita lipsa de folosință pe ultimii 20 de ani, se constată că această cerere este una patrimonială. Potrivit art. 1 alin. 1 coroborat cu art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.
Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin HG nr. 392/2002. Temeiul în care se naște dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Așadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Ca urmare, cererea reclamatei, în calitate de proprietară a terenului în litigiu, pentru obligarea pârâtului la plata lipsei de folosință, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, pentru restul perioadei acțiunea fiind prescrisă.
Curtea nu poate primi susținerile reclamantei intimate în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994 și că dreptul la acțiune privind aceste despăgubiri se naște în momentul în care instanța este sesizată de expropriator, conform art. 21 alin. 2 din Legea nr. 33/1994.
Este de observat, în primul rând, că despăgubirile la care se referă dispozițiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului și prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecința exproprierii și nu că este anterior acesteia. Despăgubirile la care este îndreptățită persoana îndreptățită cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat și eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosință din teren arabil în cale acces și alte asemenea despăgubiri.
Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să acopere și un astfel de prejudiciu.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 21 alin. 2 din Legea nr. 33/1994 reglementează situația în care instanța este sesizată de expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere și la ofertele de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că nu poate fi primită susținerea reclamantei în sensul că despăgubirea reprezentând lipsa de folosință, anterioară emiterii hotărârii de expropriere și stabilirii despăgubirilor, poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.
Curtea reține că și în ipoteza în care s-ar accepta susținerile reclamantei că aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noțiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune este cel de la care reclamanta a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat, astfel că și în această situație cererea este prescriptibilă.
Termenul de prescripție al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosință, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.
Astfel, în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acțiune curge de la data notificării – în condițiile art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994 sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanței de a stabili aceste despăgubiri.
În cazul pretențiilor vizând lipsa de folosință, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamantei, astfel că dreptul la acțiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat.
Pentru cele ce preced, Curtea constată criticile formulate de apelanta pârâta cu privire la prescripția dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosință, prima instanță pronunțând hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. 1 coroborat cu art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. În consecință, va reduce cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007 – 2011 la suma de 87.355 lei (17.471x5).
Cu referire la cererea de aderare la apelul pârâtei formulată de reclamantă, se reține că aceasta critică hotărârea numai în ceea ce privește reducerea onorariului de avocat în temeiul dispozițiilor art. 274 alin 3 C. proc. civ., critică ce se constată a fi fondată pentru cele ce urmează.
În conformitate cu prevederile art. 274 alin 3 C. proc. civ., instanței îi este permis să mărească sau să micșoreze onorariile avocatului, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sa mari față de valoarea juridică sau de munca îndeplinită, ceea ce este menit să împiedice abuzul de drept, prin determinarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență juridică calificată pe parcursul procesului.
În aprecierea cuantumului onorariului, instanța trebuia să aibă în vedere atât valoarea obiectului cât și proporționalitatea onorariilor cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.
(continuarea deciziei civile nr. 39/30.04.2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
Având în vedere activitatea avocatului prin raportare la criticile menționate mai sus, valoarea pricinii (acordată nu solicitată) de 611.499 lei, volumul de muncă, complexitatea cauzei, Curtea constată că nelegal prima instanță a redus onorariul de avocat și fără nici o motivare.
În atare situație, instanța de apel va majora onorariul acordat de instanța de fond, acordându-l în integralitate ca fiind corespunzător prestației efective.
În aceste sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că „un reclamant nu poate obține rambursarea costurilor și cheltuielilor decât în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor.
Pe cale de consecință și cererea de aderare la apel a reclamantei va fi admisă în temeiul art. 298 C. proc. civ., iar sentința atacată va fi schimbată sub acest aspect.
Față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și soluția dată ambelor apeluri, în cauză nu se vor acorda cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Admite apelul declarat de către pârâta . cererea de aderare la apel formulată de către reclamanta C. T. împotriva sentinței civile nr. 454/2012 pronunțată de către Tribunalul Hunedoara pe care o schimbă în parte numai sub aspectul cuantumului folosului de tras și a cheltuielilor de judecată și în consecință:
Reduce cuantumul despăgubirilor reprezentând folos de tras pentru perioada 2007 - 2011 la suma de 87.355 lei și stabilește cheltuielile de judecată la suma de 5700 lei.
Menține neschimbate celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Fără cheltuieli de judecată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 30.04.2013.
Președinte, C. G. N. | Judecător, M. F. C. | |
Grefier, N. P. |
Redc.C.G.N./08.05.2013
Tehn. N.P./9 ex/14.06.2013
Jud. fond – I.E.I.
| ← Grăniţuire. Decizia nr. 519/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 456/2013. Curtea de... → |
|---|
