Expropriere. Decizia nr. 12/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 12/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 21-02-2013 în dosarul nr. 12/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 12/2013
Ședința publică de la 21 Februarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Grefier N. P.
Cu participarea din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia
Procuror A. P.
Pe rol se află pronunțarea asupra apelului, în rejudecare după casare, formulat de pârâta . – S. H. Hațeg, împotriva sentinței civile nr. 148/2008 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._, având ca obiect expropriere.
Procedura legal îndeplinită.
Se constată că s-a înregistrat la dosar prin serviciul registratură al instanței, concluzii scrise formulate de apelanta pârâtă . și de către intimații reclamanți Ș. L. și P. I..
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din data de 14 februarie 2013, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Asupra apelului civil de față,
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr._, ulterior precizată, reclamanții P. I. și Ș. L. au chemat în judecată pe pârâtele Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor de pe lângă P. comunei Sântămărie O. și ., solicitând stabilirea prețului terenului ce le-a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică și obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor cuvenite, precum și a prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că sunt proprietarii terenului în suprafață de 23.000 mp arabil și fânaț preluat de Stat prin H. SA încă din anul 1990, pentru realizarea unei investiții de interes național, fără a li se acorda despăgubiri.
Prin sentința civilă 148/10.09.2008 Tribunalul Hunedoara a respins excepțiile privind prematuritatea acțiunii și lipsa calității procesuale pasive invocate de pârâta . constatat lipsa calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Guvernamentală de soluționare a întâmpinărilor constituită prin HG nr. 968/2004 Sântămărie O., a admis în parte acțiunea precizată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta . luat act că reclamanții în calitate de persoane expropriate au consimțit ca, pentru cauza de utilitate publică declarată prin HG nr. 392/2002 privind realizarea lucrării de interes național Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate – S. să fie preluate prin expropriere de către pârâtă terenurile în suprafață de_,02 mp arabil, pășune și fânaț, pe raza comunei Sântămărie O. și a comunei B. Română, astfel cum au fost identificate și evaluate prin expertiza judiciară executată în cauză de experții Staicovic M, C. A. și S. A., lucrare ce face parte integrantă din sentință și a fost obligată pârâta . Statul Român în calitate de expropriator, să achite reclamanților, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a sentinței, despăgubiri în sumă de 888.672 lei, reprezentând valoarea terenului expropriat și în sumă de 149.781 lei pentru prejudiciul cauzat prin lipsa folosului agricol pe perioada 2002 – 2008, inclusiv.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin Hotărârea nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes național a lucrării Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate – S. desemnând în art. 2 al respectivului act normativ, ca expropriator, Statul Român prin Societatea Comercială de producere a energiei electrice H. SA. În scopul realizării acestui obiectiv, pârâta . reprezentant al expropriatorului Statul Român a preluat încă din anul 1990 mai multe suprafețe de teren pe raza localității Sântămărie O., între care și cele ale reclamanților.
Reclamanții au calitatea de persoane expropriate în condițiile art. 22 din Legea nr. 33/1994, ca moștenitori ai proprietarilor tabulari și ca atare justifică un interes evident în cauză. Acest aspect nu este contestat și rezultă inclusiv din faptul notificării lor de însăși pârâta în cauză care pe baza expertizei de evaluare și a studiilor de topometrie le-au avansat oferta de despăgubiri.
Aceștia s-au declarat de acord cu transferul proprietăților imobiliare către pârâtă, dar nu au acceptat oferta de expropriere, respectiv despăgubirile la prețul impus de 2,04 euro/mp pentru terenul arabil și de 1,47 euro/mp pentru terenul de categorie fânaț și pășune.
Tribunalul a stabilit despăgubiri în sumă de 888.672 lei reprezentând valoarea terenului expropriat, conform raportului de expertiză efectuat în cauză și în sumă de 149.781 lei pentru prejudiciul cauzat prin lipsa folosului agricol pe perioada 2002 – 2008.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta, solicitând rejudecarea cauzei și respingerea acțiunii reclamanților, invocând în drept art. 304 pct. 4, 7 și 8 C. proc. civ.
