Anulare act. Decizia nr. 554/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 554/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 27-06-2013 în dosarul nr. 383/191/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIE CIVILĂ Nr. 554/2013
Ședința publică de la 27 Iunie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. N.
Judecător C. M. C.
Judecător M. A. M.-vicepreședinte
Grefier M. R.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanta . F. A. împotriva deciziei civile nr. 21/A/2013 pronunțată de Tribunalul A. în dosar civil nr._ .
Se constată că în termenul de pronunțare acordat în cauză s-a depus originalul întâmpinării formulate de intimatul I. T., concluzii scrise din partea intimatului pârât I. T. formulate prin avocat cu împuternicire avocațială (fax) și note de ședință din partea recurentei reclamante . F. A. însoțită de înscrisuri.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din 20 iunie 2013, care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei B. sub nr._ reclamanta . – F. A. a chemat în judecată pe pârâtul I. T., solicitând pronunțarea unei sentințe prin care să se constate că este creditorul pârâtului și să se dispună anularea declarației de renunțare la succesiune făcută de pârât autentificată sub nr. 705/2005.
Acțiunea a fost întemeiată în drept pe art. 1718, 974, 975, 785 și 699 cod civil.
Prin sentința civilă nr. 814/2012 pronunțată de Judecătoria B. a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta ., în contradictoriu cu pârâtul I. T. și a fost admisă cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientele Z. A., și M. M..
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut următoarele:
Prin Sentința penală nr. 192/2009 a Tribunalului București, pronunțată în dosar nr._/3/2008, astfel cum fost modificată prin Decizia penală nr. 112/2010 a Curții de Apel București și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2396/2011 a ICCJ, pârâtul I. T. a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 214 alin. 2 Cod penal.
În urma acestei condamnări penale, inculpatul I. T. a fost obligat, în solidar, cu inculpatul B. G. (acesta în limita sumei de 216.071 Ron), cu inculpatul B. T. (acesta în limita sumei de 823.343 Ron), cu inculpatul P. I. (acesta în limita sumei de 187.585 RON), cu inculpatul M. L. (acesta în limita sumei de 461.843 Ron ), cu inculpatul N. V. M. ( acesta în limita sumei de 684.531 Ron) și C. H. (acesta în limita sumei de 789.964 Ron), la plata sumei totale de 7.257.375 Ron, către partea civilă .. Totodată, inculpatul I. T. a fost obligat și la plata sumei de 1.499.603 Ron către aceeași parte civilă.
În cauza dedusă judecății, reclamanta . insolvabilitatea pârâtului I. T. și solicită, pe calea acțiunii pauliene, anularea declarației autentificate sub nr. 705/2005 de BNP B. H. I., prin care se pretinde că pârâtul a renunțat la moștenirea lăsată de tatăl său.
Pentru promovarea acțiunii pauliene textul art. 975 Cod civ fixează două condiții generale: actul atacat să pricinuiască un prejudiciu creditorului și să fie fraudulos.
Articolul 699 alin. 1 cod civil instituie un caz particular de revocare pauliană, consacrându-se în mod expres posibilitatea revocării pauliene a renunțării la moștenire făcută de succesibil în paguba creditorilor săi. In această situație, prejudiciul generat creditorului constă în faptul că, prin refuzul fraudulos de a-și spori patrimoniul, debitorul a devenit insolvabil sau și-a mărit starea de insolvabilitate. Creditorul trebuie să dovedească frauda debitorului, constând în faptul că acesta a avut cunoștință de rezultatul păgubitor al actului său față de creditor.
Examinând declarația notarială (f. 5 dosar fond) care a fost atacată prin acțiunea revocatorie instituită de art. 699 alin. 1 Cod civil, instanța a constatat că aceasta nu are natura juridică a unei renunțări la moștenire.
Renunțarea la moștenire este un act juridic unilateral, expres și solemn, prin care succesibilul declară, în cadrul termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală că nu își însușește titlul de moștenitor, desființând cu efect retroactiv vocația sa succesorală și devenind astfel străin de moștenire.
Declarația notarială atacată nu reprezintă o declarație de renunțare la moștenire, ci astfel cum rezultă din cuprinsul și denumirea acesteia, este vorba doar de o „Declarație de neacceptare a succesiunii”, nefiind deci îndeplinită condiția caracterului expres al renunțării la moștenire. Pârâtul nu a dat o declarație de renunțare la moștenire în fața notarului public, ci doar a învederat că nu făcut niciun act de acceptare expresă, forțată sau tacită a moștenirii.
