Obligaţie de a face. Decizia nr. 684/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 684/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 27-09-2013 în dosarul nr. 7173/306/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 684/2013
Ședința publică de la 27 Septembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. M.
Judecător M. F. C.
Judecător M. A. M.-vicepreședinte
Grefier N. P.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de pârâții V. G., S. M. și S. I., împotriva deciziei civile nr. 99/2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar civil nr._, având ca obiect obligație de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței, procedura de citare legal îndeplinită cu părțile la acest termen de judecată, recursul de față este motivat, se solicită judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 C. pr. civ. și nu este timbrat.
Instanța, în deliberare, față de lipsa părților, lasă cauza la a doua strigare.
La reluarea cauzei și repetarea apelului nominal în ședință publică se constată lipsa părților.
Instanța, în deliberare, față de lipsa părților și actele dosarului, lasă cauza în pronunțare pe excepția netimbrării recursului.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
Prin sentința civilă nr. 7035/23.10.2012, pronunțată de Judecătoria Sibiu, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul C. A. - Întreprindere I. în contradictoriu cu pârâții V. G., S. M. și S. I., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul instanței sub nr. de dosar_, reclamantul C. A. - Întreprindere I. a chemat în judecată pe pârâții V. G., S. M. și S. I. solicitând instanței să fie obligați pârâții să își dea acordul privind obținerea autorizației de funcționare a „C. A.-întreprindere individuală” în spațiul comercial de la parterul imobilului din Sibiu, Piața M., nr. 14 prin desfășurarea activității conform obiectului specific, în caz contrar hotărârea să țină loc de acord; cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că A. C. este proprietarul spațiului comercial de la parterul imobilului din Piața M., nr. 14 și pentru a desfășura activitatea comercială e nevoie de acordul tuturor coproprietarilor după cum pretinde serviciul de specialitate al Primăriei Sibiu. În acest scop, trei dintre cei cinci coproprietari au semnat formularul care reprezintă acordul lor pentru desfășurarea activității întreprinderii individuale.
Pârâții nu au vrut să își dea acordul, fără să își motiveze atitudinea deși au fost notificați în acest sens.
În drept, sunt indicate art. 12, 14, 15 C. civil.
În considerentele sentinței prima instanță a reținut că apartamentul proprietatea reclamantului se afla amplasat la parterul imobilului situat în Sibiu, Piața M., nr. 14, iar pârâții dețin în proprietate alte două apartamente din același imobil, pârâtul V. G., având apartamentul la parter, cu un perete comun cu apartamentul deținut de reclamant, iar pârâții S. deținând un apartament la etaj, deasupra apartamentului reclamantului.
Prin prezenta acțiune reclamantul dorește a primii acordul pârâților în vederea desfășurării în imobilul său a activității de restaurant-bar, așa cum reiese din fișa semnată de un alt coproprietar, fila 5, iar refuzul pârâților se întemeiază pe dreptul lor de proprietate, pe care doresc să-l exercite în mod liniștit cu respectarea de către ceilalți a ordinii și liniștii publice.
Codul civil din 2009 a reglementat în mod expres în art. 15 abuzul de drept, astfel „nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil,contrar bunei-credințe”. De asemenea, relevante sunt și dispozițiile art. 1353 din Codul civil 2009, dispoziții conform cărora ”cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să-l repare, cu excepția cazului în care acesta este exercitat abuziv”.
Din lecturarea acestor dispoziții legale se desprinde ideea conform căreia exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalității sale, ci cu intenția de a vătăma o altă persoană sau contrar bunei-credințe.
Astfel, exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de următoarele principii: 1. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii si a moralei; 2. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale externe, atât de ordin material cât și de ordin juridic; 3. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat in limitele sale interne, adică numai potrivit scopului economic si social în vederea căruia este recunoscut de lege; 4. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună credință. Aceste patru principii sunt cumulative, în exercitarea drepturilor subiective civile nefiind suficientă respectarea numai a unuia sau a unora dintre ele. Numai dacă dreptul subiectiv civil este exercitat cu respectarea celor patru principii menționate mai sus, își va dovedi exactitatea adagiul qui suo iure utitur, neminem laedit(cine își exercita dreptul sau nu vătăma pe nimeni).
Instanța a apreciat că în prezenta cauză, pârâții refuză a permite reclamantului să desfășoare o activitate economică de restaurant-bar, în mod justificat având în vedere inconvenientele pe care le aduce desfășurarea unei asemenea activității asupra vieții cotidiene a acestora. Astfel, pârâtul V. a arătat în cuprinsul interogatoriului luat faptul că aude toată gălăgia și dorește să se odihnească în casa sa, în timp ce pârâții S. arată faptul că este foarte mare gălăgie, iar mirosurile de la bucătărie urcă în apartamentul lor.
Faptul că refuzul pârâților nu este abuz reiese și din sesizările formulate la diferite instituții (f 19-30) printre care și cea adresată primarului Mun. Sibiu semnată de un număr de 35 de locatari (f 22, 23).
