Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 632/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 632/2012 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 06-12-2012 în dosarul nr. 632/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 632/2012
Ședința publică de la 06 Decembrie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. N.-președinte secție
Judecător C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Grefier M. R.
M. P. a fost reprezentat prin procuror A. P. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia
Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de reclamanta S. K. M., pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin DGFP H. și de MINISTERUL PUBLIC, Parchetul de pe lângă T. H. împotriva sentinței civile nr. 226/2012 pronunțată de T. H. în dosar civil nr._ .
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează procedura legal îndeplinită, faptul că recursurile sunt scutite de la plata taxelor judiciare și s-a depus întâmpinare din partea pârâtului M.F.P. la recursul reclamantei. Recurentul pârât solicită judecarea în lipsă.
Reprezentanta Ministerului P. arată că nu are cereri de formulat.
Instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentanta Ministerului P. pune concluzii de admitere a recursurilor declarate de P. de pe lângă T. H. și pârâtul M. Finanțelor P., modificarea sentinței de fond și respingerea în tot a acțiunii declarată de reclamantă, decedată pe parcursul procesului, continuată de moștenitor. Instanța de fond a făcut o greșită aplicare a prevederilor Legii 221/2009 cu privire la deportarea etnicilor germani în URSS când a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării reclamantei în URSS, măsură luată anterior datei de 6.03.1945. Pe cale de consecință, se impune respingerea în tot a acțiunii.
Cu privire la recursul reclamantei, pune concluzii de respingere a acestuia. Corect daunele morale solicitate nu au fost acordate față de declararea neconstituționalității art. 5 din lege, iar dacă se respinge și acțiunea cui privire la constatarea caracterului politic nu se impune admiterea acțiunii.
Față de actele dosarului și cele invocate, instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
P. acțiunea civilă înregistrată la T. H. sub nr._ /25.08.2010, reclamanta Folkend Chirstine a chemat în judecată pe pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul politic al măsurii administrative de deportare pentru munca de reconstrucție în fosta URSS luată asupra sa, pe numele de fată Sassler, pe perioada 15.01.1945 – 18.01.1950 și să se dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale în suma de 500.000 euro sau echivalentul în lei la data rămânerii definitive a hotărârii, pentru prejudiciul suferit în cei 5 ani de deportare și supunere la muncă forțat. S-au cerut cheltuieli de judecată.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art.1 alin. 3, art. 3, art. 4 alin. 2 și art. 5 din Legea nr. 221/2009, OUG nr. 62/2010, Decretul Lege nr. 118/1990, ale art. 998-999 cod civil și art. 3, art. 4 și 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (f.24 dosar fond).
P. sentința civilă nr. 226/2012 T. H. a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P..
A admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta Folkend Christine - decedată pe parcursul procesului și continuată și precizată de S. Karin-M. formulată împotriva pârâtului S. R. reprezentat prin M. Finanțelor P., și în consecință:
A constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării în fosta URSS, a numitei Folkend Christine, pe perioada 15 ianuarie 1945 – 18 ianuarie 1950.
A respins în rest acțiunea.
A obligat pârâtul la plata sumei de 800 lei către reclamanta S. Karin-M., reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut și motivat următoarele:
Analizând cu precădere excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei Folkend Chirstine, acțiune continuată și precizată de fiica sa - S. Karin M., s-a constatat că, raportat la art.1, art. 3, art. 7 și art. 8 din Decretul-Lege nr.167/1958, termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la data când s-a născut dreptul la acțiune al persoanei prejudiciate printr-un fapt ilicit. Ori, chiar dacă pretinsa sa faptă ilicită cauzatoare de prejudicii s-a petrecut pe perioada anilor 1945-1949, dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut doar la data apariției Legii nr.221/2009, publicată în Monitorul Oficial nr.396 din 11.06.2009.
P. urmare de la această dată începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani. Raportat la aceste considerații și având în vedere că acțiunea reclamantei a fost introdusă la data de 25.08.2010, se constată că excepția este neîntemeiată și a fost respinsă ca atare.
Referitor la aspectul privind includerea măsurii deportării cetățenilor români de etnie germană în fosta URSS și supunerea acestora la muncă forțată, în scopul reconstrucției acesteia, în domeniul de reglementare al Legii nr. 221/2009, instanța a constatat că această măsură se circumscrie situațiilor prevăzute generic de art.4 al. 2 din Legea nr. 221/2009.