S-a observat că nici în cuprinsul certificatului de moștenitor nr. 48/2009 (f. 101), pârâtul I. T. nu figurează ca renunțător la moștenirea defunctului I. T. (tatăl său), ci este menționat ca fiind străin de moștenire prin neacceptare.
Această declarație nu ar putea fi calificată ca o declarație de renunțare la moștenire nici pentru faptul că nu a fost făcută în interiorul termenului de opțiune succesorală de 6 luni. Potrivit art. 700 alin. 1 cod civil, termenul de prescripție a dreptului de opțiune succesorală începe să curgă de la deschiderea succesiunii, deci de la data morții celui care lasă moștenirea.
În speță, tatăl pârâtului a decedat la data de 23 mai 2003 (f. 53 dosar fond), iar declarația atacată a fost făcută în fața notarului public la data de 19 iunie 2005, deci la mai mult de doi ani de la deschiderea moștenirii.
Toate aceste aspecte conduc la concluzia că declarația notarială atacată nu este o declarație de renunțare la moștenire care să poată face obiectul unei acțiuni revocatorii întemeiată pe art. 699 Cod civil. Această declarație nu produce prin ea însăși vreun prejudiciu reclamantei, astfel încât nu se justifică atacarea ei prin intermediul acțiunii revocatorii. Pârâtul a devenit străin de moștenire nu printr-un act de renunțare la moștenire, ci prin faptul că nu a exercitat acte de acceptare a moștenirii, exprese sau tacite, în interiorul termenului de opțiune succesorală. Reclamanta ar fi putut, eventual, să atace certificatul de moștenitor din care pârâtul a fost exclus, în măsura în care ar fi putut proba că acesta a făcut acte de acceptare tacită a moștenirii.
Cu privire la capătul de cerere prin care se solicită să se constate că reclamanta este creditoare a pârâtului, s-a reținut că nu este vorba de capăt de cerere propriu-zis, ci este doar un aspect pe care reclamanta îl invocă în susținerea acțiunii revocatorii. Este premisa care stă la baza promovării acțiunii pauliene. Faptul că reclamanta e creditoare a pârâtului, este un aspect care nu a fost contestat în cursul judecății și rezultă din cuprinsul hotărârilor penale depuse la dosar, astfel că nu se impune ca instanța să constate printr-o altă hotărâre judecătorească această calitate.
Oricum, dacă ar fi privit ca un petit propriu-zis, un astfel de capăt de cerere nu ar fi admisibil, prin raportare la prevederile art.111 Cod pr. civilă, întrucât reclamanta are la dispoziție acțiunea în realizare.
Astfel, reținând că declarația notarială atacată nu este o declarație de renunțare la succesiune, nefiind deci îndeplinite condițiile rezultate din prevederile art. 699 cod civil, instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă.
Cu privire la cererea de intervenție voluntară accesorie, s-a reținut că, așa cum rezultă din prevederile art.49-56 cod pr. civilă, o astfel de cerere are natura juridică a unei simple apărări în favoarea părții pentru care se face intervenția. In consecință, soluția dată cu privire la cererea de intervenție voluntară accesorie depinde de soluția pronunțată cu privire la cererea de chemare în judecată.
În cauza de față, având în vedere că numitele Z. A. și M. M., surorile pârâtului, au formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea acestuia, iar cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtul a fost respinsă, instanța a admis cererea de intervenție voluntară accesorie.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta solicitând în principal desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond și în subsidiar schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii reclamantei și obligării pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia civilă 21/A/2013 Tribunalul A. a respins apelul reclamantei, reținând în considerente următoarele:
Declarația a cărei anulare se solicită este o declarație de neacceptare a succesiunii dată de I. T. prin care acesta arată că nu a făcut nici un act de acceptare expresă, forțată sau tacită a succesiunii după defunctul său tată I. Toder decedat la 23.05.2003, nefiind vorba de o declarație de renunțare la succesiune ci de o declarație de neacceptare a succesiunii.
Potrivit art. 685 Cod civil succesiunea poate fi acceptată curat și simplu și sub beneficiul de inventar.
De asemenea potrivit art. 689 Cod civil acceptarea poate fi expresă sau tacită, fiind considerată acceptare tacită atunci când eredele face un act pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede și care lasă a se presupune neaparat intenția sa de acceptare.
Prin art. 690 Cod civil se prevede expres că actele curat conservatorii de îngrijire și de administrare provizorie nu sunt acte de primire a moștenirii dacă cel care le-a făcut n-a luat titlu sau calitatea de erede.
De asemenea art. 686 Cod civil stipulează că nimeni nu poate fi obligat de a accepta o moștenire ce i se cuvine.
