Revendicare imobiliară. Decizia nr. 41/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 41/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 07-05-2013 în dosarul nr. 879/85/2010*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 41/2013
Ședința publică de la 07 Mai 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Grefier N. P.
Pe rol se află pronunțarea asupra apelului declarat de pârâta P. O. ROMÂNĂ BLĂJEL, împotriva sentinței civile nr. 654/2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar civil nr._ având ca obiect revendicare imobiliară.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierile de amânare a pronunțării din data de 25 aprilie 2013, respectiv 30 aprilie 2013, încheieri ce fac parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Asupra apelului civil de față,
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr._, reclamanta Biserica G.-catolică Blăjel a solicitat în contradictoriu cu pârâta Biserica O. Blăjel, obligarea acesteia din urmă să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilele înscrise în CF 112 Blăjel, nr. top. 51 cimitir de 806 mp., nr. top. 337 biserică și curte de 816 mp., nr. top. 14 grădină de 834 mp., nr. top. 15 casă și curte de 3.205 mp. și nr. top 16/1 grădină de 4.053 mp.
În motivare, reclamanta a arătat că a fost proprietara bunurilor revendicate până în anul 1948, când au fost confiscate abuziv de Statul Român, trecând apoi în proprietatea Bisericii Ortodoxe în anii 1980. Biserica a fost abandonată de ortodocși și preluată în folosință de reclamantă în 1998. După această dată a fost reconstruită și extinsă de către reclamantă.
Prin întâmpinare, pârâta a arătat că este de acord ca imobilul biserică și curte înscris în CF 112 Blăjel, nr. top. 337 în suprafață de 816 mp., de sub A+3 să fie înscris în CF pe numele reclamantei și solicită respingerea celorlalte capete de cerere, susținând că din 1990 acest imobil a fost preluat și renovat de reclamantă, care îl folosește și în prezent.
Reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând anularea efectelor încheierii CF nr. 1863/1958 din CF 112 Blăjel prin care ea a fost expropriată, iar pârâta a dobândit proprietatea și să se dispună retrocedarea imobilelor către reclamantă; rectificarea CF 112 Blăjel în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei și revenirea la situația anterioară de CF; obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilele înscrise în CF Blăjel, nr. top. 515 și 337, 14, 15 și 16/1.
Prin sentința civilă nr.645/31.05.2011, Tribunalul Sibiu a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantă și în consecință:
A constatat nulitatea încheierii nr. 1863/1958 din CF 112 Blăjel ca urmare a nevalabilității titlului pentru numerele top 337, 14, 15 și 16/1.
A dispus rectificarea CF 112 Blăjel numai în ceea ce privește nr. top. 337 biserică și curte de 816 mp., nr. top. 14 grădină de 834 mp., nr. top. 15 casă parohială și curte de 3.205 mp. și nr. top. 16/1 grădină de 4.053 mp. în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei și revenirea la situația anterioară de CF cu întabularea ca proprietar a Bisericii G.-catolice Blăjel.
A obligat pârâta să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei imobilele înscrise în CF 112 Blăjel nr. top. 14, 15 și 16/1.
Au fost respinse celelalte cereri din acțiunea formulată și precizată de reclamantă.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată parțiale de 450 lei.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Imobilul în litigiu este compus din cimitir (CF 112 Blăjel nr.51), biserică și curte (nr. top. 337), casă parohială și curte (nr. top. 15) și două grădini (nr. top. 14 și 16/1), anexe ale acestor construcții bisericești. Imobilele au aparținut Oficiului parohial G.-unit Blăjel, iar în 1958 prin încheierea nr. 1843/1958 au fost întabulate în favoarea Oficiului Parohial Ortodox Român din Blăjel. Întabularea din 1958 s-a făcut în baza Decr.3811/1950 și a Decretului 2994/1950.
Mențiunile din CF nu sunt clare sub acest aspect, iar actele în baza cărora s-a efectuat întabularea nu se mai găsesc nici în posesia părților și nici în arhiva de Carte funciară. În Cartea funciară se face referire la aceste două acte cu nr. 3811/1950 și 2994/1950 fără a se putea stabili dacă este vorba despre acte normative (decret) sau hotărâri judecătorești (decizii), ca urmare nu se poate stabili dacă întabularea a fost făcută cu titlu sau fără titlu legal și nici nu există posibilitatea verificării acestora.
