Acţiune în constatare. Decizia nr. 661/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 661/2012 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 20-12-2012 în dosarul nr. 661/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 661/2012
Ședința publică de la 20 Decembrie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. F. C.
Judecător A. N.-președinte secție
Judecător C. G. N.-vicepreședinte
Grefier M. R.
Cu participarea doamnei procuror A. P. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de DGFP Hunedoara împotriva sentinței civile nr. 224/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._ .
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează procedura legal îndeplinită, faptul că recursul este scutit de la plata taxelor judiciare, că intimatele reclamante nu au formulat întâmpinare, iar recurentul pârât a depus note de ședință. Recurentul pârât solicită judecarea în lipsă.
Reprezentanta Ministerului Public arată că nu are cereri de formulat.
Instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de admitere a recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, modificarea hotărârii de fond în sensul de a respinge integral acțiunea reclamantelor. Instanța de fond greșit a considerat că sunt incidente dispozițiile Legii 221/2009 și a constatat caracterul politic al deportării în URSS a numitului M. Ș. având în vedere că măsura a fost dispusă înainte de data de 6.03.1945 și nu a avut drept scop fapte prevăzute de art. 2 din OG 214/1999 – împotrivire față de regimul totalitar comunist. În acest sens este și decizia 15/2012 pronunțată de ÎCCJ în recurs în interesul legii și practica Curții de Apel A. I..
Față de actele dosarului și cele invocate, instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față;
P. acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Hunedoara - secția I civilă, la data de 20.07.2010 sub nr. _ și precizată ulterior (fila 55), reclamanta R. M. R. S., născută M., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul politic al măsurii administrative de deportare pentru munca de reconstrucție în fosta URSS luată față de tatăl său M. Ș., în prezent decedat, pe perioada 16 ianuarie 1945 – 4 ianuarie 1950 și să se dispună obligarea pârâtului la plata de daune morale pentru prejudiciul moral și fizic suferit de acesta pe perioada deportării, în cuantum de 600.000 euro sau echivalentul acesteia în moneda națională la data plății efective. S-au cerut cheltuieli de judecată.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 în special disp. art. 4 alin. 2, Decretul lege nr. 118/1990, art. 3 alin. e din OUG nr. 214/1999, Decizia Curții Constituționale nr. 186/1999, aer.16, art.21-23, art.29-30, art.42, 44, 52-53 și art.147-148 Constituția României, art.8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 5 punct 5 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, Tratatul de la Lisabona adoptata prin Legea nr. 13/2008, Tratatul adoptata prin Legea nr. 157/2005, Rezoluția nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentar a Consiliului Europei privind măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste și a Rezoluției nr. 40/29.11.1985 a Adunării Generale a O., art. 504 – 506 Cod procedura penală.
În fapt, reclamanta a arătat că tatăl său a fost ridicat în luna ianuarie 1945 din casa părintească, de către organele de miliție române și soldații sovietici, dus în Petroșani de unde, după câteva zile a fost urcat împreună cu alți cetățeni de etnie germană într-un vagon de vite și transportați spre o destinație necunoscută lor. Timp de mai bine de 2 săptămâni au călătorit în condiții greu de imaginat, în vagoane neîncălzite, în temperaturi de -20 de grade, fără aerisire, lumină și apă suficientă, iar pentru necesitățile fiziologice era o gaură la capătul vagonului, astfel că mulți deportați au murit, fiind aruncați pe șinele de cale ferată.
În noaptea de 9 februarie 1945 trenul s-a oprit în URSS, în regiunea Donbass - localitatea Djerjinsk, fiind băgați câte 100 de persoane într-o baracă cu paturi supraetajate, plină de ploșnițe și fără încălzire. Încă din a doua zi a fost dus în mină, unde a lucrat neîntrerupt timp de 5 ani, câte 12-15 ore pe zi, în condiții extreme, în apă, la temperaturi de -40 de grade, fără vreun echipament de lucru, astfel că hainele cu care erau îmbrăcați înghețau pe corp la ieșirea din mină.
A suferit un accident de muncă, piciorul fiindu-i rupt, însă nu a primit nici un fel de îngrijiri medicale sau medicamente, s-a îmbolnăvit de diverse boli contagioase, însă a supraviețuit și în anul 1950 a fost adus în țară prin lagărul de la Sighet, iar după 5 zile a plecat acasă, unde și-a găsit mama foarte bolnavă.
