Acţiune în constatare. Decizia nr. 137/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 137/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 28-02-2013 în dosarul nr. 137/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 137/2013
Ședința publică de la 28 Februarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. N.-președinte secție
Judecător C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Grefier N. P.
Cu participarea din partea Parchetului de pe lângă C. de A. A. I.
Procuror A. P.
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de reclamanții M. I., B. M. și de pârâtul S. R. prin M. FINANȚELOR P. BUCUREȘTI reprezentat prin DGFP H., împotriva sentinței civile nr. 263/2012 pronunțată de T. H. în dosar civil nr._, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat E. Ș., fără delegație la dosar pentru reclamanții recurenți, lipsă fiind aceștia și restul părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței, procedura de citare legal îndeplinită cu părțile la acest termen de judecată, recursurile de față sunt motivate, scutite de la plata taxei judiciare de timbru și se solicită judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C. proc. civ.
Avocat E. Ș. susține că are depusă la dosarul instanței de fond, delegație de reprezentare a reclamanților.
Instanța, verificând aspectul menționat, constată că d-na avocat E. Ș. nu are delegație la dosarul instanței de fond, în nume propriu ci delegație în substituire.
Nefiind alte cereri formulate și probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea ambelor recursuri declarate în cauză, atât al reclamanților cât și cel al pârâtului și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond.
În ce privește recursul declarat de pârâtul S. R., solicită respingerea acestuia, întrucât instanța de judecată este abilitată a constata caracterul politic al unei condamnări sau măsuri administrative, așa cum în mod corect a statuat instanța de fond.
Referitor la recursul reclamanților, solicită respingerea ca nefondat a acestuia, nemaiputându-se acorda daune morale, față de declararea neconstituționalității art. 5 din Legea nr. 221/2009, aspect relevat și de Decizia nr. 12/2011 a ICCJ, într-un recurs în interesul legii, unde se arată și motivele pentru care nu se pot aplica prevederile tratatelor internaționale.
Instanța, în deliberare, față de actele dosarului, lasă cauza în pronunțare.
C. DE A.
Asupra recursurilor civile de față,
P. acțiunea civilă formulată, completată și precizată, înregistrată la T. H. sub nr._ /09.12.2009, reclamanții M. I. și B. M. au chemat în judecată, în calitate procesuală de pârât, S. R. prin M. Finanțelor P., solicitând:
-să se constate că antecesorul lor, M. I. – decedat la data de 7 mai 1985 – a fost supus unei condamnări politice, abuzive, de 2 ani închisoare corecțională, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale;
-să se constate, de asemenea, că antecesorul lor, M. I., a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic, constând în dislocarea lui din localitatea de domiciliu – P. și stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Moldovița – Câmpulung Moldovenesc în perioada 02.09.1952 – 10.01.1957;
- să fie obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 2.292.000 lei – echivalenți a 530.000 euro – daune morale.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat, în esență, că au calitate de fii ai defunctului M. I., că acesta a suferit în perioada regimului comunist o condamnare penală pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, fiind condamnat prin Sentința penală nr. 488/1949 a Tribunalului Sibiu, la pedeapsa de 2 ani închisoare corecțională din care a executat 2 ani și 6 luni închisoare, după cum rezultă din sentința de reabilitare după care, în perioada 02.09.1952 – 10.01.1957, a fost supus unor măsuri administrative cu caracter politic, constând în dislocarea lui din localitatea de domiciliu – P. în localitatea Moldovița, unde i-a fost fixat domiciliu obligatoriu. În perioada respectivă, a suferit privațiuni și umilințe care i-au marcat grav întreaga existență și sănătatea, fiind supus înfometării, frigului, bătăilor și batjocurii miliției, astfel că suma de 200 euro/zi este rezonabilă, menită să compenseze suferințele îndurate de acesta pe perioada celor 6 ani, 10 luni și 10 zile, respectiv 2500 zile.