Declarația de neacceptare a succesiunii este dată la doi ani după data deschiderii succesiunii consacrată de art. 651 Cod civil, respectiv decesul tatălui pârâților. La această dată nici nu se mai putea formula o declarație de renunțare la succesiune, având în vedere termenul de 6 luni de acceptare a acesteia, termen ce curge de la deschiderea succesiunii și în care pârâtul I. T. nu și-a manifestat voința cu privire la această succesiune.
Reclamanta se prevalează de dispozițiile art. 1718 Cod civil potrivit cărora persoana obligată personal de a-și îndeplini îndatoririle răspunde cu toate bunurile sale mobile și imobile prezente și viitoare, situație ce nu este incidentă speței de față, întrucât reclamanta a dobândit calitatea de creditor a pârâtului I. T. în anul 2010 în urma unei hotărâri penale, moment din care I. T. va răspunde cu toate bunurile sale prezente și viitoare, fără ca acest text de lege să-i confere reclamantei posibilitatea de a ataca în instanță acte ale pârâtului debitor efectuate cu 5 ani înainte ca reclamanta să fie creditoarea acestuia.
Tribunalul a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 699 Cod civil, întrucât și acest text de lege stabilește expres că doar creditorii celui ce renunță în paguba lor pot să ia autorizația justiției de a accepta succesiunea pentru debitorul lor în locul și în rândul său. Pentru a fi incident acest text de lege ar trebui ca dezbaterea succesiunii să aibă loc la momentul în care este clar stabilită calitatea de creditor al reclamantei, pârâtul să renunțe la succesiune, iar creditorul să solicite justiției dreptul de a o accepta în locul pârâtului. Succesiunea a fost dezbătură în anul 2009, nu există nicio declarație a pârâtului I. T. că a renunțat la succesiunea după tatăl său, declarația de neacceptare a succesiunii a fost dată în anul 2005, iar reclamanta nu a avut calitatea de creditor al pârâtului nici în anul 2005 și nici măcar în anul 2009.
La momentul în care pârâtul s-a prevalat de dreptul său conferit prin dispozițiile art. 686 Cod civil, respectiv a înțeles să declare că nu a acceptat succesiunea, reclamanta nu avea calitatea de creditor al pârâtului, astfel că prin această declarație ea nu a suferit nici un prejudiciu.
Din probele administrate în cauză, inclusiv înscrisurile depuse în apel și recunoașterea celorlalți pârâți rezultă că pârâtul I. T. a administrat livada de meri ce face parte parțial din masa succesorală după def. său tată, la solicitarea celorlalți moștenitori, având în vedere calitatea sa de specialist în agricultură. De asemenea, s-a reținut că pârâtul a locuit în imobilul situat în C. de Jos nr. 292, dar după cum s-a observat din certificatul de moștenitor nr. 48/2009 acest imobil este cuprins numai în cota de ½ părți în masa succesorală, iar în intervalul 2003 – 2005, data declarației de neacceptare a succesiunii, pârâtul a utilizat imobilul având în vedere acordul celuilalt coproprietar, mama sa, I. M. și acordul fraților săi.
La dosarul cauzei nu s-a făcut nicio dovadă certă în sensul dispozițiilor art. 690 Cod civil, anterior invocate, având în vedere că actele de îngrijire și de administrare provizorii a unor bunuri din patrimoniul defunctului nu reprezintă prin ele însele acte de acceptare tacită a succesiunii. Nici împrejurarea că pârâtul a locuit în acest imobil nu poate fi reținută ca un act de acceptare tacită a succesiunii, atâta vreme cât celălalt coproprietar al imobilului, mama pârâtului era în viață și a permis ca pârâtul să-l folosească.
Pentru a se prevala de dispozițiile art. 975 Cod civil reclamanta trebuia să facă dovada calității sale de creditor al pârâtului care să-i confere dreptul de a ataca actele viclene făcute de debitor în prejudiciul creditorului.
În cazul de față reclamanta a devenit creditor al pârâtului la o dată mult ulterioară datei la care a fost dată declarația de neacceptare a succesiunii. În anul 2005 reclamanta nu avea o creanță certă, lichidă și exigibilă față de pârâtul I. T., având în vedere că prima sentință dată, nedefinitivă a fost abia în anul 2007, respectiv la 2 ani după declarația atacată. Nu s-a dovedit nici existența unui prejudiciu cauzat creditorului prin neacceptarea succesiunii, având în vedere că din patrimoniul debitorului nu a ieșit nimic fraudulos, iar neacceptarea unei succesiuni nu echivalează cu o ieșire frauduloasă din patrimoniul celui cu vocație succesorală a unor bunuri și valori care până la urmă rămân incerte până la efectuarea inventarului succesiunii.
