Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 683/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 683/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 27-09-2013 în dosarul nr. 4840/97/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 683/2013
Ședința publică de la 27 Septembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. M.
Judecător M. F. C.
Judecător M. A. M.-vicepreședinte
Grefier N. P.
Cu participarea din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia
Procuror V. L.
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de reclamanta V. M. și de pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat prin DGFP HUNEDOARA, împotriva sentinței civile nr. 108/2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._, având ca obiect despăgubiri Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat E. Ș. cu delegație la dosar pentru recurenta reclamantă, lipsă fiind aceasta și restul părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței, procedura de citare legal îndeplinită cu părțile la acest termen de judecată, recursurile de față sunt motivate, scutite de la plata taxelor judiciare de timbru și s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C. pr. civ.
Se constată că s-a înregistrat la dosar, prin serviciul registratură al instanței, întâmpinare formulată de recurentul pârât S. R. prin MFP reprezentat prin DGRFP Timișoara pt. DGFP Hunedoara, la recursul declarat de reclamantă.
Nefiind alte cereri formulate și probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Mandatara reclamantei recurente, avocat Ș. E. solicită admiterea recursului declarat de reclamantă așa cum a fost formulat și detaliat în scris și obligarea pârâtului la plata către aceasta a daunelor morale.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea ambelor recursuri, atât cel declarat de reclamantă cât și cel declarat de pârât și menținerea ca temeinică și legală a sentinței pronunțată de instanța de fond, având în vedere practica judiciară consacrată în materie.
Mandatara recurentei reclamante solicită respingerea recursului declarat de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.
Instanța, în deliberare, față de actele dosarului, lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursurilor civile de față,
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub dosar nr._ /11.06.2012, reclamanta V. M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al condamnării defunctului său tată, P. T., decedat la data de 26 noiembrie 1988 – la pedeapsa închisorii de 7 ani, degradare civică și confiscarea totală a averii, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale – prevăzută și pedepsită de art. 209 Cod penal anterior – dispusă prin sentința penală nr. 96/18.03.1960 a Tribunalului M. Timișoara, menținută prin decizia Tribunalului M. Cluj și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 300.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, pentru prejudiciul moral cauzat antecesorului său, prin pedeapsa respectivă.
Prin sentința civilă nr. 108/2013, prima instanță a admis în parte acțiunea reclamantei, a constatat caracterul politic al condamnării antecesorului reclamantei, P. T., decedat la data de 25.11.1988, pentru săvârșirea delictului de uneltire contra ordinii sociale, dispusă prin sentința penală nr. 96/1960 a Tribunalului M. Timișoara și respectiv, prin decizia nr. 472/1960 a Tribunalului M. al Regiunii a III - a Militară Cluj. A respins în rest acțiunea civilă și a obligat pârâtul să plătească reclamantei, cheltuieli de judecată în sumă de 1000 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 96/1960 a Tribunalului M. Timișoara, tatăl reclamantei a suferit o condamnare de 7 ani închisoare corecțională, 5 ani interdicție corecțională și confiscarea averii, pentru săvârșirea delictului de uneltire contra ordinii sociale, prev. și ped. de art. 209 pct. 2 lit. a Cod penal, fiindu-i confiscată, totodată și averea personală, conform procesului – verbal din 02.06.1960. Prin decizia penală nr. 472/1960, Tribunalul M. al Regiunii a III-a Cluj, a confirmat soluția prin respingerea recursului formulat de antecesorul reclamantei.
Față de prevederile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a constatat că această condamnare are de drept caracter politic.
În ceea ce privește posibilitatea acordării de despăgubiri reclamantei pentru prejudiciul moral suferit de soțul reclamantei, prima instanță a reținut că față de decizia nr. 12/2011, pronunțată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, potrivit căruia s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 al. 1 lit. a teza I-a din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării acestor decizii în Monitorul Oficial, respectiv 15.11.2010.
Față de aceste considerente Tribunalul a respins cererea de acordare a daunelor morale.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs ambele părți.
Reclamanta a solicitat modificarea în parte a hotărârii în sensul de a se admite și capătul de cerere referitor la daunele morale.
În expunerea motivelor, reclamanta recurentă susține că instanța de fond nu a aplicat textele de lege cu caracter de dezdăunare prevăzute de art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 5 alin. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu a avut în vedere nici decizia Curții Constituționale nr. 186/1999 și art. 20, 147-148 din Constituție. Recurentul arată de asemenea că deciziile nr. 1354/2010 și 1358/2010 ale Curții Constituționale nu sunt aplicabile.
În drept se invocă art. 3041 C. pr. civ.
Pârâtul a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii în întregime a acțiunii.
În expunerea motivelor, recurentul arată că nu se mai impunea constatarea caracterului politic al condamnării antecesorului reclamantei, întrucât această condamnare are de drept un asemenea caracter.