În drept s-au invocat prevederile Legii nr. 221/2009.
La un termen ulterior, reclamanții și-au precizat acțiunea, solicitând, pe lângă constatarea caracterului politic al condamnării antecesorului lor, M. I. și a caracterului politic al măsurii administrative a dislocării acestuia din localitatea de domiciliu, al lipsirii de libertate și supunerii la muncă forțată și constatarea caracterului Legii nr. 221/2009, de recunoaștere a vinovăției Statului R. a ilegalităților comise, precum și a caracterului de revocare a acestor dispoziții, în înțelesul art. 504-506 Cod procedură penală și obligarea pârâtului la plata sumei de 800.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, despăgubiri morale pentru condamnarea și dislocarea lui, precum și la plata sumei de 800.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, daune morale pentru restrângerea și lipsirea de libertate a acestuia, în perioadele respective.
Sub aspectul temeiurilor de drept, reclamanții au invocat art. 147-148, 20-23 din Constituție, 504-506 Cod procedură penală, art. 4, 5 și 6 din CEDO, Declarația Universală a Drepturilor Omului, dispozițiile constituționale ce s-au aflat în vigoare la data dislocării/condamnării respective.
Pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor P. a județului H. a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca nefondată. A invocat caracterul excesiv al despăgubirilor solicitate, doza de aproximare pe care o implică cuantificarea prejudiciului moral creat prin lezarea valorilor ce definesc personalitatea umană, precum și limitările aduse prin OG nr. 62/2010 în stabilirea unor atare despăgubiri morale. De asemenea, a solicitat respingerea acțiunii pe celelalte temeiuri de drept invocate și, raportat la Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care s-a declarat neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
P. sentința civilă nr. 263/03.05.2012 pronunțată de T. H.-secția I civilă a fost admisă în parte, acțiunea civilă formulată, precizată și completată de reclamanții M. I. și B. M., împotriva pârâtului S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor P. a județului H. și în consecință s-a constatat că antecesorul reclamanților, M. I., decedat la 07.05.1985 a fost condamnat la doi ani închisoare corecțională, prin Sentința penală nr. 488/1949 a Tribunalului Sibiu, pentru o infracțiune prevăzută de drept ca având caracter politic, precum și la măsura administrativă a dislocării din localitatea de domiciliu, P., în localitatea Moldovița, județul Suceava, în perioada 20.04.1952 – 09.06.1956, în baza Deciziei MAI nr. 239/1952, prevăzută, de drept, ca având caracter politic. A fost respinsă în rest acțiunea civilă.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamanții M. I. și B. M., sunt descendenți gradul I al defunctului M. I.. Acesta a fost judecat într-un lot de inculpați și condamnat la 2 ani închisoare, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale – prev. și ped. de art. 209 pct. 2 Cod penal conform Sentinței penale nr. 488/1949 a Tribunalului M. Sibiu. Apoi, antecesorul reclamanților a fost dislocat în Moldovița, în perioada 20.04.1952 – 09.06.1956 împreună cu familia în baza Deciziei MAI nr. 239/1952.
P. art. 1 și, respectiv, art. 3 alin. 1 lit. e din Legea nr. 221/2009, condamnările pentru faptele prevăzute de art. 209 pct. 2 Cod penal, precum și măsurile administrative dispuse de organele fostei miliții sau securități, întemeiate pe Decizia MAI nr. 239/1952, sunt considerate, de drept, ca având caracter politic.
P. Decizia nr. 1358/2010 publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, C. Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate, invocată de pârâtul în cauză, a normei juridice conținute de articolul 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Sub aspectul incidenței art. 4, 5 și 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, invocat de reclamanți ca temei a acțiunii, tribunalul a constatat că, de la data ratificării Convenției și a protocoalelor adiționale, prin Legea nr. 30/1994, România recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa, drepturile și libertățile fundamentale, așa cum sunt definite în Titlul I a respectivei Convenții, obligându-se să le respecte.