Astfel, din economia dispozițiilor art. 4 al. 2, art. 5 al. 1 indice 1 din Legea nr. 221/2009 și art. 3 din OUG nr. 214/1999 cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 568/2001 și Legea nr.173/2006 se reține că prin măsură administrativă abuzivă se înțelege orice măsură luată de organele fostei miliții, securități sau orice alte organe, ca urmare a săvârșirii unei fapte, în scopurile menționate la art. 2 al.1, cu consecințele prevăzute de art. 3 lit. a-e din aceeași ordonanță.
S-a mai reținut că principiul de interpretare teleologică a unei norme juridice, bazat pe argumentul „a fortiori” ( cine poate mai mult poate și mai puțin) presupune extinderea aplicării unei norme de la un caz reglementat de lege la unul nereglementat în mod expres, dar care rezultă din finalitatea legii. Astfel, instanța apreciază că, dacă legiuitorul a considerat ca fiind măsură administrativă abuzivă fapta unei persoane care, în scopurile prev. de art. 2 din OUG nr. 214/1999, a avut de suferit una din consecințele prev. de art. 3, ceea ce-i dă dreptul la despăgubiri, prin urmare, cu atât mai mult este îndreptățită la despăgubiri o persoană care deși nu a săvârșit o astfel de faptă, a suferit consecințele unei măsuri administrative abuzive, cum a fost deportarea în URSS într-un lagăr de muncă forțată.
În privința caracterului politic al măsurii deportării cetățenilor români de etnie germană în fosta URSS instanța nu a avut nici o îndoială, câtă vreme această măsură s-a dispus exclusiv pe criterii etnice, fiind o consecință directă a prevederilor din Convenția de Armistițiu încheiată la 12 septembrie 1944 între Guvernul României și Guvernele Uniunii Sovietice, a Regatului Unit al Marii Britanii și Statele Unite ale Americii, pe care România l-a recunoscut ca atare prin Decretul-Lege nr. 118/1991 și OUG nr. 214/1999.
Astfel, în acest context istoric nefavorabil țării noastre, reprezentanții Statului R. la inițiativa Comisiei Aliate de Control pentru România au dispus în baza Ordinelor nr._ din 31 decembrie 1944 al Ministerului de Interne și nr._-S al Direcției Generale a Poliției, ridicarea de la domiciliu a tuturor etnicilor germani, bărbați cu vârsta cuprinsă între 17-45 de ani și femei cu vârsta între 18-30 de ani și internarea lor în lagăre de muncă situate pe teritoriul fostei URSS, în scopul reconstrucției acestei țări începând cu data de 15 ianuarie 1945 și până la 01 noiembrie 1949.
Ori, în aceste condiții, S. R., după abolirea regimului comunist, a înțeles să recompenseze și să repare prejudiciul moral suferit de cetățenii săi de etnie germană, deportați în fosta URSS în lagăre de muncă, pe criterii exclusiv etnice, alături de alte categorii de persoane care au avut de suferit de pe urma regimului comunist, aspect care transpare atât din expunerea de motive înaintată de Guvernul României cu ocazia depunerii în Parlament a proiectului de lege privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 (P.L.- x nr. 400/2008) cât și din întreg ansamblul dispozițiilor Legii nr. 221/2009.
Faptul că este așa rezultă din analiza dispozițiilor art. 1 din Decretul-Lege nr. 118/1990, care a recunoscut, printre altele și persoanelor deportate în străinătate, după data de 23 august 1944, anumite drepturi, acordându-le în acest sens o indemnizație lunară.
Mai mult, caracterul politic al măsurii deportării în fosta URSS a cetățenilor români de etnie germană pe care S. R. l-a recunoscut ca atare, rezultă și din prezentarea de către Președintele României în Parlament la data de 17 decembrie 2006 a Raportului Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România – așa numitul Raport T. – în cuprinsul căruia se reține că „în acest context politic avea să se desfășoare deportarea în URSS a zeci de mii de sași și șvabi din ordinul Moscovei și cu complicitatea căpeteniilor comuniste din țară” – pagina 158.