Mulți ani s-a simțit marginalizat și i-a fost frică, iar în acest context a refuzat să își învețe copilul limba germană sau să o vorbească în cadrul familial, astfel ca și reclamanta, care s-a născut în lagăr, a fost împovărată cu trecutul părinților săi, evitând să se remarce pentru a nu stârni resentimente. A mai menționat reclamanta că defunctul său tată a beneficiat până la data decesului 07.05.2002 de prevederile Decretului - Lege nr.118/1990.
P. întâmpinare și note de ședință, pârâtul S. R. a solicitat respingerea acțiunii reclamantei în principal ca inadmisibilă și în subsidiar ca nefondată (f. 16-17, f.45, 76-80, f.85).
P. acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Hunedoara-secția I civilă, la data de 05.09.2011 sub nr. 5735/97/201, reclamanta M. I., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul politic al măsurii administrative de deportare pentru munca de reconstrucție în fosta URSS luată asupra soțului său M. S., pe perioada 16 ianuarie 1945 – 4 ianuarie 1950 și să se dispună obligarea pârâtului la plata de daune morale pentru prejudiciul moral și fizic suferit de acesta pe perioada deportării, în cuantum de 600.000 euro sau echivalentul acesteia în moneda națională la data plății efective. S-au cerut cheltuieli de judecată.
Cu privire la starea de fapt, reclamanta M. I. a reiterat în esență împrejurările detaliate prin acțiunea introdusa de fiica sa - reclamantă în dosarul Tribunalului Hunedoara nr._, subliniind că și-a cunoscut soțul în lagărul de muncă, unde s-a și născut fiica lor, însă nu le-a fost permisă oficializarea relației de către autoritățile ruse, astfel că s-au căsătorit doar după repatriere, la data de 27.01.1950
În probațiune, reclamanta a depus la dosar acte de stare civilă (f.11-12) și extras carnet de muncă (f.27-41).
P. întâmpinare, pârâtul S. R. a solicitat respingerea acțiunii, în principal ca inadmisibilă și în subsidiar ca nefondată, solicitând conexarea acestui dosar la dosarul nr._ al Tribunalului Hunedoara, având în vedere că ambele acțiuni sunt formulate în temeiul Legii nr. 221/2011 și vizează măsura administrativă a deportării defunctului M. Ș. (f. 19-23).
P. încheierea dată în ședința publică din data de 01.02.2012, s-a dispus conexarea dosarului nr._ la dosarul aceleiași instanțe, înregistrat sub nr._ (f.86 dos.)
P. sentința civilă nr. 224/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara-secția I civilă a fost admisă în parte, atât acțiunea civilă precizată formulată de reclamanta R. M.-R.-S., formulată împotriva pârâtului S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice cât și acțiunea conexă formulată de reclamanta M. I., împotriva aceluiași pârât și în consecință s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării în fosta URSS, a numitului M. Ș., pe perioada 30.01.1945 – 04.01.1950. A fost respinsă în rest atât acțiunea principală cât și acțiunea conexă. A fost obligat pârâtul la plata sumei de 1000 lei către reclamanta M. I. și la 600 lei către reclamanta R. M.-R.-S. reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond - în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, a constatat că această măsură se circumscrie situațiilor prevăzute generic de art. 4 al. 2 din Legea nr. 221/2009.
Astfel, din economia dispozițiilor art. 4 al.2, art. 5 al. 1 indice 1 din Legea nr. 221/2009 și art. 3 din OUG nr. 214/1999 cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 568/2001 și Legea nr.173/2006 s-a reținut că prin măsură administrativă abuzivă se înțelege orice măsură luată de organele fostei miliții, securități sau orice alte organe, ca urmare a săvârșirii unei fapte, în scopurile menționate la art. 2 al.1, cu consecințele prevăzute de art. 3 lit. a-e din aceeași ordonanță.