Tocmai în vederea executării acestei obligații, în Constituția României – prin art. 20, s-a instituit preeminența aplicării tratatelor și pactelor care se referă la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, dar numai atunci când există neconcordanță a prevederilor acestora cu legile sale interne.
Între aceste drepturi fundamentale, la art. 5 din Convenției, este prevăzut, ca atare și dreptul la libertate și siguranță, acesta fiind consacrat tot ca drept fundamental, inviolabil, prin art. 23 din Constituția României, în vigoare, iar la art. 4, 14, prohibiția muncii forțate și prohibiția discriminării.
Dar, în condițiile în care România a ratificat Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, prin Legea nr. 30/1994 publicată în Monitorul Oficial nr. 135/1994, prevederile acesteia ca și jurisprudența dezvoltată de C. de la Strasbourg, în legătură cu ele, acestea nu pot fi aplicate pentru fapte și situații produse anterior acestui moment, al ratificării.
O situație relativ identică s-a reținut și față aplicarea Declarației Universale a Drepturilor Omului, invocată de reclamanți, prin precizarea de acțiune, ca argument juridic în susținerea acțiunii lor, care a fost semnată de România, la 14 decembrie 1955 în condițiile în care intervenția Curții Constituționale, prin Decizia nr. 1358/2010, este considerată ca reviriment juridic.
În ce privește temeiul art. 504-506 Cod procedură penală, invocat de reclamanți prin precizarea și completarea acțiunii, s-a constatat că acestea reglementează instituția răspunderii statului pentru erori judiciare în procese penale sau în cazul urmăririi penale, fiind circumscrisă la două ipoteze: situația persoanei care a suferit o condamnare penală, iar în urma rejudecării cauzei sale, a fost achitată și situația persoanei care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate sau i-a fost restrânsă libertatea în mod nelegal.
Pentru ambele ipoteze, răspunderea statului este antrenată pentru organele sale coercitive, care au aplicat greșit legea sau au aplicat-o cu rea credință ori prin neglijență și are caracter patrimonial, fiind supusă termenului de 18 luni, iar calitatea procesuală activă aparține victimei erorii judiciare sau, după decesul acesteia, persoanelor care se aflau în întreținerea sa.
Or, în cauză, este evident că reclamanții nu sunt în situația de victime a unei erorii judiciare.
În ce privesc garanțiile Constituționale prevăzute art. 21-23, 147-148 din Constituția României, în vigoare, s-a constatat că acestea, ca și celelalte norme cu valoare de principiu, se adresează cetățenilor Republicii România, neputând fi extinse situațiilor consumate în alte epoci și în alte regimuri și nici pentru abuzurile săvârșite de autoritățile statului comunist sau monarhist român, indiferent dacă acțiunile acestora au fost determinate de conjunctura social-politică sau le-au fost impuse brutal.
În legătură cu garanțiile libertății individuale, prevăzute prin Constituția României din 1938, precum și prin Constituția Republici Populare Române din 1948, instanța a avut în vedere că acestea, fiind emanații a unor regimuri politice apuse, care reglementau, în genere, principiile de funcționare a Statului R. în perioada respectivă, după tipul de stat existent, nu pot ultraactiva după sau peste alte Constituții subsecvente, adoptate în timp, de S. R..
Așadar, sub aspectul despăgubirilor morale pretinse, acțiunea reclamanților a fost considerată inadmisibilă și respinsă ca atare.
În cauză a fost adoptată o soluție de admitere în parte a acțiunii civile formulate și precizate de către reclamanți, în sensul constatării caracterului politic al condamnării antecesorului lor M. I., decedat, la pedeapsa de 2 ani închisoare corecțională, precum și a măsurilor administrative dispuse împotriva sa, constând în dislocarea acestuia, din localitatea P. și stabilirea domiciliului obligatoriu în Moldovița, în perioada 20.04.1952 – 09.06.1956.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs ambele părți.
P. recursul declarat de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin DGFP H. s-a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamanților, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată.