De asemenea, în cauză nu s-a dovedit că debitorul, respectiv pârâtul I. T., prin declarația dată ar fi săvârșit un act viclean supus controlului instanței la solicitarea creditorului ulterior.
Pârâtul în calitate de fiu avea posibilitatea să accepte sau nu o succesiune. Acesta în termenul prev. de art. 700 Cod civil nu și-a manifestat expres sau tacit poziția cu privire la succesiunea după tatăl său, iar în anul 2005 a declarat că nu a acceptat această succesiune, aspect cuprins și în certificatul de moștenitor eliberat în anul 2009, ca fiind străin de moștenire prin neacceptare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta . – F. A., care a solicitat desființarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, iar în subsidiar admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
În motivarea recursului s-a arătat că în mod greșit instanța de apel a înlăturat audierea martorilor solicitați de reclamantă fără a analiza care este utilitatea și pertinența acestei probe. În acest context a fost pronunțată o soluție după o cercetare incompletă a fondului cauzei.
Reclamanta a înțeles să solicite audierea martorilor pentru a dovedi că pârâtul I. T. a acceptat succesiunea după defunctul său tată prin folosința bunurilor din masa succesorală și administrarea acestora, ceea ce ar fi condus și la o altă soluție.
În mod greșit instanțele de fond au apreciat că declarația de neacceptare a succesiunii dată de pârâtul I. T. nu are natura juridică a unei renunțări la succesiune și nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 699 Cod civil.
Dacă ar fi fost administrate probele solicitate de reclamantă s-ar fi dovedit că I. T. a acceptat succesiunea după tatăl său, prin urmare declarația de neacceptare a succesiunii dată în fața notarului public nu corespundea realității. De altfel, declarația de renunțare la succesiune consacrată de art. 699 al. 1 Cod civil are în vedere întregul ansamblu de operațiuni legate de lipsa transferului de proprietate de la antecesor către cei cu vocație succesorală făcută în scopul de a-i lipsi pe creditori de bunurile urmăribile. Art. 699 al. 1 Cod civil este inspirat din dispozițiile art. 788 Cod civil francez în care renunțarea este privită ca o modalitate de a prejudicia drepturile creditorilor de a-și recupera sumele de încasat de la debitorii lor.
Recursul a fost întemeiat în drept pe art. 304 pct. 8 și 9 cod pr. civilă.
Intimatul pârât I. T. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală.
CURTEA, analizând legalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor formulate, constată următoarele:
Reclamanta a sesizat instanța de judecată cu o acțiune prin care a solicitat anularea declarației de renunțare la succesiune a pârâtului I. T. autentificată sub nr. 705/2005 de BNP B. H. I.. Deși reclamanta a invocat mai multe texte de lege pentru susținerea acțiunii sale, motivarea în fapt a acesteia duce la concluzia că suntem în prezența unei acțiuni pauliene, aceasta fiind acțiunea prin care creditorul solicită revocarea sau desființarea judiciară a actelor încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, reclamanta susținând că prin această renunțare pârâtul a dorit să sustragă de la urmărire bunurile ce îi revin după moștenirea tatălui său. Temeiul de drept al acestei acțiuni este art. 975 cod civil, cu aplicație particulară în cazul renunțării la moștenire făcută de un succesibil în frauda creditorilor săi, prevăzută de art. 699 cod civil.
Instanța de recurs constată că în speță nu sunt îndeplinite condițiile unei acțiuni pauliene, așa cum corect au constatat instanțele de fond, împrejurare față de care audierea martorilor solicitați de reclamantă nu era utilă soluționării cauzei.
Astfel, prima condiție care trebuie îndeplinită pentru admiterea unei astfel de acțiuni este aceea referitoare la creanța celui care exercită acțiunea pauliană, în sensul că aceasta trebuie să fie anterioară actului a cărui revocare se cere, pentru faptul că în momentul încheierii sale, creditorul posterior nu avea un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului. Or, creanța reclamantei a devenit certă, lichidă și exigibilă numai la data de 15 iunie 2011, când hotărârea penală a rămas definitivă, prin respingerea recursurilor, de către Înalta Curte de Casație și Justiție București, în timp ce actul a cărui anulare se cere datează din anul 2005, deci este mult anterior datei la care creanța creditorului a îndeplinit condițiile cerute de lege pentru a fi pusă în executare.