În privința caracterului politic al măsurii deportării cetățenilor români de etnie germană în fosta URSS instanța a fost convinsă că această măsură s-a dispus exclusiv pe criterii etnice, fiind o consecință directă a prevederilor din Convenția de Armistițiu încheiată la 12 septembrie 1944 între Guvernul României și Guvernele Uniunii Sovietice, a Regatului Unit al Marii Britanii și Statele Unite ale Americii, pe care România l-a recunoscut ca atare prin Decretul-Lege nr. 118/1991 și OUG nr. 214/1999.
Astfel, în contextul istoric nefavorabil țării noastre, reprezentanții Statului R. la inițiativa Comisiei Aliate de Control pentru România au dispus în baza Ordinelor nr._ din 31 decembrie 1944 al Ministerului de Interne și nr._-S al Direcției Generale a Poliției, ridicarea de la domiciliu a tuturor etnicilor germani, bărbați cu vârsta cuprinsă între 17-45 de ani și femei cu vârsta între 18-30 de ani și internarea lor în lagăre de muncă situate pe teritoriul fostei URSS, în scopul reconstrucției acestei țări începând cu data de 15 ianuarie 1945 și până la 01 noiembrie 1949.
Faptul că este așa rezultă din analiza dispozițiilor art. 1 din Decretul-Lege nr. 118/1990, care a recunoscut, printre altele și persoanelor deportate în străinătate, după data de 23 august 1944, anumite drepturi, acordându-le în acest sens o indemnizație lunară.
În speță nu poate fi reținută apărarea formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cum că măsura deportării nu s-ar încadra în perioada de aplicare a Legii nr. 221/2009, câtă vreme doar acest act normativ conține prevederi care permit recunoașterea caracterului politic al unei măsuri administrative, în timp ce OG nr. 105/1999, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr.189/2000, acordă unele măsuri reparatorii deportaților în străinătate pe perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, fără a recunoaște explicit caracterul politic al măsurii.
Mai mult, chiar dacă în majoritatea cazurilor măsura deportării a fost luată în luna ianuarie 1945, această măsură și-a produs efectele în perioada de aplicare a Legii nr. 221/2009, deportarea durând în timp și până în anul 1950.
Față de toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că măsura deportării cetățenilor români de etnie germană în fosta URSS în lagăre de muncă constituie o măsură administrativă cu caracter politic, care se include în sfera de reglementare a art.4 al.2 din Legea nr.221/2009.
În speță, din probele dosarului rezultă că defunctul M. S. (tatăl reclamantei R. M. R. S. și soțul reclamantei M. I.), născut la data de 11.08.1926 în V. județul Hunedoara, a fost ridicat în luna ianuarie 1945 de la domiciliul său și, împreună cu alți cetățeni români de etnie germană, au fost adunați inițial in mun. Petroșani, iar ulterior au fost încărcați în vagoane de transport animale (tip bow-vagon) și transportați în condiții inumane, câte 40-60 de persoane în fiecare vagon, fără încălzire, fără apă și hrană, decât ce și-au asigurat călătorii, fără condiții minime de igienă, închiși pe dinafară, timp de 19 zile, până în regiunea Donbass, localitatea Dzerjinsk din fosta URSS, situată actualmente pe teritoriul Republicii Ucraina, fiind închiși obligatoriu în lagăr de muncă împrejmuit cu garduri de sârmă ghimpată și aflat sub pază militară.
Pe toată perioada deportării, respectiv din 30.01.1945 până în 04.01.1950, defunctul M. S., alături de toți ceilalți au trăit în condiții mizere, fiind obligat să lucreze în mină de cărbune, la încărcat de vagoneți, ca ajutor miner si ulterior vagonetar. In mină se lucra în condiții foarte grele, astfel că la ieșirea din subteran îmbrăcămintea îngheța pe corp. Cu toate acestea, aveau obligativitatea de a realiza norma zilnică de lucru, cate 12-15 ore/zi, sub amenințarea cu bătaia, pentru munca prestată nefiind deloc remunerați.
Hrana de care au beneficiat toți cei internați în lagăr era foarte sărăcăcioasă și insuficientă, cei bolnavi nu beneficiau nici măcar de asistență medicală minimă. In concret, M. S. a suferit un accident de muncă în lagăr, fiind lovit la picior, și nu a beneficiat de asistență medicală. S-a mai menționat că în perioada deportării, acestuia nu i s-a permis să scrie deloc familiei, iar la întoarcerea în tară și-a găsit mama bolnavă.