La termenul de judecată din 19.03.2009 instanța a calificat calea de atac declarată în cauză ca fiind apel, iar prin decizia civilă nr. 93/A/6.05.2009, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul pârâtei, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond, reținând în esență că, instanța de fond a dat dovadă de lipsă de rol activ, încălcând dispozițiile art. 129 C. proc. civ. și a admis o acțiune fără a avea la dosar o cerere de chemare în judecată făcută în condițiile art. 112 C. proc. civ, însoțită de înscrisurile doveditoare prevăzute de lege, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului în sensul art. 297 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanții cât și pârâta, recursurile fiind admise prin decizia nr. 127/15.01.2010 a ICCJ, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței de apel.
Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut că instanța de apel nu a analizat starea de fapt și nu a răspuns motivelor de apel cu care a fost investită prin apelul pârâtei, ceea ce echivalează cu necercetarea cererii de apel.
În rejudecarea apelului, reclamanții P. I. și Ș. L. au depus la dosar cerere de aderare la apelul pârâtei . care au solicitat admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, în sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor la suma de 1.052.796 lei pentru suprafața expropriată de 34.049,02 mp conform variantei I din raportul de expertiză, sumă care să fie stabilită în Euro. Prin aceeași cerere s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 399.417 lei cu titlu de folos nerealizat începând cu anul 1990 la zi, adică pentru 16 ani. Reclamanții au solicitat și acordarea daunelor morale ca urmare a încălcării abuzive a proprietății, tracasarea proprietarilor din punct de vedere psihic și fizic ca urmare a demersurilor pe care le-au făcut fără nicio finalitate timp de 20 de ani.
Apelanta pârâtă ., S. H. Hațeg a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor P., pentru ca acesta să fie obligat la plata despăgubirilor în ipoteza în care cererea principală ar fi admisă.
Prin decizia civilă nr. 129/2.06.2011, Curtea de Apel Alba Iulia – Secția Civilă, a admis apelul pârâtei . schimbat în parte sentința apelată și a respins acțiunea formulată de reclamanți, menținând celelalte dispoziții ale sentinței. Prin aceeași decizie, instanța de apel a respins cererea de aderare la apel formulată de reclamanți, precum și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva Ministerului Finanțelor P..
În considerentele acestei decizii s-a reținut în esență, că în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 33/1994, întrucât terenurile ce au aparținut antecesorilor reclamanților au fost cooperativizate, fiind preluate de Statul Român și trecute în proprietatea fostelor cooperative agricole de producție, reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestora fiind posibilă în temeiul Legii nr. 18/1991. Terenurile au fost preluate de la B. Firuca întabulată în anul 1941, de la G. I. întabulat în anul 1911 în unele cărți funciare și în anul 1942 în alte cărți funciare, însă dreptul de proprietate al acestor antecesori s-a stins prin cooperativizare. Dreptul de proprietate a renăscut în baza legilor fondului funciar, însă numai asupra terenurilor cu privire la care s-au eliberat titluri de proprietate. Cu privire la celelalte terenuri preluate de Statul Român și asupra cărora nu au fost emise titluri de proprietate, reclamanții nu pot justifica nici un drept întrucât ele nu se găseau în patrimoniul antecesorilor lor la data decesului. Nici reclamanții și nici antecesorii acestora după anul 1990 nu au avut niciodată posesia asupra terenurilor în litigiu și nici proprietatea terenurilor respective, fiindu-le schimbată destinația încă înainte de anul 1990, fiind totodată imposibil de retrocedat pe vechile amplasamente întrucât erau ocupate de lacuri de acumulare.
Așadar, reclamanții aveau posibilitatea de a continua demersurile începute potrivit legilor speciale de reparație, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005 ( cererile de reconstituire fiind formulate, așa cum rezultă din adresa de la fila 449) și de a obține suprafețe de teren echivalente din rezerva existentă la dispoziția comisiilor locale, iar în lipsă, posibilitatea de a obține despăgubiri în baza acestor legi speciale de reparație.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. pr. civ, reclamanții P. I. și Ș. L., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. pr. civ.
Prin decizia nr. 5045/29.06.2012 ICCJ a admis recursul declarat de reclamanții P. I. și Ș. L. împotriva deciziei civile nr. 129/02.06.2011 a Curții de Apel A. I., Secția Civilă, a casat în parte decizia atacată și a trimis cauza la aceeași instanță de apel pentru rejudecarea apelului declarat de pârâta . – S. Hațeg împotriva sentinței civile nr. 148/10.09.2008 a Tribunalului Hunedoara. Au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de recurs a reținut ca fiind fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ, și nefondate celelalte motive pentru următoarele:
I. 1. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 raportat la art. 129 alin. 5 și 6 și art. 105 alin. 2 C. pr. civ., în cadrul căruia se susține că în mod greșit instanța de apel nu a soluționat capătul de cerere subsidiar al precizării de acțiune, nu este fondat.