Față de cele învederate, instanța a constatat faptul că dacă pârâții și-ar da acordul pentru funcționarea în imobilul reclamantului a unui restaurant-bar disconfortul lor ar fi nu numai evident (prin gălăgia care se produce) cât și continuu, ceea ce este anormal ca o persoană să fie supusă unui asemenea disconfort în propria sa casă.
Pârâții încearcă a-și exercita dreptul de proprietate în așa manieră încât să poate avea o viață cotidiană normală, de confort și liniște fără a aduce atingere dreptului de proprietate al reclamantului, acesta din urmă având posibilitatea de a desfășura în imobilul său activități care să nu aducă atingere dreptului de proprietate al pârâților (cum este plafarul care funcționează în prezent).
Prin urmare, instanța a constatat faptul că pârâții nu își exercită drepturile în scopul de a-l vătăma pe reclamant, refuzul lor fiind justificat, ocazie cu care instanța a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, calificat de instanță ca fiind apel, reclamantul solicitând modificarea ei și admiterea acțiunii, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului s-a arătat că în mod greșit prima instanță, a reținut că desfășurarea activității de bar- restaurant ar genera inconveniente părților, în condițiile în care întreaga zonă din Piața M., unde se afla și această terasă are aceeași destinație ( existând și în partea dreaptă și în stânga alte terase de același tip).
Instanța de fond a apreciat că activitate desfășurată de reclamant ar fi o sursă de poluare fonică și ar produce disconfort părților, dar nu a analizat în ansamblu situația amplasării imobilului. Trei din cinci coproprietari ai imobilului și-au dat acordul pentru ca reclamantul să poată desfășura în acel spațiu activitatea comercială. Atitudinea părților reprezintă un abuz de drept.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 ind. 1 C. pr. civ.
Tribunalul Sibiu – Secția I Civilă, prin decizia civilă nr. 99/2013, a admis apelul declarat de reclamantul C. A. împotriva sentinței civile nr. 7035/23.10.2012 pronunțată de Judecătoria Sibiu, pe care a schimbat-o în tot în sensul că:
S-a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul C. A. în contradictoriu cu pârâții V. G., S. M. și S. I. și în consecință:
Au fost obligați pârâți să-și dea acordul pentru obținerea autorizației de funcționare a „C. A. – întreprindere individuală” în spațiul comercial de la parterul imobilului din Sibiu, ., nr. 14 pentru desfășurarea activității conform obiectului specific, în caz contrar prezenta decizie urmând să țină loc de consimțământ.
Au fost obligați intimații V. G., S. M. și S. I. la plata către recurentă a sumei de 10 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut și motivat următoarele:
Instanța de fond își întemeiază soluția de respingere a acțiunii reclamantului pe ideea de abuz de drept, înțelegând prin acestea că încercarea sa de a desfășura o activitate economică în spațiul pe care îl deține, spațiu ce avea această destinație de la momentul cumpărării ( fapt ignorat de prima instanță), reprezintă o exercitare a dreptului său de proprietate dincolo de limitele sale firești de natura să se constituie într-un abuz.
În opinia Tribunalului, soluția primei instanțe are la baza o incompletă stabilire a stării de fapt. Astfel, instanța de fond nu a reținut un aspect esențial în cauză, anume faptul că activitatea pentru care reclamantul recurent solicită acordul părților urmează să se desfășoare exclusiv pe terasa din fața clădirii, într-o zonă în care se află multe alte terase, atât în partea dreaptă cât și în cea stângă a spațiului deținut de reclamant, zona din Piața M. a orașului Sibiu, arătând această destinație în timpul verii, iar faptul este de notorietate.
Așa fiind, disconfortul invocat de părți unul care nu provine de la reclamant sau nu numai de la reclamant în ce privește zgomotul ci de la întreaga zonă.
Dacă situația de fapt ar fi fost alta, cea care s-ar putea desprinde din motivarea primei instanțe, în sensul că reclamantul ar fi singurul care ar intenționa să desfășoare o activitate comercială în zonă, într-un imobil în care toate celelalte apartamente ar avea destinație de locuință și dacă imobilul s-ar fi situat într-o zonă doar de locuințe, soluția primei instanțe ar fi una acceptată și de tribunal.
Caracterul abuziv se privește din perspectiva limitelor dreptului de proprietate fie că este vorba de limite materiale sau de cele legale. Instanța de fond a reținut corect definiția legală a abuzului de drept (art. 15 cod civil), anume ca niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe un altul sau într-un exclusiv și rezonabil, contrar bunei credințe.
Stabilirea caracterului excesiv sau nerezonabil al exercitării unui drept așa încât să poată fi conchis că ne aflam în prezența abuzului, este însă, mai dificil de făcut.