În fine, caracterul politic al măsurii administrative luată împotriva reclamantei Folkend Chirstine (născută Sassler), constând în deportarea și supunerea la muncă forțată în URSS în perioada 15.01.1945 – 18.01.1950 este confirmat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc - așa cum reiese în mod expres din punctul de vedere formulat în prezentul dosar (f.68-70), în care se menționează că „ decizia de deportare a acestei categorii de cetățeni (români de etnie germană – n.n.) a aparținut Comisiei Aliate de Control pentru România, care a fost susținută de autoritățile române, prin M. Afacerilor Interne…”. Or, acest punct de vedere nu poate fi ignorat de instanță, fiind solicitat în raport de dispozițiile art.201 alineat 3 Cod de procedură civilă și în contextul în care Institutul are statut legal de instituție publică, aflată în subordinea Guvernului României, cu atribuții specifice de investigare științifică și identificare a crimelor, abuzurilor și încălcărilor drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România, acordate prin actul de înființare (HG nr. 1372/2009).
În speță s-a apreciat că nu poate fi reținută apărarea formulată de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. cum că măsura deportării nu s-ar încadra în perioada de aplicare a Legii nr. 221/2009, câtă vreme doar acest act normativ conține prevederi care permit recunoașterea caracterului politic al unei măsuri administrative, în timp ce OG nr. 105/1999, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr.189/2000, acordă unele măsuri reparatorii deportaților în străinătate pe perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, fără a recunoaște explicit caracterul politic al măsurii.
Mai mult, chiar dacă în majoritatea cazurilor măsura deportării a fost luată în luna ianuarie 1945, această măsură și-a produs efectele în perioada de aplicare a Legii nr. 221/2009, deportarea durând în timp și până în anul 1950, cum este chiar cazul defunctei Folkend Chirstine (născută Sassler).
Față de toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că măsura deportării cetățenilor români de etnie germană în fosta URSS în lagăre de muncă constituie o măsură administrativă cu caracter politic, care se include în sfera de reglementare a art. 4 al. 2 din Legea nr. 221/2009.
De altfel, aceasta este și practica judiciară constantă a mai multor Curți de Apel din țară cum ar fi: Curtea de Apel Pitești – dosar nr._ ; Curtea de Apel Oradea – dosar nr._, etc.
În speță, din actele dosarului a rezultat că defuncta reclamantă Folkend Chirstine, născută la data de 25.12.1926 cu numele Sassler, a fost ridicată de miliție în luna ianuarie 1945 din localitatea de domiciliu Orăștie, judetul H. și, împreună cu alți cetățeni români de etnie germană, au fost încărcați în vagoane de transport animale (tip bow-vagon) și transportați în condiții inumane, fără încălzire, fără apă și hrană, decât ce și-au asigurat călătorii, fără condiții minime de igienă, închiși pe dinafară, timp de 3 săptămâni, până în regiunea Dombas, localitatea Dzerjinsk din fosta URSS, situată actualmente pe teritoriul Republicii Ucraina, fiind internată obligatoriu într-un lagăr de muncă împrejmuit cu garduri de sârmă ghimpată și aflat sub pază militară.
Pe toată perioada deportării, reclamanta, alături de toți ceilalți, a suferit de frig și de foame, locuind câte 80 de persoane în barăci improvizate, neîncălzite și insalubre, pline de purici și ploșnițe și fără a avea acces la condițiile de igienă minimă, la servicii medicale, nefiindu-le permis a lua legătura cu familiile lor.
Din lagăr, erau escortați sub pază armată până la locul de muncă, care, în cazul reclamantei era mina de cărbune din apropiere, unde se lucra în condiții foarte grele, în galerii înguste, la temperaturi extreme și fără vreun echipament de protecție, doar cu târnăcopul și lopata. Cu toate acestea, aveau obligativitatea de a realiza norma zilnică, sub amenințarea cu bătaia, pentru munca prestată nefiind deloc remunerați.
Pe toată perioada deportării reclamanta, împreună cu restul etnicilor germani deportați, au primit o hrană mizeră și insuficientă, constând în varză murată, murături sărate, diverse fierturi și pâine, care a condus în scurt timp la slăbirea organismului și îmbolnăvirea acestora.
