Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 58/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 58/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 31-01-2013 în dosarul nr. 3584/97/2010
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 58/2013
Ședința publică de la 31 Ianuarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. F. C.
Judecător A. N.-președinte secție
Judecător C. G. N.-vicepreședinte
Grefier N. P.
Cu participarea din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia
Procuror A. P.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de reclamanta L. E., împotriva sentinței civile nr. 236/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței, procedura de citare legal îndeplinită cu părțile la acest termen de judecată, recursul de față este motivat, scutit de la plata taxei judiciare de timbru și s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C. proc. civ.
Se constată că s-a înregistrat la dosar, prin serviciul registratură al instanței, întâmpinare formulată de S. R. prin MFP București reprezentat de DGFP Hunedoara.
Nefiind alte cereri formulate și probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului declarat de reclamantă și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind temeinică și legală, statuând corect că deportarea etnicilor germani în URSS înainte de 06.03.1945 nu se circumscrie prevederilor legii speciale nr. 221/2009. În acest sens este și practica Curții de Apel A. I. precum și decizia nr. 15/2012 a ICCJ, în recurs în interesul legii. Consideră că în mod legal a fost respins de instanța de fond și capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri, formulat de reclamantă.
Instanța, în deliberare, față de actele dosarului, lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
Prin acțiunea înregistrată la data de 15.07.2010 pe rolul Tribunalului Hunedoara sub dosar nr._, astfel cum a fost precizată, reclamanta L. E. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic abuziv al măsurii administrative la care a fost supusă antecesoarea sa, def. P. S., decedată, constând în ridicarea forțată a acesteia de la domiciliu și supunerea la muncă forțată, în URSS în perioada 16.02.1945 – 29.10.1949 și să fie obligat pârâtul la plata echivalentului în lei la data plății a sumei de 400.000 Euro, cu titlul de daune morale pentru efectele devastatoare asupra fizicului și psihicului acesteia, datorită respectivei măsuri abuzive.
Prin sentința civilă nr. 236/2012, prima instanță a respins acțiunea, reținând că reclamanta are calitatea de descendentă gradul II al defunctei P. S., decedată la 05.12.2007. Aceasta a fost deportată, ca etnic german, în URSS, în perioada 16 februarie 1945 – 29 octombrie 1949, la munca de reconstrucție a acestei țări. Prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990, legiuitorul român a asimilat situația acestor persoane, categoriei de persoane persecutate din motive politice, de dictatura comunistă instaurată în România, cu începere de la 6 martie 1945, acordându-le o . măsuri reparatorii. Respectivul act normativ a fost adoptat de legiuitorul român, îndată după Revoluția din decembrie 1989, în scop reparator, declarat, prin însăși titulatura sa, respectiv, în scopul acordării unor drepturi materiale și alte facilități, persoanelor persecutate din motive politice, de dictatura instaurată, cu începere de la 6 martie 1945.
Caracterul politic al măsurii deportării etnicilor germani, în URSS, după instituirea regimului comunist în România, este stabilit, de regulă, de către autoritatea administrativă abilitată în acest sens, Comisia de aplicare a Decretului – Lege nr. 118/1990. În speță, această calitate i-a fost recunoscută reclamantei, fiindu-i acordată indemnizația prevăzută de respectivul act normativ. Or, deportarea etnicilor germani, între care și antecesoarea reclamantei, în URSS, în perioada 1945-1949, s-a făcut pentru reconstrucția acestei țări, cu toată împotrivirea guvernului R., pe temeiul pct. 2 din Convenția de Armistițiu, semnată la 12 septembrie 1944, la Moscova și a cărei clauze și condiții au fost impuse României în circumstanțele istorice determinate de refacerea alianțelor de război și la presiunea Comisie Aliate de Control, instituită în România pentru respectarea acestei convenții și nu pentru că vreuna din aceste persoane s-a manifestat ostil față de regimul comunist ori și-a exprimat dezacordul față de politica statului.
Obiectul acțiunii reclamantei vizează constatarea caracterului politic al măsurii deportării bunicii sale în URSS și obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin aceasta. Potrivit art. 5 alin. 1 lit. a, a Legii nr. 221/2009, legiuitorul român a prevăzut dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, de a solicita obligarea statului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmând ca instanța să țină seama de măsurile reparatorii acordate deja, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990. Or, reclamanta nu se încadrează în prevederile articolului de lege respectiv.
De altfel, prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate, - invocată de pârâtul în cauză – a normei juridice conținute de articolul 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, astfel că aceste prevederi și-au încetat efectele.
Sub aspectul art. 5 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, invocat de reclamantă ca temei a acțiunii sale, tribunalul a constatat că într-adevăr, de la data ratificării Convenției și a protocoalelor adiționale, prin Legea nr. 30/1994, România recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa, drepturile și libertățile fundamentale, așa cum sunt definite în Titlul I a respectivei Convenții, obligându-se să le respecte. Tocmai în vederea executării acestei obligații, în Constituția României – prin art. 20, a instituit preeminența aplicării tratatelor și pactelor care se referă la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, în caz de neconcordanță a prevederilor acestora cu legile sale interne. Între aceste drepturi fundamentale, la art. 5 din Convenției, este prevăzut, ca atare și dreptul la libertate și siguranță, acesta fiind consacrat tot ca drept fundamental, inviolabil, prin art. 23 din Constituția României, în vigoare. Dar, în condițiile în care România a ratificat Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, prin Legea nr. 30/1994 publicată în Monitorul Oficial nr. 135/1994, prevederile acesteia ca și jurisprudența dezvoltată de Curtea de la Strasbourg, în legătură cu ele nu pot fi avute în vedere și nu pot fi aplicate pentru fapte și situații produse anterior acestui moment, al ratificării.