În motivarea recursului, pârâtul a susținut că faptele pentru care a fost condamnat tatăl reclamanților sunt prevăzute art. 1 lin. 2 din Legea 221/2009 ca având de drept caracter politic, astfel că față de art. 4 din lege nu trebuia solicitată constatarea caracterului politic al acestei condamnări.
Al doilea motiv de nelegalitate se referă la constatarea caracterului politic al strămutării antecesorului reclamanților din localitatea de domiciliu. Strămutarea s-a făcut în baza Deciziei nr. 239/1952 dispusă de M. Afacerilor Interne, iar art. 3 alin. 1 lit. e conferă de drept caracter politic strămutărilor întemeiate pe acest act normativ. Față de prevederile art. 4 alin. 2 din Legea 221/2009, care prevede că numai acele persoane care au făcut obiectul altor măsuri decât cele prevăzute de art. 3 și care pot cere instanței constatarea caracterului politic al măsurii care i-a fost aplicată, consideră că în mod nelegal instanța a analizat caracterul politic al măsurii.
În drept se invocă art. 304 pct. 9 cod procedură civilă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs și reclamanții, solicitând modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul de:
- a se constata că tatălui reclamanților i s-a restrâns în mod nelegal libertatea prin măsura ridicării de la domiciliul său, prin strămutarea, stabilirea de domiciliu obligatoriu potrivit Deciziei MAI nr. 239/1952 și să fie revocate respectivele măsuri, iar pentru perioada de detenție solicită a se constata și stabili că prin măsurile arestării, reținerii, condamnării și măsurile privative de libertate la care a fost supus a fost privat nelegal de libertate și să se dispună achitarea, revocarea măsurilor privative și restrictive de libertate, și să se stabilească că privarea de libertate a fost nelegală.
-să se constate că, pentru măsurile administrative cu caracter politic dispuse de regimul politic de după 23.08.1944, prevederile Legii 221/2009 au caracter de recunoaștere a vinovăției Statului român și a ilegalităților comise față de persoanele care au fost supuse măsurilor administrative cu caracter politic, și față de descendenții acestora până la gradul II inclusiv, că dispozițiile Legii 221/2009 au și caracter de revocare în înțelesul art. 504-506 cod procedură penală a măsurilor administrative sau a condamnărilor cu caracter politic;
-solicită obligarea pârâtului la despăgubiri morale pe baza Legii 221/2009 completată de art. 147-148, art. 20-23 și art. 52-53 din Constituția României din 1991, coroborată cu Decizia Curții Constituționale nr. 186/1999, art. 4, 5 și 6 din CEDO, pactele și Tratatele internaționale, în sumă de 800.000 euro sau echivalentul în lei la data plății cu titlu de despăgubiri morale pentru supunerea tatălui lor la măsuri administrative cu caracter politic, respectiv condamnările cu caracter politic;
-solicită obligarea pârâtului la despăgubiri morale în baza prevederilor art. 147-148, art. 20-23 și art. 52-53 din Constituția României din 1991, coroborată cu Decizia Curții Constituționale nr. 186/1999, art. 4, 5 și 6 din CEDO, pactele și Tratatele internaționale, și dispozițiile constituționale în vigoare la data dislocării ori arestării nelegale, a dispozițiilor art. 504-506 cod procedură penală, restrângerea nelegală a libertății și lipsirea nelegală de libertate în sumă de 800.000 euro sau echivalentul în lei la data plății reevaluat la rata inflației;
-cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, reclamanții arată că au probat cu înscrisuri faptul că tatălui lor i s-a restrâns libertatea în mod nelegal prin măsura ridicării sale de la domiciliu, a strămutării, a stabilirii de domiciliu obligatoriu potrivit Deciziei MAI nr. 239/1952 și să fie revocate respectivele măsuri, iar pe această perioadă să se constate că a fost nelegal privat de libertate. Prima instanță trebuia să constate că pentru măsurile administrative cu caracter politic prevederile Legii 221/2009 au caracter de recunoaștere a vinovăției Statului român și a ilegalităților comise față de persoanele care au fost supuse măsurilor administrative cu caracter politic, și față de descendenții acestora până la gradul II inclusiv, că dispozițiile Legii 221/2009 au și caracter de revocare în înțelesul art. 504-506 cod procedură penală a măsurilor administrative sau a condamnărilor cu caracter politic. Întrucât aceste măsuri au fost distincte de măsurile de condamnare, instanța de fond trebuia să le constate caracterul politic, și respingând fără motivare acest capăt de cerere se invocă nulitatea hotărârii, motiv de casare cu trimitere spre rejudecare sau casare cu reținere.