Este adevărat că prin precizarea de acțiune înregistrată la tribunal la data de 30 ianuarie 2007 reclamanții au solicitat ca, în situația respingerii acțiunii în despăgubiri, să fie obligat expropriatorul să convoace comisia îndrituită și să emită o nouă hotărâre motivată și o nouă propunere ofertă, sub sancțiunea plății de daune cominatorii. Însă, motivul care a justificat, în opinia instanței de apel, respingerea acțiunii reclamanților, respectiv, acela că nu au dovedit dreptul de proprietate asupra terenurilor, a antrenat respingerea acțiunii în totalitate, atât sub aspectul capătului de cerere principal, cât și a celui subsidiar. În analiza acestei critici Înalta Curte nu a examinat dacă instanța de apel a ajuns sau nu la concluzia corectă sub aspectul îndeplinirii de către reclamanți a condițiilor legale pentru solicitarea de despăgubiri în procedura de expropriere, ci raportat strict la motivul de casare invocat de recurenți, a constatat că, față de argumentul care a determinat instanța de apel să respingă acțiunea, nu se mai impunea examinarea pe fond de către aceeași instanță a cererii subsidiare.
Pe de altă parte, la data soluționării apelului (2 iunie 2011) cererea subsidiară rămăsese fără obiect, deoarece, urmare a sentinței civile nr. 183 din 5 august 2005 a Curții de Apel A. I., Secția comercială și de contencios administrativ, irevocabilă prin decizia nr. 1055 din 29 martie 2006 a Înaltei curți de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, comisia constituită de expropriator a emis un nou proces-verbal și o nouă hotărâre la data de 21.03.2007, în cursul prezentului litigiu, prin care și-a păstrat punctul de vedere exprimat anterior, în sensul menținerii valorii despăgubirii propuse de expropriator.
2. În ceea ce privește motivul de casare încadrat de recurenți în prevederile art. 312 alin. 5 raportat la art. 313 și art. 315 alin. 1 C. pr. civ., primul argument de la lit. a) privește în realitate insuficienta motivare a deciziei din apel sub aspectul unor apărări formulate de reclamanți, raportate la efectele produse de hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă a instanței de contencios administrativ și hotărârea de stabilire a despăgubirilor emisă de comisia guvernamentală, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. pr. civ..
Argumentul de la litera b) nu este întemeiat, cererea de aderare la apel fiind în mod corect respinsă ca tardiv formulată. Instanța de apel a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 293 alin. 1 C. pr. civ., care permit depunerea cererii de aderare la apel până la prima zi de înfățișare. Potrivit art. 134 C. pr. civ., prima zi de înfățișare este aceea în care părțile legal citate pot pune concluzii. Dată fiind împrejurarea că apelul declarat de intimată a fost judecat într-un prim ciclu procesual, fără ca reclamanții să formuleze cerere de aderare la apel până la prima zi de înfățișare, așa cum prevede art. 293 alin. 1 C. pr. civ., aceștia au decăzut din dreptul de a mai învesti instanța cu o cerere de aderare la apel, acest drept neputând fi reactivat în rejudecarea apelului, după casarea cu trimitere.
Prevederile art. 311 C. pr. civ., invocate de recurenți, au în vedere hotărârea propriu-zisă pronunțată de instanța de apel în primul ciclu procesual, hotărâre care, fiind casată, nu mai are într-adevăr nicio putere. Însă, casarea nu repune pe intimații reclamanți în termenul de aderare la apelul părții adverse, atâta vreme cât sub acest aspect nu s-a constatat vreo neregularitate de către instanța de casare, ceea ce s-a anulat fiind doar modul în care, prin hotărârea casată, s-a soluționat apelul.
Dispozițiile art. 2931 C. pr. civ. nu sunt aplicabile deoarece reclamanții și-au întemeiat cererea, formulată și înregistrată la instanța de apel în rejudecare, pe dispozițiile art. 293 alin. 1 C. pr. civ., cele două texte legale reglementând două situații diferite.