În ce privește temeiul art. 504-506 C. pr. pen., invocat de reclamantă prin precizarea acțiunii, s-a constatat că acestea reglementează instituția răspunderii statului pentru erori judiciare în procese penale sau în cazul urmăririi penale, fiind circumscrisă la două ipoteze: situația persoanei care a suferit o condamnare penală, iar în urma rejudecării cauzei sale, a fost achitată și situația persoanei care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate sau i-a fost restrânsă libertatea în mod nelegal.
Pentru ambele ipoteze, răspunderea statului este antrenată pentru organele sale coercitive, care au aplicat greșit legea sau au aplicat-o cu rea credință ori prin neglijență și are caracter patrimonial, fiind supusă termenului de 18 luni, iar calitatea procesuală activă aparține victimei erorii judiciare sau, după decesul acesteia, persoanelor care se aflau în întreținerea sa. Or, în cauză, este evident că reclamanta nu se află în situația de victimă a unei erorii judiciare.
În ce privesc dispozițiile art. 998-999 Cod civil, invocate în completarea temeiurilor de drept, în susținerea cererii respective, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, având în vedere împrejurarea că antecesoarea reclamantei a suferit deportarea și obligarea la munca de reconstrucție a URSS, în condițiile pct. 12 a Convenției de Armistiții, semnată la 12 septembrie 1944, la Moscova, în împrejurările istorice fără precedent, determinate de refacerea alianțelor de război, clauzele acestei convenții fiind impuse României ca stat perdant, astfel că între condițiile cumulative impuse de această instituție, cel puțin calitatea pârâtului ca autor al faptei prejudiciante și condiția culpei acestuia, nu sunt îndeplinite. Pe de altă parte, acest temei de drept obligă instanța să examineze prescripția dreptului material la acțiune al reclamantului și să impună timbrajul corespunzător valorii obiectului cererii, în condițiile Decretului nr. 167/1958 și, respectiv a Legii nr. 146/1997.
În fine, sub aspectul aplicării art. 1 din Protocolul 4 al CEDO, este de constatat că reclamanta nu poate invoca, în cauză, principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi lipsit de libertate, în condițiile în care, precum s-a arătat, Convenția a fost ratificată în anul 1994, iar revirimentul juridic adus de Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1358/2010, nu este de natură a determina o contrarietate între prevederile Convenției și normele de drept intern ale României, astfel încât instanței să-i fie îngăduit să aplice normele acesteia și, respectiv, jurisprudența Curții de la Strasbourg, în condițiile art. 20 din Constituția României.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea hotărârii în sensul admiterii acțiunii.
În expunerea motivelor, recurenta susține în esență că a înregistrat acțiunea înainte de pronunțarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și că această decizie nu este aplicabilă în cauză. Se susține de asemenea că intervenția legiuitorului în timpul procedurii juridice creează discriminări și contravine principiului egalității în fața legii și practicii CEDO.
În drept se invocă art. 304. pct. 7-9, ar. 3041 C. pr. civ.
Pârâtul intimat a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat (filele 12-13).
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin prisma criticilor formulate, Curtea reține următoarele:
Reclamanta a investit instanța de judecată cu o acțiune în constatarea caracterului abuziv al măsurilor luate față de antecesoarea sa cu ocazia deportării în URSS în perioada 16.02.1945 – 29.10.1949 și de acordare de daune morale pentru prejudiciul cauzat de aceste măsuri.
Dispozițiile Legii nr. 221/2009 sunt fără echivoc în sensul că beneficiari ai acestei legi sunt persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, ori măsuri administrative cu caracter politic, în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989 pentru fapte care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instituit la 6 martie 1945.
În speță, măsura administrativă a deportării a fost luată față de bunica reclamantei începând cu data de 16.02.1945, respectiv înainte de perioada de referință a Legii nr. 221/2009, iar această măsură a avut la bază rațiuni de ordin etnic și a fost dispusă înainte de instaurarea regimului totalitar, aspecte de altfel necontestate de reclamant.
(continuarea deciziei civile nr. 58/31.01.2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
Persoanele persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, beneficiază de drepturile acordate printr-un act normativ special, respectiv prin O.G. nr. 105/1999, care reglementează atât categoriile de persoane care intră sub incidența acestui act normativ cât și drepturile de care beneficiază acestea, inclusiv dreptul la o indemnizație lunară pentru perioada deportării.
Pe cale de consecință, măsurile de deportare în URSS luate față de etnicii germani nu se încadrează în categoria măsurilor administrative avute în vedere de legiuitor prin Legea nr. 221/2009, astfel că criticile aduse sentinței primei instanțe nu sunt fondate.
În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, care a statuat prin decizia nr. 15/2012, dată în recurs în interesul legii, că „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. 3 din același act normativ și art. 2 alin. 1 din O.U.G: nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta URSS anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.”
Față de cele reținute, Curtea constată că recursul de față nu este fondat, nefiind incidente prevederile art. 304 – 3041 C. pr. civ., astfel că în temeiul art. 312 C. pr. civ. îl va respinge.
Pentru aceste motive:
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de către reclamanta L. E. împotriva sentinței civile nr. 236/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 31.01.2013.
Președinte, M. F. C. | Judecător, A. N. | Judecător, C. G. N. |
Grefier, N. P. |
Redc./Tehn. M.F.C./01.02.2013
N.P./2 ex/15.02.2013
Jud. fond – M. I.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 19/2013. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 804/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA → |
|---|