În ceea ce privesc daunele morale, apreciază interpretarea dată de prima instanță ca nelegală pentru că reclamanții au întemeiat cererea, formulată în anul 2010 pe art. 5-6 din CEDO, art.8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Totodată decizia 186/1999 a Curții Constituționale impune instanțelor să aplice principiile generale ale Constituției atunci când Parlamentul nu a adus reglementări în privința textelor declarate neconstituționale. Se cere aplicarea art. 5 pct. 5 din CEDO, art.8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Art. 5 alin. 5 din Legea 202/2010 conferă calitatea procesuală activă soților sau descendenților până la gradul 2, astfel că recurenții consideră că au calitatea de victime. Infracțiunile și măsurile administrative aplicate prin sentința penală și prin decizia MAI 239/1952 fac parte de drept dintre măsurile/condamnările cu caracter politic, care intră în competența de constatare a tribunalului. La data condamnării tatălui, reclamanții erau minori, în întreținerea tatălui.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, din oficiu și prin prisma motivelor de recurs, C. constată următoarele:
Reclamanții a sesizat instanța cu o acțiune prin care au solicitat să se constate caracterul politic al măsurii strămutării tatălui lor și a condamnării acestuia.
. Legii 221/2009 nu are legătură cu răspunderea materială pentru prejudiciile create anumitor persoane de regimului comunist, legea specială având rolul de recunoaștere a caracterului politic al anumitor măsuri administrative luate față de aceste persoane.
Constatarea de către instanță a caracterului de recunoaștere prin Legea 221/2009 a vinovăției Statului român este inadmisibilă, prin prisma art. 111 cod procedură civilă și lipsită de interes pentru acțiunea reclamanților.
Instanța de fond a analizat aprofundat temeiurile de drept invocate, înlăturând prevederile care nu sunt incidente în cauză.
T. a argumentat înlăturarea dispozițiilor Declarației Universale a drepturilor Omului prin faptul că România a devenit parte semnatară doar în 1955, astfel că prevederile sale nu se pot aplica unor fapte petrecute anterior acestei date. Raționamentul este similar și în cazul Convenției pentru apărarea drepturilor omului, ratificată de România prin Legea 30/1994.
Art. 504 Cod procedură civilă, invocat de reclamanți reglementează răspunderea statului pentru erori judiciare cauzate unei persoane care a suferit o condamnare penală, iar în urma rejudecării cauzei sale, a fost achitată și situația persoanei care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate sau i-a fost restrânsă libertatea în mod nelegal. Ori, în cauză, nu s-a reținut a fi vreo eroare judiciară, căci la momentul condamnării tatălui reclamanților, fapta pe care a săvârșit-o a fost considerată de natură penală. Împrejurarea că, prin Legea 221/2009 anumite condamnări pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 au fost considerate ca având caracter politic, nu are legătură cu eroarea judiciară sau cu restrângerea libertății nelegal, astfel nu sunt îndeplinite condițiile art. 504-506 cod procedură penală invocate.