Este cunoscut faptul că prin Decretul nr. 177/1948, patrimoniul cultului greco-catolic a fost preluat de Statul Român, iar lăcașurile de cult au fost date în folosința Bisericii Ortodoxe Române, însă prin acel act normativ se stabilea o procedură prin care se efectua întabularea Bisericii Ortodoxe, procedura care se finaliza printr-o hotărâre judecătorească. Ori în cauză, întabularea nu s-a făcut nici pe baza actului normativ sus-menționat (pentru că nu s-a întabulat în favoarea statului) și nici pe baza unei hotărâri judecătorești.
Examinând excepțiile prematurității și inadmisibilității acțiunii față de lipsa procedurii de conciliere prevăzute de Decretul-lege nr. 126/1990 și a excepției prescripției acțiunii invocate de pârâtă, Tribunalul le-a constatat nefondate. S-a reținut că prin art. 3 al Decretului Lege nr. 126/1990 s-a prevăzut că situația juridică a lăcașelor de cult a caselor parohiale ce au aparținut Bisericii Române Unite cu R. și preluate de Biserica ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste terenuri, sens în care partea interesată trebuia să îndeplinească o procedură de convocare a celeilalte părți cu respectarea unor condiții de formă specifice (art. 3 al. 2). Cu toate că reclamanta nu a respectat strict această procedură, prima instanță a apreciat că acțiunea nu este inadmisibilă și nici prematură, ci se poate soluționa prin analizarea fondului cauzei.
Această soluție se impune întrucât procedura prealabilă a fost instituită în vederea soluționării amiabile a litigiului, iar condițiile pentru conciliere au fost stabilite pentru a da celeilalte părți un termen pentru analizarea propunerilor și găsirea unei soluții amiabile. În cauză reclamanta a făcut dovada că au existat din partea sa mai multe încercări de ajungere la un compromis fără a obține niciun rezultat. Întrucât pârâta nu a manifestat nicio intenție de conciliere pentru celelalte imobile, accesorii lăcașului de cult, instanța a apreciat că procedura prevăzută de art. 3 al. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu ar fi condus la un rezultat, chiar dacă ar fi fost legal îndeplinită. Pentru aceste motive, excepțiile invocate au fost respinse, prima instanță făcând trimite și la jurisprudența CEDO, respectiv cauza P. G.-catolică Sâmbăta Bihor contra România.
În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii, instanța de fond a considerat că reclamanta nu trebuia, în legătură cu obiectul cauzei de față, să formuleze cerere nici la comisia specială, în temeiul OUG nr. 94/2000, pentru că lăcașurile de cult au fost expres exceptate de la aplicarea acestei legi speciale.
In ceea ce privește casele parohiale tribunalul a apreciat că acestea trebuie considerate un accesoriu al lăcașului de cult și supuse aceluiași regim juridic, deci nici pentru casa parohială nu era necesară cererea de restituire în baza OUG nr. 94/2000, ci doar o acțiune conform dreptului comun (aceasta este singura soluție în lipsa unui act normativ special a cărui elaborare și adoptare nu s-a realizat deși s-a manifestat această intenție de peste 10 ani). Accesorialitatea casei parohiale față de lăcașul de cult rezultă și din HG nr. 53/2008 în care se arată că biserica, casa parohială, curtea, grădina aferentă și cimitirul ca anexe ale acesteia formează un tot unitar.
Tribunalul a reținut și că acțiunea nu este prescrisă. Conform art. 36 din Decretul-lege nr. 115/1938, în vigoare la data efectuării înscrierilor, acțiunea în revendicare, sub rezerva prescripției acțiunii de fond va fi imprescriptibilă față de dobânditorul nemijlocit.
În fond, acțiunea în rectificarea Cărții funciare a fost admisă pentru următoarele considerente:
Reclamanta a fost proprietara imobilelor în litigiu care au fost preluate abuziv de Statul Român prin Decretul nr. 358/1948 și apoi atribuit Bisericii Ortodoxe Române. Susținerea pârâtei conform căreia trecerea preotului greco-catolic la ortodoxism s-a făcut de bunăvoie, iar lăcașul de cult nu a fost preluat abuziv, ci s-a produs doar o schimbare a denumirii, este nefondată ținând cont de contextul politic și de temeiul juridic al schimbării denumirii – decretul nr. 358/1948 – prin care practic cultul greco-catolic a fost scos în afara legii. Ca urmare, nu a existat un titlu valabil de preluare, deci încheierea de Carte funciară este lovită de nulitate.
Așa fiind rezultă că, în temeiul art. 480 C. civ., reclamanta este îndreptățită la restituirea lăcașului de cult și a casei parohiale care i-au aparținut și au fost preluate abuziv fără plata unei despăgubiri, o astfel de privare de proprietate fiind contrară și art. 1 al Protocolului CEDO cum în mod constant a reținut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa recentă. S-a apreciat că numărul credincioșilor nu are nicio relevanță pentru existența dreptului de proprietate al reclamantei și stabilirea situației juridice actuale a lăcașului de cult și a caselor parohiale.
