Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 40/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 40/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 24-01-2013 în dosarul nr. 3827/97/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIE CIVILĂ Nr. 40/2013
Ședința publică de la 24 Ianuarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Judecător A. N.-președinte secție
Grefier M. R.
Ministerul Public a fost reprezentat de d-na procuror A. P. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamanta D. H. împotriva sentinței civile nr. 253/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._ .
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează procedura legal îndeplinită, faptul că cele recursul este scutit de la plata taxelor judiciare și s-a depus întâmpinare din partea intimatului pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Hunedoara. Recurenta reclamantă solicită judecarea în lipsă.
Reprezentanta Ministerului Public arată că nu are cereri de formulat.
Instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de respingere a recursului, menținerea hotărârii de fond. Corect prima instabță a respins acțiunea întrucât deportarea etnicilor germani înainte de 6.03.1945 nu se circumscrie perioadei de referință a Legii 221/2009, iar măsură nu a fost dispusă pentru fapte ce au avut drept scop împotrivirea la regimul totalitar comunist. În același sens a fost pronunțată recent și decizia nr. 15/2012 dată de ÎCCJ în recurs în interesul legii. În ce privește despăgubirile, corect a fost respinsă solicitarea având în vedere respingerea cererii de chemare în judecată și declararea neconstituționalității art. 5 din lege.
Față de actele dosarului și cele invocate, instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față;
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr._
reclamanta D. H. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice ca prin hotărârea ce se va pronunța, tribunalul să oblige pârâtul la plata sumei de 50.000 euro către reclamantă cu titlul de despăgubiri materiale și morale reprezentând prejudiciul moral suferit de reclamantă, urmare a deportării tatălui domniei sale Weber I. în URSS pentru munca de reconstrucție după al doilea război mondial. S-a solicitat totodată și a se constata caracterul politic al măsurii.
În motivele acțiunii, reclamanta a arătat că în data de 16.01.1945 tatăl domniei sale a fost deportat în URSS, la muncă în mină, până în data de 19.05.1945, când a decedat în condiții suspecte.
Pe timpul deportării, tatăl reclamantei a suferit atât fizic cât și psihic, neavând condiții minime de trai decent, hrană, medicamente, asistență medicală, i-a fost lezate în mod grav demnitatea, onoarea, cele mai importante drepturi personale, a fost supus unor suferințe de neimaginat, care, în final, i-au provocat decesul.
În drept s-au invocat disp. art. 2 al. 1, art. 3 dar și art. 5 al.1, lit. a, al. 2 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Cererea este scutită de plata taxelor de timbru, potrivit art. 4 al. 6 din Legea nr. 221/2009.
În probațiune s-au depus la dosar înscrisuri – acte de stare civilă.
Pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii având ca obiect acordarea de daune morale, ca inadmisibilă, urmare a pronunțării deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dar și ca nefondată (f.15). DGFP Hunedoara invocă excepția inadmisibilității formulării cererii, motivat de faptul că, pe de o parte, prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 al.1 lit. a din Legea nr. 221/2009, decizie publicată în Monitorul Oficial din data de 15.11.2010, dată de la care, dispozițiile declarate neconstituționale și-au încetat efectele, iar pe de altă parte situația de fapt invocată de petentă nu se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009.
Se solicită, totodată respingerea capătului de cerere prin care se solicită acordarea de daune, ca nefondat.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere și faptul că prin Legea nr. 221/2009 s-a reglementat acordarea de despăgubiri morale victimelor totalitarismului comunist pentru prejudiciul moral suferit dacă se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanțelor cauzelor de către instanțele de judecată, că reparația obținută prin efectele Decretului-lege nr. 118/1990 și a OUG nr. 214/1999 nu este suficientă, în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor condamnări cu caracter politic.
Referitor la pretențiile vizând daunele materiale, se arată în întâmpinare că acestea pot viza numai bunurile imobile, confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca urmare a măsurii administrative luate, ori, nu acesta este cazul în speța de față, nu se face vorbire despre imobile confiscate și nici nu se propun dovezi referitor la așa ceva.