În drept se invocă art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate, Curtea reține următoarele:
În ce privește recursul reclamantei, se constată că aceasta a investit instanța de judecată cu o acțiune în constatarea caracterului politic al condamnării tatălui său și acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit de către acesta din urmă.
Prin Decizia nr. 1358/2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.
Art. 147 alin. 4 din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari și produce efecte numai pentru viitor, nu și pentru trecut. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3/2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre . și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12/2011 dată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, care a statuat drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță sentința primei instanțe a fost pronunțată la data de 30.05.2012, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.
În același sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a reținut că invalidarea art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 de către Curtea Constituțională a urmărit un obiectiv de interes public, legat de buna administrare a justiției, așa cum rezultă din motivarea Curții Constituționale, care a criticat modul vag de redactare a dispozițiilor legale în cauză și a subliniat necesitatea de a evita coexistența mai multor acte normative referitoare la despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele persecutate politic în timpul regimului comunist (cauza Unédic contra Franței, cauza Nastaca D. și alții împotriva României).
CEDO a considerat că, chiar dacă reclamanții percep ca pe o nedreptate faptul că instanțele de judecată au dat curs deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale, o astfel de nedreptate este inerentă oricărei schimbări în soluția juridică ce ar apărea, ca urmare a exercitării unui mecanism de control normal într-un stat democratic, Curtea a reamintit, de asemenea, în acest sens, faptul că și cerințele securității juridice și protecției încrederii legitime a justițiabililor nu consacră un drept legitim la o jurisprudență constantă.
Aplicarea în speță a soluției reținute în decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 nu a pus la îndoială drepturile care au fost dobândite cu caracter definitiv de către reclamanți. Mai mult, noua situație juridică ce rezultă din decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 a fost perfect cunoscută de reclamanți și în întregime previzibilă, atunci când instanțele de judecată s-au pronunțat cu privire la cererea lor în despăgubiri.
Pe cale de consecință, în mod corect a reținut prima instanță că reclamanta nu este îndreptățită la daune morale, în baza Legii nr. 221/2009.
În ce privește incidența art. 5 din CEDO, invocat de recurentă, se constată că această normă reglementează dreptul la libertate al persoanei, iar alin. 5 al acestui articol prevede dreptul la reparații al oricărei persoane care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol. În speță nu este incident acest text din Convenție, pentru că norma internă nu este contrară Convenției. Instanța de contencios constituțional a reținut în considerentele deciziei nr. 1358/2009 tocmai faptul că persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă au dreptul la daune morale, iar acest drept este recunoscut încă din 1990, prin Decretul-lege nr. 118/1990. Ca urmare, nu se poate reține că legislația națională nu consacră dreptul la reparații, prevăzut și de art. 5 alin. 5 din CEDO. Ceea ce s-a considerat contrar Constituției a fost atingerea adusă valorii supreme de dreptate, prin intervenția legiuitorului, care, după 20 de ani, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 reglementează același drept la daune morale pentru persoanele condamnate politic.
Pentru aceste considerente, Curtea constată nefondat recursul reclamantei și urmează ca în temeiul art. 312 C. pr. civ. să îl respingă.
În ce privește recursul pârâtului, Curtea reține că potrivit art. 1 alin. 2 lit. a din Legea 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic, condamnarea pronunțată pentru infracțiunile prevăzute de art. 209 din Codul penal anterior. Ca atare, legiuitorul a considerat că nu se mai impune dovedirea caracterului politic al unor astfel de condamnări.
Norma juridică cuprinsă în art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009 are caracter obiectiv, este independentă de subiectele raportului juridic concret, prevăzând în mod abstract că orice condamnare pentru infracțiunile prevăzute de art. 209 din Codul penal anterior au caracter politic.
În cadrul raporturilor juridice concrete, subiectul care se consideră beneficiarul acestei norme juridice trebuie să facă dovada că hotărârea prin care a fost condamnat se încadrează în prevederile art. 1 din Legea nr. 221/2009, situație în care legea prezumă caracterul politic și nu mai este necesar să-l dovedească.
Ca urmare, plecând de la norma abstractă, obiectivă cuprinsă în art. 1 din lege, în mod corect, instanța de fond a constatat că situația concretă a tatălui reclamantei se încadrează în această prevedere și ca urmare, condamnarea suferită de acesta are caracter politic.
Față de aceste considerente, Curtea constată nefondat recursul pârâtului, urmând ca în temeiul art. 312 C. pr. civ., să îl respingă.
Pentru aceste motive:
(continuarea deciziei civile nr. 683/27.09.2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
În numele legii
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta V. M. și pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 108/2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara – Secția I Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 27.09.2013.
Președinte, D. M. | Judecător, M. F. C. | Judecător, M. A. M. |
Grefier, N. P. |
Redc. M.F.C.
Tehn. M.F.C.
2 ex/02.10.2013
Jud. fond – M. I.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 757/2013. Curtea de... | Conflict de competenţă. Sentința nr. 62/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