Defunctul M. S. s-a întors în țară în luna ianuarie 1950 prin Sighet, în timpul deportării cunoscându-și viitoarea soție - pe reclamanta M. I., din relația lor rezultând o fetiță – respectiv reclamanta R. M. R. S., care a fost născută în lagăr în octombrie 1949. Autoritățile ruse nu le-a permis însa celor doi nici să se căsătorească, și nici să înregistreze nașterea fiicei lor în acte de stare civilă, aceste formalități fiind realizate ulterior repatrierii. După repatriere, M. S. a rămas cu traume psihice și probleme de sănătate pe toată durata vieții, iar pentru suferințele determinate de deportarea în fosta URSS, a beneficiat doar de o indemnizație lunară în baza Decretului-Lege nr.118/1990, fiindu-i recunoscuta calitatea de luptător în rezistenta anticomunistă.
Se mai reține că defunctul M. S. nu a primit nici un fel de măsuri reparatorii din partea Statului R., cu toate că datorită situației în care s-a aflat acesta din urma a avut de suferit atât fizic cât și politic fiindu-i încălcată o . libertăți fundamentale ale omului, consfințite la momentul faptelor de art.2, 4, 5, 9, 13 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și care au fost preluate ulterior atât de Convenția EDO în cuprinsul art.4, 5, 10 și 14 cât și de actuala Constituție a României, făcând obiectul de reglementare al art.23, 34, 41, 42 și 53.
Referitor la posibilitatea de a acorda reclamantelor despăgubiri pentru daunele morale suferite, ca urmare a deportării lui M. S., împrejurare în care acestuia i-au fost încălcate mai multe drepturi fundamentale ale omului, astfel cum au fost consfințite de art.2, 4, 5, 9, 13 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, și care au fost preluate ulterior atât de Convenția EDO în cuprinsul art.4, 5, 10 și 14 cât și de actuala Constituție a României, făcând obiectul de reglementare al articolelor 23, 34, 41, 42 și 53, instanța raportat la dispozițiile art.330 indice 7 al.4 cod procedură civilă, și având în vedere soluția pronunțată în Recursul în interesul legii, ce face obiectul Deciziei nr.12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație, potrivit căruia s-a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 al.1 lit.a teza I-a din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării acestor decizii în Monitorul Oficial, respectiv 15.11.2010.
Mai mult, din considerentele acestei decizii s-a reținut printre altele, că dispozițiile Convenției EDO nu se aplică în cazul unei proceduri judiciare ce tinde la recunoașterea unui drept, care nu mai are nici un fundament legal în legislația internă a unui stat semnatar al Convenției la data pronunțării hotărârii, o soluție contrară echivalând cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.
Față de aceste motive, capătul de cerere privind acordarea daunelor morale în sumă totală de 1.200.000 euro, a fost respins ca inadmisibil. Așa fiind, instanța a admis doar în parte atât acțiunea precizata a reclamantei R. M. R. S., cât si cea conexa formulata de reclamanta M. I., în sensul celor de mai sus.
În baza art. 274 cod procedură civilă, pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată justificate de reclamante conform chitanțelor de la dosar, respectiv 1000 lei reclamantei M. I. si 600 lei reclamantei R. M. R. S., reprezentând onorariile de avocat (f.65 si 67).
P. recursul declarat împotriva sentinței pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de DGFP Hunedoara, a solicitat admiterea recursului și respingerea acțiunii, susținând în esență, că în mod greșit a reținut instanța de fond că măsura deportării a avut un caracter politic, mai ales că această măsură a fost luată anterior perioadei de referință stabilită de norma legală, iar scopul urmărit prin faptele care au fost săvârșite nu au fost de împotrivire la regimul comunist. Pe de altă parte, nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 4 sau 3 din Legea 221/2009,
În drept se invocă art. 299, 304 pct. 9 Cod pr. civ., OUG 62/2010 de modificare a Legii 221/2009, art. 147 alin 1 și 4 din Constituție.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, din oficiu și prin prisma motivelor de recurs, raportat la art. 304/1 cod procedură civilă, Curtea constată următoarele:
Reclamantele au sesizat instanța cu o acțiune prin care au solicitat să se constate caracterul politic al măsurii administrative constând în deportarea de la domiciliu și trimiterea la muncă forțată în URSS, în perioada 16 ianuarie 1945 – 4 ianuarie 1950.