Din cauza acestor condiții inumane, mulți dintre cei deportați au murit, iar majoritatea au rămas cu sechele fizice sau psihice pentru tot restul vieții, inclusiv reclamanta, care a fost repatriată în luna ianuarie 1950, respectiv după 5 ani și 3 zile de muncă forțată, iar ca urmare a frigului îndurat în acea perioada si a condițiilor de muncă, bolile dobândite în lagăr (tifos, tuberculoză) s-au cronicizat (f.80).
A mi constata prima instanță că nici defuncta Folkend Chirstine și nici fiica sa, reclamanta S. Karin M. nu au primit măsuri reparatorii din partea Statului R., cu toate că datorită situației în care s-a aflat a avut de suferit atât fizic cât și politic, fiindu-i încălcată o . libertăți fundamentale ale omului, consfințite la momentul faptelor de art.2, 4, 5, 9, 13 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și care au fost preluate ulterior atât de Convenția EDO în cuprinsul art.4, 5, 10 și 14 cât și de actuala Constituție a României, făcând obiectul de reglementare al art.23, 34, 41, 42 și 53.
Referitor la posibilitatea de a acorda reclamantei despăgubiri pentru daunele morale suferite, ca urmare a deportării, împrejurare în care acesteia i-au fost încălcate mai multe drepturi fundamentale ale omului, astfel cum au fost consfințite de art. 2, 4, 5, 9, 13 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, și care au fost preluate ulterior atât de Convenția EDO în cuprinsul art. 4, 5, 10 și 14 cât și de actuala Constituție a României, făcând obiectul de reglementare al articolelor 23, 34, 41, 42 și 53, instanța raportat la dispozițiile art. 330 indice 7 al. 4 cod procedură civilă, a avut în vedere soluția pronunțată în Recursul în interesul legii, ce face obiectul Deciziei nr.12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație, potrivit căruia s-a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 al.1 lit.a teza I-a din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării acestor decizii în Monitorul Oficial, respectiv 15.11.2010.
Mai mult, din considerentele acestei decizii, s-a reținut, printre altele, că dispozițiile Convenției EDO nu se aplică în cazul unei proceduri judiciare ce tinde la recunoașterea unui drept, care nu mai are nici un fundament legal în legislația internă a unui stat semnatar al Convenției la data pronunțării hotărârii, o soluție contrară echivalând cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.
Față de aceste motive, capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale în cuantumul total precizat de 700.000 Euro, a fost respins ca inadmisibil.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta S. K. M., care a solicitat modificarea sentinței și admiterea acțiunii astfel cum a fost precizată în sensul acordării daunelor morale, și pârâții S. R. prin M. Finanțelor P. și P. de pe lângă T. H. care au solicitat respingerea acțiunii în întregime susținând că măsura deportării nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Recursul reclamantei a fost întemeiat în drept pe disp. art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
Recursurile pârâtului M.F.P. și al Parchetului de pe lângă T. H. au fost întemeiate în drept pe disp. art. 304 pct. 9 și art. 304 ind. 1 C. proc. civ.
CURTEA, analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate constată următoarele:
Reclamanta a sesizat instanța cu o acțiune prin care a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii administrative constând în ridicarea sa de la domiciliu din Orăștie, în URSS, în perioada 15.01.1945 – 18.01.1950, unde a fost supus unui regim drastic în lagăr.
Temeiul de drept al cererii de chemare în judecată a rămas Legea 221/2009, în ceea ce privește petitul formulat în principal, respectiv caracterul politic al măsurii administrative, lege a cărei titulatură este neechivocă în sensul că are în vedere condamnările și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 3 din Legea 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe actele normative enumerate limitativ la literele a-f. În cazul acestor măsuri administrative, instanța nu mai este îndrituită să cerceteze dacă faptele imputate persoanei au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, legiuitorul considerând că toate faptele enumerate în aceste texte de lege au urmărit un astfel de scop.
Măsura la care a fost supusă reclamanta, respectiv supunerea la muncă forțată, nu se încadrează în prevederile limitative ale art. 3 lit. a-f din Legea 221/2009.
Pentru ca această măsură să fie considerată măsură administrativă cu caracter politic, era necesar ca reclamanta să dovedească, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. 2 coroborat cu art. 1 alin. 3 din Legea 221/2009, că prin săvârșirea unor fapte anterioare, ea și antecesoarea sa au urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din OUG 214/1999, și anume persoana respectivă să fi participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România la data de 6 martie 1945 și că datorită acestor acțiuni s-a luat măsura administrativă față de persoana în cauză.