II. 1. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. pr. civ., recurenții susțin doar formal că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, în realitate argumentele aduse în dezvoltarea acestui motiv de recurs încadrându-se în prevederile art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
2. În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. pr. civ. s-a analizat inclusiv susținerea referitoare la insuficienta motivare a deciziei din apel (sub aspectul unor apărări formulate de reclamanți, raportate la efectele produse de hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă a instanței de contencios administrativ și hotărârea de stabilire a despăgubirilor emisă de comisia guvernamentală), susținere încadrată greșit de recurenți în motivul de casare de la pct. I.2 lit. a), fiind de observat că în prima parte a dezvoltării propriu-zise a motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 s-au invocat, în esență, aceleași argumente (respectiv, faptul că apelanta și comisia guvernamentală au recunoscut calitatea reclamanților de proprietari și au stabilit despăgubiri în favoarea acestora).
Verificând decizia din apel s-a constatat că, deși instanța de apel a motivat pe larg în sensul că reclamanții nu au făcut dovada calității de proprietari ai terenurilor, deoarece dreptul lor de proprietate nu a fost recunoscut în baza legilor reparatorii, nu a înlăturat în mod explicit apărările reclamanților, referitoare la existența și efectele hotărârii judecătorești pronunțate în contencios administrativ, prin care comisia constituită de expropriator a fost obligată să pronunțe o hotărâre motivată cu privire la întâmpinarea acestora, precum și hotărârea ulterioară a acestei comisii prin care s-a menținut oferta de despăgubire inițială, din această perspectivă critica recurenților fiind întemeiată. Insuficienta motivare nu este însă de natură a determina nulitatea hotărârii din apel, mai ales că aspectele asupra cărora instanța de apel nu și-a expus punctul de vedere reprezintă obiect de critică și din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. și au fost avute în vedere de instanța de recurs la momentul examinării acestui motiv de recurs.
Nu s-a putut reține însă critica circumscrisă de recurenți motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. pr. civ., privind existența unor motive contradictorii, aspectele reținute de instanța de apel referitoare la situația juridică a terenului și incidența prevederilor legilor reparatorii (Legea nr. 18/1990 și Legea nr. 1/2000), acestea fiind avute în vedere cu ocazia examinării motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
3. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. s-a dovedit a fi fondat, pentru următoarele argumente:
Cu privire la terenurile în litigiu s-a declanșat procedura de expropriere în temeiul Legii nr. 33/1994, iar expropriatorul Statul Român, prin .-a făcut reclamanților o ofertă de despăgubire, apreciată de aceștia ca nesatisfăcătoare, motiv pentru care au formulat întâmpinare la comisia de soluționare a întâmpinărilor, constituită de expropriator prin HG nr. 968/2004.
Prin procesul verbal și hotărârea din 12.05.2005, această comisie, soluționând întâmpinarea reclamanților din prezenta cauză, precum și întâmpinările altor persoane supuse aceleiași proceduri de expropriere, a menținut oferta expropriatorului în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor.
Prin sentința civilă nr. 183 din 5 august 2005 a Curții de Apel A. I., Secția comercială și de contencios administrativ, irevocabilă prin decizia nr. 1055 din 29 martie 2006 a Înaltei curți de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu comisia pentru soluționarea întâmpinărilor și .-au anulat procesul verbal și hotărârea din 12.05.2005 ale comisiei, în ceea ce îi privește pe reclamanți și a fost obligată această pârâtă să emită o nouă hotărâre motivată cu privire la întâmpinarea reclamanților, reținându-se în considerentele acestor hotărâri judecătorești că, potrivit art. 16-18 din Legea nr. 33/1994, hotărârea comisiei de soluționare a întâmpinărilor trebuia motivată.
Urmare a hotărârii irevocabile a instanței de judecată, comisia constituită de expropriator a emis un nou proces-verbal și o nouă hotărâre la data de 21.03.2007, în cursul prezentului litigiu, prin care și-a păstrat punctul de vedere exprimat anterior, în sensul menținerii valorii despăgubirii propuse de expropriator.
Cererea de chemare în judecată în prezenta cauză a fost formulată de reclamanți la data de 5 octombrie 2006, anterior emiterii hotărârii din data de 21.03.2007 a Comisiei, reclamanții fiind nemulțumiți pe de o parte de faptul că se întârzie emiterea de către comisie a noii hotărâri, dar și de valoarea scăzută a despăgubirilor oferite de expropriator.