Temeiul de drept al acțiunii este Legea 221/2009, a cărei titulatură este neechivocă în sensul că are în vedere condamnările și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, fiind adăugate și alte temeiuri.
Pentru ca această măsură să fie considerată măsură administrativă cu caracter politic, era necesar ca reclamantele să dovedească, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. 2 coroborat cu art. 1 alin. 3 din Legea 221/2009, că prin săvârșirea de către soțul, respectiv tatăl reclamantelor, a unor fapte anterioare, a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din OUG 214/1999, și anume să fi participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România la data de 6 martie 1945 și că datorită acestor acțiuni s-a luat măsura administrativă față de persoanele în cauză. Art. 2 alin. 1 din OUG 214/1999, la care face referire textul de lege citat anterior, enumără limitativ cazurile în care sunt considerate ca având caracter politic anumite infracțiuni.
Astfel, în determinarea faptelor considerate politice este utilizat criteriul subiectiv ce are în vedere mobilul urmărit de autorul faptei săvârșite în perioada regimului comunist, acest scop fiind de exprimare a protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la data de 22 decembrie1989.
Din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că defunctul M. Ș. și-ar fi exprimat protestul față de dictatura comunistă sau că ar fi avut manifestări contrare regimului de atunci, ori că prin activitatea desfășurată au dorit să-și exprime protestul împotriva dictaturii, a abuzului de putere și al nerespectării drepturilor omului, astfel încât măsura deportării în străinătate, luată în ianuarie 1945, nu poate avea caracter politic în sensul legii speciale.
Indiferent că este vorba de internare în lagăr de muncă și deportare în URSS, de lipsire de liberate în mod nelegal sau de supunere la muncă forțată, considerentele de mai sus care justifică lipsa caracterului politic al acestei măsuri, în sensul Legii 221/2009, sunt valabile.
Măsurile invocate de reclamante au fost măsuri avute în vedere de OUG 105/1999, care se referea la acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice”. Astfel, reclamantele se puteau încadra în art. 1 alin. lit. a din OUG 105/1999, care se referă la persoane deportate în ghetouri sau în lagăre de concentrare din străinătate, fiind persoane deportate în lagăr de concentrare în URSS, măsură luată de regimul politic existent în România înainte de 6 martie 1945, din motive etnice, reclamanta și soțul său fiind persoane de etnie germană.
Din cele arătate mai sus rezultă că voința legiuitorului care a adoptat Legea 221/2009 a fost aceea de a reglementa exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de S. comunist instaurat la 6.03.1945, prin guvernul dr.
(continuarea deciziei civile 661/2012 pronunțată în dosar_ )
P. G., ori măsurile care au fost luate anterior acestei date nu puteau viza răsturnarea acestui regim politic, fiind evident că, măsurile luate în speță au avut legătură directă cu înfrângerea României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii și a celorlalte Națiuni Unite. În urma acestui război s-a încheiat Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944 între guvernul român pe de o parte, și guvernele Uniunii Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte, decizia de deportare aparținând Comisiei Aliate de Control pentru România, deportarea cetățenilor români de etnie germană și maghiară, în URSS, nefiind prevăzută în Convenția de Armistițiu.
În acest sens s-a exprimat și ICCJ soluționând recursul în interesul legii prin decizia nr. 12/2011.
Față de toate aceste considerente, se va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara împotriva sentinței civile nr. 224/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, în temeiul art. 312 cod procedură civilă și se va modifica sentința în sensul respingerii acțiunilor promovate de reclamante.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Admite recursurile declarate de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara și P. de pe lângă Tribunalul Hunedoara împotriva sentinței civile nr. 224/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._, pe care o modifică în sensul că respinge în întregime acțiunea civilă formulată de către reclamanta M. I., R. M. - R. - S..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 20.12.2012.
Președinte, M. F. C. | Judecător, A. N. | Judecător, C. G. N. |
Grefier, M. R. |
Red. AN
Tehn. AN
2 ex/12.02.2013
Jud. fond- I. I. E.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1294/2015. Curtea de Apel... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 646/2012. Curtea de... → |
|---|