Pentru considerentele de fapt și de drept arătate mai sus, acest capăt de cerere din acțiune a fost admis, iar pârâta a fost obligată să îi predea reclamantei în deplină posesie și pașnică folosință lăcașul de cult greco-catolic și casa parohială. La adoptarea acestei soluții, tribunalul a avut în vedere și acordul pârâtei pentru redarea lăcașului de cult și faptul că acesta este folosit deja de către reclamantă. S-a apreciat că aceeași soluție se impune și pentru celelalte imobile – casa parohială, curte și o grădină – acestea fiind accesorii lăcașului de cult.
Nu se poate reține apărarea pârâtei cum că a cumpărat aceste imobile prin contractul de vânzare-cumpărare de la fila 50 din dosar, întrucât acest contract nu identifică imobilele nici administrativ și nici prin datele de Carte funciară. În contract nu se face referire la teren (nici nu era posibil, pentru că nu e un înscris autentic), ci doar la construcții (sediu C.A.P., magazie); contactul nu a fost încheiat cu proprietarul de CF (care era Oficiul Parohial Ortodox Blăjel, ci cu un neproprietar, C.A.P. Blăjel).
În ceea ce privește imobilul cimitir înscris în CF 112 Blăjel, nr. top. 51 s-au respins toate capetele de cerere (rectificare CF, revendicare, anulare încheiere CF) întrucât în conformitate cu art. III pct. 10 anexa I din Legea nr. 213/1998 și art. 11 alin. 1 din aceeași lege, acesta face parte din domeniul public al localității.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta P. O. Română Blăjel prin care s-a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii reclamantei numai cu privire la lăcașul de cult, respingând celelalte capete de cerere.
În motivarea apelului se arată că instanța reține că înscrierea în CF 112 Blăje, sub nr. top. 14,15, și 16/1 s-a făcut fără titlu, situație ce nu corespunde adevărului. Din simpla lecturare a cărții funciare rezultă că pârâta este înscrisă cu titlu de drept lege în temeiul Decretului nr. 3811/1950 și a Decretului nr. 2994/1950. Motivarea instanței prin care se reține că reclamanta a fost proprietara imobilelor în litigiu, care au fost apoi preluate în mod abuziv în temeiul Decretului nr. 358/1948 și atribuite apoi Bisericii Ortodoxe Române, nu are niciun suport probatoriu. Pentru ca reclamanta să poată invoca dispozițiile art. 480 C. civ., ar trebui să producă un just titlu și în același timp, pârâta să dețină imobilul în baza unui titlu nevalabil. Or, atâta timp cât pârâta este deținătoarea unui titlu valabil, izvorât din lege, acțiunea reclamantei este de respins.
Trecerea imobilelor în proprietatea pârâtei s-a făcut conform legii în vigoare la acel moment, în cartea funciară pârâta figurează ca proprietar, astfel că rectificarea înscrierii nu este justificată, cum nu este justificată nici admiterea acțiunii în revendicare, reclamanta neputând opune un just titlu care să-i legitimeze acțiunea.
Prin decizia civilă nr. 150/2011, Curtea de Apel Alba Iuliaa admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentința atacată și rejudecând cauza, a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta Biserica G.-catolică Blăjel și în consecință:
A dispus anularea parțială a încheierii de întabulare nr. 1863/1958 din CF nr. 112 Blăjel, numai în ceea ce privește nr. top. 337, biserica și curte în suprafață de 816 mp, înscris în cartea funciară la nr. de ordine A+3, în sensul înscrierii dreptului de proprietate asupra nr. top. 337, biserica și curte în suprafață de 816 mp, nr. de ordine A+3, în favoarea reclamantei Biserica G.-catolică Blăjel.
A obligat pârâta P. O. Română Blăjel să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei Biserica G.-catolică Blăjel, imobilul înscris în CF nr. 112 Blăjel, nr. top 337, biserica și curte în suprafață de 816 mp, înscris în cartea funciară la nr. de ordine A+3.