Prin întâmpinarea depusă la prima instanță . a contestat dreptul reclamanților de a primi despăgubiri ca urmare a procedurii de expropriere, ci a susținut că este în curs de desfășurare procedura specială prevăzută de Legea nr. 33/1994, urmând a se pronunța comisia de soluționare a întâmpinărilor, în aplicarea hotărârii judecătorești date în contencios administrativ. În raport și de această poziție a reprezentantului expropriatorului, prima instanță a reținut că ambele părți au fost de acord cu exproprierea, fiind în litigiu exclusiv valoarea despăgubirii.
Abia în motivele de apel pârâta a invocat, printre altele, că reclamanții nu au dovedit calitatea de proprietari asupra terenului, imputând primei instanțe că nu a stabilit situația juridică a terenului și nu a observat că reclamanții nu aveau folosința acestuia. Însă și această critică formulată în apel este inclusă în contextul argumentării apelantei potrivit căreia valoarea despăgubirii acordate de prima instanță nu a fost corect stabilită, fiind inclusă în această valoare și lipsa folosului agricol, deși reclamanții nu au avut folosința după anul 1989.
În raport de obiectul și temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, precum și de existența unei oferte de despăgubire și a unei hotărâri judecătorești prin care comisia constituită de expropriator a fost obligată să rezolve întâmpinarea (ce viza exclusiv valoarea despăgubirii), Înalta Curte a considerat că pârâta nu mai putea pune în discuție îndreptățirea reclamanților de a încasa despăgubiri în cadrul procedurii de expropriere.
Deși instanța de apel a reținut în mod corect faptul că litigiul are ca obiect stabilirea despăgubirilor, în cadrul reglementat de Legea nr. 33/1994, a procedat cu depășirea limitelor judecății la analizarea titlului de proprietate al reclamanților, fără a avea în vedere dispozițiile art. 24 alin. 1 și 2 din această lege specială, care fac distincție între situația în care părțile se învoiesc asupra exproprierii și asupra despăgubirii, caz în care instanța a luat act de această învoială, și situația în care părțile se învoiesc numai asupra exproprierii, nu și asupra despăgubirii, ceea ce a justificat intervenția instanței numai pentru stabilirea întinderii despăgubirii.
Instanța a fost învestită cu cererea reclamanților de stabilire a despăgubirii (cerere care nu poate fi considerată prematură sau inadmisibilă, întrucât, așa cum corect a reținut și instanța de apel, persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când expropriatorul va sesiza instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică), în cadrul unei proceduri de expropriere deja declanșată de expropriator, fiind epuizate, anterior formulării prezentei acțiuni, fazele premergătoare ale procedurii de expropriere, respectiv, întocmirea documentației de expropriere de către expropriator, formularea ofertelor de despăgubire către persoanele recunoscute ca fiind proprietari (printre care și reclamanții din prezenta cauză), contestarea ofertei de către persoanele respective, pe calea „întâmpinării” (conform art. 14 din lege) și soluționarea întâmpinărilor de către comisia specială constituită prin hotărâre de guvern, inclusiv urmare a unei hotărâri judecătorești prin care comisia a fost obligată să emită o soluție motivată în cazul întâmpinării formulate de reclamanți.
În limitele sesizării, instanța s-a pronunțat doar cu privire la cuantumul despăgubirii, nefiind învestită cu o cerere din partea expropriatorului care să pună în discuție nulitatea actelor administrative emise în procedura prealabilă prin care reclamanții din prezenta cauză au fost recunoscuți ca fiind persoane îndreptățite să primească despăgubiri pentru terenurile în litigiu, premisă în lipsa căreia nu-și mai găsea justificarea oferta de despăgubire pe care expropriatorul a făcut-o acestora.
Respingerea acțiunii formulate de reclamanți cu motivarea că nu au calitatea de proprietari, deci nu pot obține despăgubiri în procedura de expropriere declanșată, creează acestora o situație mai grea decât cea pe care și-ar fi păstrat-o dacă nu ar fi formulat cererea de chemare în judecată. Altfel spus, dacă reclamanții nu ar fi contestat cuantumul despăgubirilor, ar fi obținut de la expropriator despăgubirile pe care acesta le-a oferit, recunoscându-le calitatea de persoane îndreptățite. Or, în cadrul propriului demers judiciar, inițiat de reclamanți în vederea majorării cuantumului despăgubirilor, expropriatorul nu poate obține exonerarea de la plata oricărei despăgubiri, în pofida existenței unei oferte de despăgubire menținută de comisia de soluționare a întâmpinărilor înființată de expropriator.