Astfel, susținerea recurenților în sensul că prin Legea 221/2009 s-a făcut o dezincriminare a anumitor fapte săvârșite înainte de 1989 este lipsită de temei juridic. Legea 221/2009 nu dezincriminează, ci recunoaște caracterul politic al unei anumite categorii de infracțiuni, considerate înainte de 1989, infracțiuni de drept comun. Aceasta este semnificația sintagmei folosite de legiuitor „constituie de drept condamnare cu caracter politic, orice condamnare pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945”. Apoi, în alineatul 2 al art. 1 sunt enumerate fapte prevăzute de lege și pentru care condamnarea are de drept caracter politic.
Recunoașterea acestui caracter nu are ca efect rejudecarea procesului și pronunțarea unei alte hotărâri, de achitare a celui condamnat, și care să aibă ca efect aplicarea art. 504-506 cod procedură penală, cum greșit au susținut recurenții reclamanți. Aceste texte de lege sunt aplicabile în cazul în care în urma rejudecării cauzei se pronunță o hotărâre de achitare, însă în cauza de față reclamanți nu au invocat asemenea împrejurări.
Revocarea măsurilor privative și restrictive de libertate în cadrul prezentului proces este inadmisibilă, în condițiile în care tatăl reclamanților este decedat, iar efectul acestor măsuri a încetat de mult timp.
În ceea ce privește acordarea daunelor morale, în mod corect au fost respinse. Astfel, așa cum corect a reținut tribunalul, art. 5 alin. 1 lit a teza I din legea 221/2009 nu mai poate fi aplicat, în urma constatării neconstituționalității acestei prevederi legale prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Constituția în vigoare nu poate fi aplicată unor fapte petrecute anterior intrării sale în vigoare, iar pe de altă parte în ce privește prezenta cauză a fost respectat accesul la justiție, tratatele internaționale la care România este parte, libertatea individuală, garantate de legea fundamentală.
Decizia nr. 186/1999 a Curții Constituționale este o decizie de respingere ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate a art. 278 cod procedură penală, și nu are nici o legătură cu prezenta cauză. Potrivit art. 31 din Legea 47/1992 au forță obligatorie doar deciziile Curții Constituționale prin care se admite excepția de neconstituționalitate, însă nu este cazul deciziei invocate.
Instanța de fond a reținut corect că nu pot fi aplicate situației invocate de reclamanți prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, la care România a devenit parte semnatară în 1955, deci după ce au avut loc cele invocate de reclamanți. Aceeași este situația și în cazul Convenției europene a Drepturilor Omului, care a fost ratificată de România prin Lege nr. 30/1994.
Instanța de fond a analizat toate cererile reclamanților și nu se impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În ceea ce privește recursul pârâtului:
(continuarea deciziei civile nr. 137/28.02.2013 pronunțată de C. de A. A. I. în dosar civil nr._ )
Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea 221/2009, constituie de drept condamnare cu caracter politic condamnarea pronunțată pentru fapta prevăzută de art. 209 pct. 3 cod penal, ca în speța de față.. Cu toate acestea, legea nu poate acționa abstract și din oficiu asupra tuturor situațiilor pe care le prevede. De aceea, instanța de judecată este aceea care stabilește dacă o anumită prevedere legală, în speță art. 1 alin. 2 din Legea 221/2009, este sau nu aplicabilă unei condamnări, deci acțiunea este admisibilă.
Având în vedere toate aceste argumente se constată că este legală și temeinică sentința atacată, iar recursurile părților sunt nefondate și urmează a fi respinse, în temeiul art. 312 cod procedură civilă.
Pentru aceste motive:
În numele legii
DECIDE
Respinge recursurile declarate de către reclamanții M. I. și B. M. și de către pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. H. împotriva sentinței civile nr. 263/2012 pronunțată de T. H. în dosar civil nr._ .
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 28.02.2013.
Președinte, A. N. | Judecător, C. G. N. | Judecător, M. F. C. |
Grefier, N. P. |
Redc. A.N.
Tehn. A.N.
2 ex/16.05.2013
Jud. fond – M. I.
| ← Expropriere. Decizia nr. 12/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