A respins în rest celelalte cereri și a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată parțiale, în fața instanței de fond, în cuantum de 450 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că prin acțiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată, s-a invocat ca temei de drept al acțiunii art. 480 C. civ., DL. nr. 126/1990, art. 34 din Legea nr. 7/1996. Prin urmare, în principal, cererea reclamantei este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Acțiunea în revendicare reglementată de acest text legal este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. Astfel, este de esența acțiunii în revendicare ca proprietarul neposesor să opună posesorului neproprietar titlul său de proprietate în baza căruia face dovada dreptului său de a-și reapropia bunul. În speță, singura parte care reușește să facă dovada proprietății este pârâta care, potrivit extraselor de carte funciară, în 1958 a devenit proprietar tabular asupra imobilelor în litigiu, de atunci având și posesia lor, dreptul de proprietate fiind înscris la B+4.
Anterior pârâtei, în cartea funciară la B+2 și B+3 a fost întabulat dreptul de proprietate al unui minor (al cărui nume este indescifrabil), reclamanta nefiind niciodată întabulată asupra imobilelor indicate în petitul acțiunii. Or, în sistem de carte funciară, potrivit dispozițiilor legale incidente la acel moment, înscrierea în cartea funciară avea efect constitutiv de drepturi, astfel că un drept neînscris se considera că nu există. În speță, reclamanta nu și-a întabulat niciodată dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu, astfel că nu a avut niciodată calitatea de proprietar tabular.
Dreptul de proprietate al pârâtei a fost dobândit în temeiul Decretului nr. 3811/1950 și Decretului nr. 2994/1950, iar, la momentul respectiv, un astfel de mod de dobândire a proprietății era reglementat prin art. 645 C. civ.
În cauză reclamanta nu a făcut dovada calității de proprietar și nu are decât parțial posesia imobilelor. În sistem de carte funciară, înscrierea unui drept real are efect constitutiv, conform art. 32 alin. 1 din Decretul - lege nr. 115/1938, astfel că persoana al cărei drept este înscris este prezumată a fi titulara acelui drept. Probele administrate în cauză nu au răsturnat această prezumție care reglementează principiul forței probante a înscrierii în cartea funciară, iar reclamanta nu a dovedit îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 480 C. civ. Din probatoriul administrat rezultă că pârâta și-a întabulat dreptul de proprietate în 1958, prin încheierea nr. 1863/1958, în baza Decretului nr. nr. 3811/1950 și Decretului nr. 2994/1950. În această ipoteză, reclamanta nu are posibilitatea să revendice, în lipsa dreptului care-i legitimează acțiunea, bunurile deținute și preluate prin actul normativ menționat.
Pe cale de consecință, acțiunea în revendicare a imobilelor în litigiu întemeiată pe dreptul comun a fost constatată nefondată.
S-a reținut de asemenea că unul dintre imobilele revendicate este o biserică înscrisă în C.F. 112 Blăjel, nr. top. 337. Regimul juridic al lăcașelor de cult ce au aparținut cultului greco-catolic este reglementat de Decretul-lege nr. 126/1990, prin care, în art. 1, se recunoaște oficial Biserica Română Unită cu R. (greco-catolică). Din perspectiva acestui act normativ, s-a reținut că față cerințele legale pe care le impune pentru a se dispune restituirea lăcașului de cult, s-ar fi impus soluția de respingere și cu privire la acest imobil, însă prin întâmpinarea depusă la fond, precum și prin cererea de apel, pârâta a fost de acord ca imobilul biserică și curte înscris în CF nr. 112 Blăjel, nr. top. 337 în suprafață de 816 mp de sub A+3 să fie înscris în CF pe numele reclamantei. Față de această poziție, asimilată cu o achiesare, care este irevocabilă, s-a apreciat că instanța este ținută de recunoașterea pârâtei, dând, exclusiv din acest punct de vedere, o soluție de admitere a acestui petit, prin substituirea totală a motivării instanței de fond sub acest aspect.
Deși pârâta nu a fost de acord și cu admiterea petitului referitor la lăsarea imobilului în deplină proprietate și posesie reclamantei pe motiv că imobilul este deja folosit de catolici, instanța de apel a apreciat că se impune și admiterea acestui capăt de cerere, ca o consecință a admiterii primului capăt, prin aceasta consolidându-se dreptul de proprietate recunoscut de pârâtă în favoarea reclamantei.