Oferta de despăgubire, care implică și recunoașterea dreptului de proprietate al reclamanților, este un act juridic valabil ce emană de la expropriator, adică de la Statul Român, prin . cu o speranță legitimă de despăgubire, protejată de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În contextul aplicării procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 33/1994, analiza posibilității reclamanților de a obține eventuale despăgubiri în temeiul Legilor nr. 18/1990 și a Legii nr. 1/2000 este în afara cadrului judecății, iar împrejurarea că aceștia au formulat și cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul legilor fondului funciar este irelevantă, atâta vreme cât nu se face dovada că au beneficiat de măsuri reparatorii în echivalent în baza acestor legi (restituirea în natură nefiind posibilă față de împrejurarea că terenul este ocupat efectiv de amenajarea de utilitate publică), pentru a se pune în discuție problema unei duble reparații.
Față de argumentul anterior, referitor la limitele învestirii primei instanțe, Înalta Curte nu a examinat critica referitoare la incidența principiului efectului constitutiv al înscrierii în cartea funciară și nici cea privind incidența dispozițiilor art. 8 și art. 13 alin. 2 din Legea nr. 18/1990, acestea fiind aspecte care vizează problema dreptului de proprietate și calitatea reclamanților de moștenitori ai proprietarilor tabulari, recunoscute și tranșate de expropriator în fazele prealabile ale procedurii de expropriere.
Având în vedere că hotărârea instanței de apel cu privire la apelul pârâtei . fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor legale, acțiunea reclamanților fiind respinsă în mod greșit pentru lipsa calității lor de proprietari ai terenului fără a se examina criticile apelantei referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanță, în temeiul art. 312 alin. 5 și art. 313 C. pr. civ., a fost casată în parte decizia recurată, cu trimiterea spre rejudecare la aceeași instanță de apel a apelului declarat de pârâtă.
Pentru considerentele anterior expuse, au fost menținute dispozițiile deciziei cu privire la respingerea cererii de aderare la apel, precum și soluția de respingere a cererii de chemare în garanție, formulată de pârâtă (soluție care nu a fost criticată în recurs). De asemenea, nu va forma obiect al rejudecării în apel soluția dată de prima instanță asupra celorlalte excepții invocate de pârâtă, menținută de instanța de apel, în condițiile în care pârâta nu a înțeles să declare recurs în cauză.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel A. I. la data de 19.12.2012 sub nr._ .
In rejudecare nu s-a solicitat încuviințarea și administrarea de probe.
Curtea, procedând la rejudecarea apelului declarat de pârâta . limitele deciziei de casare, cu respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., constată următoarele:
Cu referire la criticile privind cuantumul despăgubirilor acordate reclamanților de către prima instanță:
Prin sentința Tribunalului Hunedoara s-a stabilit valoarea terenului conform variantei II a raportului de expertiză de 888.672 lei, de 8,3 Euro/mp teren în suprafață totală de 34.049,02 mp arabil, fânețe și pășune, precum și valoarea folosului de tras conform producției agricole medii anuale de 8520 lei/ha pentru perioada 2002 – 2008 în sumă totală de 149.781 lei, pentru o suprafață de 2,93 ha.
Instanța de fond, raportat la dispozițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994 a apreciat această valoare ca reprezentând o despăgubire echitabilă.
Prin declarația de apel, . criticat cuantumul acordat pentru terenul expropriat, arătând în esență, că metoda aleasă de prima instanță, prin bonitare, a stabilit un preț de 12 ori mai mare decât cea care s-ar fi stabilit prin comparație directă, adică 2,04 Euro pentru metrul patrat teren arabil, respectiv 1,47 Euro pentru fânaț
În fața instanței de apel, în prima rejudecare după casare, s-a administrat proba de expertiză tehnică judiciară – filele 221 – 339 vol. II dosar nr._ .
Cei trei experți au propus două metode de evaluare a imobilelor expropriate în litigiu, respectiv metoda evaluării pe comparație directă și metoda evaluării prin comparație, prin bonitare.
Pentru metoda comparației directe experții au arătat că la data evaluării, terenurile similare din aceeași zonă, ocupate de H. au fost evaluate în rapoartele de expertiză la prețuri cuprinse între 8,3 Euro/mp -6,7 Euro/mp iar o parte dintre persoanele ale căror terenuri au fost expropriate au primit deja, despăgubiri la acest nivel de preț.