De asemenea, o altă condiție esențială a admiterii unei astfel de acțiuni este cea referitoare la dovedirea faptului că prin actul a cărui anulare se cere debitorul și-a creat o stare de insolvabilitate, ceea ce înseamnă că acesta este obligat ca, în prealabil, să pornească procedura executării silite împotriva debitorului și, numai dacă este în imposibilitate de a-și realiza creanța va fi în măsură să dovedească faptul că actul respectiv îi este prejudiciabil. În speță însă, creditoarea . nu a pornit executarea silită a titlului executoriu, astfel că nu s-a făcut dovada că actul a cărui anulare se cere a creat un prejudiciu efectiv creditoarei, adică a fost încheiat în frauda drepturilor sale.
Pe de altă parte, actul a cărui anulare se cere nu este un act de renunțare expresă la moștenire, ci o declarație de neacceptare a succesiunii, prin care pârâtul declară că nu a făcut niciun act de acceptare expresă forțată sau tacită succesiunii defunctului I. T., dată la 2 ani de la data decesului tatălui său I. T., care a decedat la data de 23 mai 2003.
Conform art. 700 cod civil actul de opțiune succesorală este prescriptibil și trebuie exercitat în termen de 6 luni de la data deschiderii succesiunii, iar prin împlinirea termenului dreptul de a accepta moștenirea se stinge, aceasta constituind o renunțare implicită la moștenire.
Prin urmare, această declarație de neacceptare a moștenirii, dată la 2 ani de la data decesului tatălui său nu are valoarea unei declarații de renunțare la moștenire care să poată fi anulată pe calea acțiunii revocatorii întemeiată pe art. 699 cod civil, atât datorită formei și conținutului său, cât și datorită faptului că a fost dată după expirarea termenului în care pârâtul putea să-și exercite dreptul de opțiune succesorală, ele devenind deja străin de moștenire la data de 23 noiembrie 2005. Astfel, această declarație dată după expirarea termenului de opțiune succesorală este lipsită de orice valoarea juridică și nu are semnificația unei renunțări la moștenire, așa cum eronat susține recurenta, anularea acestui act fiind chiar lipsită de interes.
În ceea ce privește probele testimoniale, se apreciază că instanțele de fond au făcut o corectă aplicare a art. 167 alin. 1 cod pr. civilă, în conformitate cu care dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii. Or, ceea ce dorea reclamanta să dovedească cu audierea martorilor nu putea duce la dezlegarea pricinii, dată fiind natura juridică a actului a cărui anulare s-a cerut, faptul că această declarație a fost dată după expirarea termenului de opțiune succesorală, dar cu mult înainte ca reclamanta să devină
(continuarea deciziei civile nr. 554/2013 pronunțată în dosar nr._ )
titulara unei creanțe certe, lichide și exigibile împotriva pârâtului debitor, și mai mult decât atât, nu s-a dovedit nici insolvabilitatea debitorului, nici frauda succesibilului renunțător și nici participarea la fraudă a comoștenitorilor renunțătorului, intervenientele Z. A. și M. M., surorile acestuia.
Pe de altă parte, ceea ce reclamanta dorea să dovedească cu martori nu era contestat de pârât și nici de interveniente, în cauză fiind dovedit faptul că pârâtul I. T. s-a ocupat de întreținerea pomilor fructiferi din livada părinților săi, la solicitarea celorlalți moștenitori, având în vedere calitatea sa de specialist în agricultură, însă aceste acte sunt acte de îngrijire și administrare provizorii, în sensul art. 690 cod civil, care nu reprezintă prin ele însele acte de acceptare tacită a unei succesiuni.
Având în vedere aspectele mai sus arătate, se constată că instanțele de fond au făcut o corectă interpretare și aplicare a legii la starea de fapt pe deplin stabilită, astfel că în temeiul art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 8 și 9 cod pr. civilă, se va respinge recursul reclamantei ca nefondat.
Nu se vor acorda cheltuielile de judecată solicitate de intimatul I. T. prin întâmpinare, întrucât acestea nu au fost dovedite.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta . împotriva deciziei civile 21/A/2013 pronunțată de Tribunalul A. – secția civilă.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 27.06.2013.
Președinte, A. N. - C.O. semn. conf. art. 261 C. Vicepreședintele Curții de Apel N. C. G. | Judecător, C. M. C. | Judecător, M. A. M. - C.O. semn. conf. art. 261 C. Vicepreședintele Curții de Apel N. C. G. |
Grefier, M. R. |
Red./Tehn CMC
2 ex./18.07.2013
jud. apel - L. P. P., L. D.
jud. fond - D. O.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 247/2013. Curtea de Apel... | Grăniţuire. Decizia nr. 488/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA → |
|---|