Prin sentința civilă nr. 253/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara-secția I civilă, a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta D. H. în contradictoriu cu pârâtul Staul R. pentru despăgubiri în condițiile Legii 221/2009.
În considerentele sentinței, instanța de fond, după analiza situației istorice a României între anii 1940-1945, a reținut că în data de 16.01.1945 tatăl reclamantei a fost deportat în URSS, la muncă în mină, până în data de 19.05.1945, când a decedat în condiții suspecte. Pe timpul deportării, tatăl reclamantei a suferit atât fizic cât și psihic, neavând condiții minime de trai decent, hrană, medicamente, asistență medicală, i-a fost lezate în mod grav demnitatea, onoarea, cele mai importante drepturi personale, a fost supus unor suferințe de neimaginat, care, în final, i-au provocat decesul.
Instanța a constatat că, susținerile pârâtului legate de inadmisibilitatea prezentei cereri reprezintă în fapt apărări ce se cer a fi analizate pe fondul cauzei.
În drept s-au invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv art. 2 al.1, art. 3 dar și art. 5 al.1, lit. a, al. 2 din Legea nr. 221/2009.
Dispozițiile art. 1 din Legea nr. 221/2009, respectiv art. 3, 4 și 5 din aceeași lege, sunt fără echivoc în sensul că beneficiari ai acestei legi sunt persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic ori măsuri administrative cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instituit la 6 martie 1945. Or, tatăl reclamantei a suferit măsura administrativă la data de 16.01.1945, deci anterior perioadei de referință stabilită de dispozițiile Legii nr. 221/2009. Pe de altă parte, măsura deportării s-a datorat calității sale de etnic german, și nu ca urmare a săvârșirii unor acte îndreptate împotriva regimului comunist, regim care în ianuarie 1945 nici nu era instaurat pentru a se putea reține săvârșirea vreunei fapte în scopul prevăzut la art. 1 din Legea nr. 221/2009. În aceste condiții, instanța a constatat că, în ce privește măsura administrativă a deportării nu sunt incidente prevederile Legii nr. 221/2009, astfel că acest petit nu este întemeiat.
În privința persoanelor persecutate din motive etnice există o altă reglementare și anume O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice.
În plus, prin Decizia nr. 2/2001 ICCJ admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G., stabilind că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Cu alte cuvinte, art. 5 al. 1 lit. a produce efecte și după publicarea deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională asupra acestui temei legal, așa cum rezultă și din jurisprudența depusă de reclamantă, dar numai în cauzele soluționate definitiv la data plublicării deciziilor în Monitorul Oficial – singurele pentru care era născută o speranță legitimă, prin recunoașterea dreptului de către o instanța care pronunțase o hotărâre definitivă, chiar dacă nu și irevocabilă (cauza A. împotriva României).
Dispozițiile art. 5 al. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, modif. prin OUG nr. 62/2010 - se referă la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare (ori în prezenta cauză deși s-au formulat pretenții și pentru daune materiale, nu se arată care sunt bunurile confiscate, valoarea lor, nu se propun probe în susținerea existenței acestui prejudiciu material).
Potrivit art. 4 al.3 din Legea nr. 221/2009, sub aspectul probațiunii, instanța de judecată este obligată să ia toate măsurile pentru obținerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România. În cauza de față nu este vorba despre o condamnare, ci despre măsura deportării în URSS la munca de reconstrucție a URSS, măsură luată în virtutea obligațiilor stabilite în sarcina României prin Convenția de Armistițiu.
Este adevărat că potrivit art. 1 al.2 lit. a din Decretul Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; b) a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; c) a fost internată în spitale de psihiatrie; d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; e) a fost strămutată într-o altă localitate, de aceleași drepturi beneficiind și persoana care a fost deportată în străinătate după 23 august 1944.Dar acordarea acestor drepturi nu determină considerarea măsurii deportării ca reprezentând o măsură politică.