Din perspectiva tribunalului, modul în care reclamantul intenționează să exercite dreptul de proprietate asupra terenului său, spațiul comercial, nu poate fi calificat ca fiind un abuz de drept, situația încadrându-se mai degrabă în sfera inconvenientelor de vecinătate. S-a spus astfel că „dreptul de proprietate nu mai poate purta asupra sa o veritabilă suveranitate, plena in re potestas, nu mai poate fi reprezentat ca nu dominium în sensul etimologic al cuvântului, ci tinde să devină un drept comun, ca toate celelalte, absolut din perspectiva originii sale, a rațiunii sale de a fi, însă profund social din perspectiva realizării sale practice”.
In contextul stării de fapt reținerea, exercitarea de către reclamant a activității pentru care solicita acordul părților se încadrează în categoria unor inconveniente normale de vecinătate.
Celelalte aspecte invocate de pârâții intimați anume obturarea accesului lor în pivnița sau depozitarea de materiale pe spațiul comun și alte asemenea, nu se subsumează ideii de exercitare a dreptului reclamantului în limitele sale firești și, evident, în privința acestora se poate antrena responsabilitatea acestuia.
Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept și în temeiul dispozițiilor art. 296 C. pr. civ., tribunalul a admis apelul, a modificat în tot sentința primei instanțe, în sensul că a admis acțiunea reclamantului astfel cum a fost formulată.
În temeiul dispozițiilor art. 274 C. pr. civ., reținând culpa procesuală a intimaților, aceștia au fost obligați la plata către apelant a sumei de 10 lei cheltuieli de judecată in apel, reprezentând taxa de timbru.
Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs pârâții V. G., S. I. și S. M., prin care au solicitat admiterea recursului, considerând hotărârea instanței de apel ca netemeinică și nelegală.
În motivarea recursului au arătat că instanța de apel în mod greșit își întemeiază hotărârea pe ideea de abuz de drept exercitat de către pârâți, refuzul lor având la bază prevederile art. 11 din Codul Civil și nu încalcă prevederile art. 15 din același cod.
Recurenții au mai arătat că liniștea lor este tulburată de zgomotul produs în interiorul localurilor, dar și de pe terasele amplasate în fața acestor localuri, de angajații lor, de muzică, de mirosuri. În plus, spațiul reclamantului nu este compus și din curte ca loc de depozitare, așa încât acesta a depozitat marfa în dreptul intrării pârâților în imobil. Arată că în prezent, în spațiu funcționează în acest moment un plafar, pentru care nu a fost necesar acordul lor, dar reclamantul dorește și urmărește deschiderea unui local cu activități care deranjează ordinea publică, liniștea locatarilor imobilului. Se mai arată că la acțiunea reclamantului au fost atașate acordurile coproprietarilor, semnate în luna mai 2011, care în prezent nu mai sunt valabile. Se mai arată că au motivat refuzul lor, de lipsa de încredere față de reclamant.
În drept se invocă prevederile Legii nr. 61/1991, art. 12, 14 și 15 C. civ, art. 26 alin. 2, art. 35 și art. 44 alin. 7 din Constituția României.
Intimatul reclamant nu a depus întâmpinare.
Nu s-au depus înscrisuri noi în recurs, iar recursul nu a fost timbrat.
Curtea, prealabil analizării motivelor de recurs, constată următoarele cu privire la excepția netimbrării recursului:
Recurenții au fost citați cu mențiunea de a timbra recursul cu suma de 9,5 lei taxă de timbru și suma de 0,5 lei timbru judiciar, dovada de îndeplinire a procedurii de citare cu părțile aflându-se la dosar la filele 14, 15, 17 însă recurenții nu și-au îndeplinit această obligație.
Potrivit art. 20 alin. 1 din Legea 146/1997, taxele de timbru se plătesc anticipat, iar potrivit art. 20 alin. 2, dacă taxa nu a fost plătită în cuantum legal la momentul înregistrării cererii, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată.
(continuarea deciziei civile nr. 684/27.09.2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
Art. 20 alin. 3 din Legea 146/1997 prevede că neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea cererii, dispoziții identice fiind cuprinse în art. 35 din Ordinul 760/c/1999.
Față de cele arătate mai sus, Curtea va anula ca netimbrat recursul declarat de pârâții V. G., S. I. și S. M. împotriva deciziei civile nr. 99/2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu, aceștia neîndeplinindu-și obligația legală de a timbra recursul, în cuantumul stabilit de instanță și menționat în citație.
Pentru aceste motive:
În numele legii
DECIDE
Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâții V. G., S. I. și S. M. împotriva deciziei civile nr. 99/2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu- Secția I Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 27.09.2013.
Președinte, D. M. | Judecător, M. F. C. | Judecător, M. A. M. |
Grefier, N. P. |
Redc. M.A.M.
Tehn. N.P.
2 ex/25.10.2013
Jud. fond – A. D.
Jud. apel – M. Ț./V.C.D.
| ← Rectificare carte funciară. Decizia nr. 467/2013. Curtea de... | Contestaţie la executare. Decizia nr. 795/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