Cu privire la celelalte imobile care fac obiectul acțiunii de față (cimitir, grădină, casă și curte înscrise în CF 112 Blăjel), Curtea a constatat că regimul juridic și condițiile de restituire a acestora este reglementat de un act normativ special, respectiv O.U.G. nr. 94/2000, care a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul revendicării imobilelor naționalizate ce au aparținut cultelor religioase și a stabilit un sistem reparator pe care l-a subordonat controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Această reglementare cu caracter special oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură sau prin măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele ce cad sub incidența sa. Ca urmare, câtă vreme O.U.G. nr. 94/2000 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat ce au aparținut cultelor religioase (cum este cazul imobilelor în litigiu, cu excepția bisericii), și de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar art. 480 C. civ. art. 480 C. civ.artaSare un caracter general față de O.U.G. nr. 94/2000, dispozițiile din Codul civil nu sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobile preluate de la cultele religioase în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, care au fost introduse după . O.U.G. nr. 94/2000. Ca urmare, cu privire la aceste imobile, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.) apare ca inadmisibilă, astfel că și sub acest aspect, apelul pârâtei este privit ca fondat.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta.
Prin decizia civilă nr. 6530/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantei și a trimis cauza spre rejudecarea apelului.
În considerentele deciziei, instanța de recurs a reținut că soluția dată în apel este corectă numai în ce privește imobilele cu nr. top. 14 și 16/1, cu destinație de grădină, întrucât procedura de restituire a unor astfel de imobile este reglementată de dispoziții speciale, respectiv de OUG nr. 94/2000, iar reclamanta nu a urmat procedura reglementată de această ordonanță.
În ce privește imobilul cu nr. top. 15, casă parohială și curte, s-a reținut că acesta reprezintă un accesoriu al lăcașului de cult, iar acțiunea de revendicare pe drept comun este admisibilă, nefiind incidentă OUG nr. 94/2000. ca urmare, s-a dispus rejudecarea apelului sub acest aspect.
În rejudecare, dosarul a fost reînregistrat sub dosar nr._ .
Analizând apelul declarat de pârâtă, în limitele casării, Curteareține următoarele:
Imobilul înscris în CF 112 Blăjel, având nr. top. 15, are destinația de casă parohială și curte. Potrivit art. 178 alin. 3 din HG 53/2008, casa parohială se consideră anexă a locașului de cult și urmează regimul juridic al acestuia.
Lăcașul de cult revendicat de reclamantă este imobilul înscris în CF 112 Blăjel nr. top. 337. Prima instanță a admis acțiunea reclamantei cu privire la acest imobil, iar pârâta, prin motivele de apel nu a criticat sentința sub acest aspect. Dimpotrivă, și-a menținut poziția procesuală exprimată la fond în sensul că este de acord cu acțiunea în revendicarea lăcașului de cult.
Față de aceste prevederi legale, având în vedere că biserica a fost restituită și că imobilul cu destinația de casă parohială urmează același regim juridic, fiind accesoriu lăcașului de cult, Curtea constată nefondat apelul pârâtei cu privire la imobilul cu nr. top. 15, astfel că va menține sub acest aspect hotărârea atacată.
Referitor la imobilele cu nr. top. 14 și 16/1, Curtea reține următoarele:
Prin apelul declarat, pârâta a criticat hotărârea primei instanțe în ce privește soluția de admitere a acțiunii în revendicare a imobilelor cu nr. top. 14, 15 și 16/1. Prin decizia de casare, instanța de recurs a dezlegat problema de drept ce vizează revendicarea pe calea dreptului comun a imobilelor cu nr. top. 14 și 16/1, în sensul aplicării legii speciale și, în consecință, a inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun.
În aceste circumstanțe, având în vedere prevederile art. 315 alin. 1 C. pr. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii, Curtea constată că în privința celor două imobile, soluția instanței de fond, de admitere a cererii în revendicare, este nelegală.
(continuarea deciziei civile nr. 41/07.05.2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
Pe cale de consecință, în temeiul art. 296 C. pr. civ., va admite sub acest aspect apelul pârâtei și ca schimba în parte sentința atacată în sensul că va respinge acțiunea reclamantei Biserica G.-Catolică Blăjel și în ce privește revendicarea imobilelor înscrise în CF 112 Blăjel nr. top. 14, 16/1.
Va menține în rest dispozițiile sentinței atacate.
Apelanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive:
În numele legii
DECIDE
Admite apelul declarat de pârâta P. O. Română Blăjel, împotriva sentinței civile nr. 654/2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu – Secția I Civilă în dosar nr._ .
Schimbă în parte sentința atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantei Biseria G. – Catolică Blăjel și în ce privește revendicarea imobilelor înscrise în CF 112 Blăjel, nr. top. 14,16/1.
Menține în rest dispozițiile sentinței atacate.
Fără cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 07.05.2013.
Președinte, C. G. N. | Judecător, M. F. C. | |
Grefier, N. P. |
Redc. M.F.C.
Tehn. M.F.C.
4 ex/22.05.2013
Jud. fond – C. H.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 200/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA | Legea 10/2001. Decizia nr. 482/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA → |
|---|