Într-un stat de drept, așa cum rezultă din art. 1 al.3 din Constituție, repararea unui act injust nu se poate realiza decât prin recurgerea la procedee legale, care să nu contravină dispozițiilor constituționale și obligațiilor care decurg din tratatele și documentele internaționale pe care statul român și le-a asumat și a căror respectare este obligatorie, conform art. 11 și art.20 din Constituție. În acest sens este și jurisprudența CEDO (cauzele R. contra României - 2006, Pincova și Pinc contra Republicii Cehe – 2003 – în Dec. nr. 923/2009 a Curții Constituționale, M. Of. nr. 520/2009).
Art. 21 din Constituție garantează accesul liber la justiție, cu finalitatea apărării drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale reclamantului, fără a conține nici o precizare referitoare la modul în care acestea urmează a fi dovedite. Este evident că, pentru a putea fi apărate, ele trebuie să existe, iar existența lor trebuie să fie probată în condițiile prevăzute prin lege. Aceasta nu îndreptățește susținerea potrivit căreia instituirea anumitor exigențe în materie ar constitui o încălcare a accesului liber la justiție (Dec. nr. 666/2005 a Curții Constituționale, M. Of. nr. 59/2006).
Considerentele de mai sus nu urmăresc a nega suferințele de neînchipuit îndurate de către cetățenii români deportați sau de familiile acestora, și care nu pot fi, în mod real, despăgubite în adevăratul sens al cuvântului. Ele reprezintă analiza pretențiilor formulate de reclamantă, din perspectiva dispozițiilor legale incidente în materie și relevă doar lipsa de temei juridic la acest moment a acestor pretenții.
Prin urmare, concluzionând față de analiza stării de fapt și a textelor de lege de mai sus, instanța a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta D. H., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, casarea sentinței atacate și rejudecând cauza să fie admisă acțiunea așa cum a fost formulată.
În motivarea recursului, reclamanta susține că a demonstrat cu probele administrate condițiile în care tatăl său a fost deportat în URSS, doar pentru că era etnic german, și fiind supus la agresiuni, după doar 4 luni a decedat. Consideră că instanța de fond a greșit când a reținut că Legea 221/2009 nu se aplică tatălui său, căci deși deportarea s-a făcut în ianuarie 1945, la data de 6.03.1945, tatăl recurentei era efectiv la munca de reconstrucție a URSS, decesul său survenind la puțin timp. În acest context, consideră justificată cererea sa de recunoaștere a caracterului politic al deportării în condițiile art. 4 alin. 2 din lege. Guvernul României a recunoscut acest caracter prin Decretul 118/1990. Consideră întemeiată cererea sa de acordare a daunelor morale, chiar și după Deciziile Curții Constituționale, susținând că trebuie apreciată despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul și nu prejudiciul în sine.
Prin întâmpinarea depusă, intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând că tatăl reclamantei a fost în URSS anterior perioadei de referință a Legii 221/2009, și că în mod corect au fost respinse daunele morale solicitate, care nu se mai pot acorda după pronunțarea Deciziilor 1358/2010 și 1360/2010, așa cum s-a stabilit și prin Decizia nr. 12/2011 a ICCJ dată în RIL.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, din oficiu și prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată următoarele:
Reclamanta a sesizat instanța cu o acțiune prin care a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii administrative constând în deportarea tatălui său de la domiciliu la muncă forțată în URSS, în perioada 15.01.1945 – 19.05.1945.
Temeiul de drept al acțiunii este Legea 221/2009, a cărei titulatură este neechivocă în sensul că are în vedere condamnările și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, fiind adăugate și alte temeiuri.
Pentru ca această măsură să fie considerată măsură administrativă cu caracter politic, era necesar ca reclamanta să dovedească, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. 2 coroborat cu art. 1 alin. 3 din Legea 221/2009, că prin săvârșirea unor fapte anterioare, tatăl său a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din OUG 214/1999, și anume persoana respectivă să fi participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România la data de 6 martie 1945 și că datorită acestor acțiuni s-a luat măsura administrativă față de persoana în cauză.