S-a arătat de asemenea că nu există o piață imobiliară la data efectuării raportului de expertiză iar metoda a avut în vedere oferta de preț găsită pe internet pentru terenuri din zone apropiate, care nu sunt amplasate în aceeași locație cu terenul evaluat (fila 224).
Astfel, pentru terenul intravilan în suprafață de_, 57 mp s-a propus o valoare de 228.833 Euro, deci 8,50 Euro/mp, iar pentru terenul extravilan în suprafață de 7127,45 mp s-a propus o valoare de_ Euro, de 6,80 Euro/mp.
Având în vedere metoda comparației prin bonitare, experții au propus pentru terenul intravilan o valoare de 956.208 lei (8,3 Euro/mp) iar pentru terenul extravilan, la o valoare de 77.995 lei (2,6 Euro/mp).
În concluzie, conform metodei prin comparație directă, valoarea totală s-a stabilit de experți la 1.183.267 lei, respectiv 277.300 Euro iar conform metodei prin bonitare, 1.034.103 lei, respectiv 242.343 Euro.
Potrivit dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 despăgubirile cuvenite expropriaților se compune atât din valoarea reală a imobilului expropriat cât și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite, prin măsura exproprierii.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, experții precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarilor, sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.
Din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză rezultă cu evidență că terenul expropriat nu are corespondent pe raza unității administrativ teritoriale, iar pentru stabilirea prețurilor terenurilor expropriate s-au luat în calcul oferte de vânzare – cumpărare, însă nici una dintre acestea nu vizează terenuri similare celor din litigiu.
În aceste condiții este evident că nu pot fi luate în considerare aceste prețuri estimative, care nu au la bază valori practicate efectiv în zonă datorită lipsei tranzacțiilor.
În concluzie, metoda a doua, cea a comparației prin bonitare este cea care corespunde cel mai bine situației de față.
Deși prin raportul de expertiză efectuat în fața instanței de apel experții, utilizând această metodă, au propus o valoare de 1.034.103 lei, acest cuantum nu poate fi avut în vedere de Curte, în caz contrar s-ar încălca principiul neagravării situației în propria cale de atac.
Astfel, conform dispozițiilor art. 296 teza a II –a C. proc. civ, apelantului nu i se poate însă crea, în propria cale de atac, o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată.
Or, prin sentința primei instanțe, apelantul a fost obligat la plata unei sume de 888.672 lei ca reprezentând valoarea terenului expropriat (și tot la 8,3 Euro/mp teren).
Prin urmare, în propria cale de atac, apelantul nu poate fi obligat la plata unei sume majorate, de 1.034.103 lei (compusă din 956.108 pentru terenul intravilan și 77.995 lei pentru cel extravilan), conform raportului de expertiză efectuat în fața instanței de apel, și luând în considerare că în fața prezentei instanțe, în al doilea ciclu procesual, apelanta nu a solicitat administrarea de probe.
Cu referire la cuantumul contravalorii lipsei de folosință pentru perioada 2002 – 2008 acordat de către instanța de fond, apelantul pârât a arătat clar că reclamantul nu a făcut dovada posesiei terenului deci implicit a folosului de tras, ori aceste aspecte nu mai pot forma obiect al analizei prezentei instanțe, fiind statuate irevocabil prin decizia de casare.
Valoarea de 149.781 lei, acordată de prima instanță pentru o perioadă de 6 ani începând de la data emiterii decretului de declarare a utilității publice 2002, luând în considerare raportul de expertiză efectuat ce a avut în vedere valoarea producțiilor agricole anuale de 8520 lei/ha pentru suprafața tabulară de 2,93 ha, în concret nu a fost criticată și nu s-au solicitat de către apelant nici administrarea de probe în acest sens.
(continuarea deciziei civile nr. 12/21.02.2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
Pentru considerentele expuse, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ, va respinge ca nefondat apelul pârâtei.
În cauză nu se vor acorda cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive:
În numele legii
DECIDE
Respinge apelul declarat de către pârâta . – S. Hațeg împotriva sentinței civile nr. 148/2008 pronunțată de către Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._ .
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 21.02. 2013.
Președinte, C. G. N. | Judecător, M. F. C. | |
Grefier, N. P. |
Redc. C.G.N/21.02.2013
Tehn. N.P. 9 ex/21.03.2013
Jud. fond – M. I.
| ← Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 24/2014. Curtea de... | Acţiune în constatare. Decizia nr. 137/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