Art. 2 alin. 1 din OUG 214/1999, la care face referire textul de lege citat anterior, enumără limitativ cazurile în care sunt considerate ca având caracter politic anumite infracțiuni
Din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că acesta și-ar fi exprimat protestul față de dictatura comunistă sau că ar fi avut manifestări contrare regimului de atunci, ori că prin activitatea desfășurată a dorit să-și exprime protestul împotriva dictaturii, a abuzului de putere și al nerespectării drepturilor omului, astfel încât măsura deportării în străinătate, luată în ianuarie 1945, nu poate avea caracter politic în sensul legii speciale, cu atât mai mult cu cât a fost luată anterior perioadei de referință a Legii 221/2009.
Indiferent că este vorba de internare în lagăr de muncă și deportare în URSS, de lipsire de liberate în mod nelegal sau de supunere la muncă forțată, considerentele de mai sus care justifică lipsa caracterului politic al acestei măsuri, în sensul Legii 221/2009, sunt valabile.
Măsurile invocate de reclamantă au fost avute în vedere de OUG 105/1999, care se referea la acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice”. Astfel, tatăl reclamantei se putea încadra în art. 1 alin. lit. a din OUG 105/1999, care se referă la persoane deportate în ghetouri sau în lagăre de concentrare din străinătate, fiind persoană deportată în lagăr de concentrare în URSS, măsură luată de regimul politic existent în România înainte de 6 martie 1945, din motive etnice, tatăl reclamantei fiind persoană de etnie germană.
Din cele arătate mai sus rezultă că voința legiuitorului care a adoptat Legea 221/2009 a fost aceea de a reglementa exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de S. comunist instaurat la 6.03.1945, prin guvernul dr. P. G., ori măsurile care au fost luate anterior acestei date nu puteau viza răsturnarea acestui regim politic, fiind evident că, măsurile luate în speță au avut legătură directă cu înfrângerea României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii și a celorlalte Națiuni Unite. În urma acestui război s-a încheiat Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944 între guvernul român pe de o parte, și guvernele Uniunii Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte, decizia de deportare aparținând Comisiei Aliate de Control pentru România, deportarea cetățenilor români de etnie germană și maghiară, în URSS, nefiind prevăzută în
(continuarea deciziei civile nr. 40/2013 pronunțată în dosar nr._ )
Convenția de Armistițiu.
În același sens s-a pronunțat și ICCJ prin Decizia nr. 15/2012, publicată în M. Of. din 12.12.2012, în care a stabilit că în interpretarea Legii 221/2009, deportarea și prizonieratul în fosta URSS nu constituie măsuri administrative cu caracter politic.
Referitor la daunele morale solicitate, în mod corect au fost respinse în contextual în care s-a stabilit că după publicarea în M. Of. a deciziei 1358/2010 cererea întemeiată pe art. 5 alin 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 nu mai are suport legal. Reclamanta a introdus acțiunea la data de 16.05.2011 și a fost soluționată de instanța de fond la data de 23.05.2012, deci chiar introducerea acțiunii s-a făcut după pronunțarea deciziei 1358/2010 a Curții Constituționale, așa că nu avea speranța legitimă în obținerea sumei solicitate, întrucât nu avea o sentință definitivă în acest sens, deci nici un bun ocrotit de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
Față de cele arătate mai sus, se constată că instanța de fond a dat o interpretare greșită prevederilor legii speciale, deportarea realizată de armata sovietică cu privire la cetățenii români de etnie germană și maghiară, nu se încadrează în dispozițiile Legii 221/2009, motiv pentru care în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, va fi respins recursul reclamantei ca nefondat.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta D. H. împotriva sentinței civile 253/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 24 ianuarie 2013.
Președinte, C. G. N. | Judecător, M. F. C. | Judecător, A. N. |
Grefier, M. R. |
Red. AN
Tehn. AN/22.02.2013
2 ex/ MR
jud. fond- D. A. A.
| ← Grăniţuire. Decizia nr. 72/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA | Anulare act. Decizia nr. 674/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA → |
|---|