Art. 2 alin. 1 din OUG 214/1999, la care face referire textul de lege citat anterior, prevede că constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop:
- exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politica;
- susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;
- propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii fata de aceasta;
- acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forța a regimului comunist;
- respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;
- înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limba ori de religie, de apartenența sau opinie politica, de avere ori de origine socială.
Astfel, în determinarea faptelor considerate politice este utilizat criteriul subiectiv ce are în vedere mobilul urmărit de autorul faptei săvârșite în perioada regimului comunist, acest scop fiind de exprimare a protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la data de 22 decembrie1989. Pentru a se admite acțiunea reclamantei era necesar ca în speță, aceasta să dovedească că mama acesteia a săvârșit fapte care au avut unul din scopurile enumerate la art. 2 alin. 1 din OUG 214/1999, ceea ce tribunalul corect a reținut.
Din actele depuse la dosarul cauzei, instanța de recurs nu poate reține că reclamanta a desfășurat activități care să urmărească scopurile anterior arătate, și anume nu rezultă că ar fi participat la acțiuni de împotrivire la regimul comunist instaurat în România la data de 6 martie 1945. Din nici o probă administrată în cauză nu rezultă că aceasta și-ar fi exprimat protestul față de dictatura comunistă sau că ar fi avut manifestări contrare regimului de atunci, ori că prin activitatea desfășurată a dorit să-și exprime protestul împotriva dictaturii, a abuzului de putere și al nerespectării drepturilor omului, astfel încât măsura deportării în străinătate, luată în ianuarie 1945, nu poate avea caracter politic în sensul legii speciale, cu atât mai mult cu cât a fost luată anterior instaurării regimului politic la care se referă legea specială (6 martie 1945).
Indiferent că este vorba de prizonierat de război, internare în lagăr de muncă și deportare în URSS, sau de supunere la muncă forțată, considerentele de mai sus care justifică lipsa caracterului politic al acestei măsuri, în sensul Legii 221/2009, sunt valabile. Greșit a reținut instanța de fond, în sensul că măsurile la care a fost supusă reclamanta, fie că este vorba de luarea măsurii reținerii ca prizonieri de război, de deportare în URSS și ducerea la muncă forțată în URSS, au caracter politic în sensul Legii 221/2009, așa cum acest caracter a fost privit de legiuitor în art. 1 alin. 3 din lege.
Dacă este vorba de privare de liberate și ducere la muncă forțată, măsura ar putea fi încadrată în art. 1 alin. 1 lit. b sau d din aceeași OUG 105/1999, care se referă la persoane private de liberate în lagăre de concentrare sau la persoane care au făcut parte din detașamentele de muncă forțată. Acest act normativ are în vedere perioada 6 septembrie 1940- 6 martie 1945, deci măsura luată în ianuarie 1945 se încadrează exact în perioada de referință a acestei legi, iar motivele etnice pentru care a fost luată măsura sunt evidente, mama reclamantei fiind etnic german.
Din cele arătate mai sus rezultă că voința legiuitorului care a adoptat Legea 221/2009 a fost aceea de a reglementa exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de S. comunist instaurat la 6.03.1945, prin guvernul P. G., or măsurile care au fost luate anterior acestei date nu puteau viza răsturnarea acestui regim politic, fiind evident că, măsurile luate în speță au avut legătură directă cu înfrângerea României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii și a celorlalte Națiuni Unite. În urma acestui război s-a încheiat Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944 între guvernul român pe de o parte, și guvernele Uniunii Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte, decizia de deportare aparținând Comisiei Aliate de Control pentru România, deportarea cetățenilor români de etnie germană și maghiară, în URSS, nefiind prevăzută în Convenția de Armistițiu.
Față de cele arătate mai sus, se constată că instanța de fond a dat o interpretare greșită prevederilor legii speciale, deportarea realizată de armata
(continuarea deciziei civile nr. 632/2012 pronunțată în dosar nr._ )
sovietică cu privire la cetățenii români de etnie germană și maghiară nu se încadrează în dispozițiile Legii 221/2009, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 3 raportat la art. 304 ind. 1 cod pr. civilă, recursul reclamantei urmând a fi respins ca nefondat, iar recursurile pârâților admise cu consecința respingerii în totalitate a acțiunii reclamantei. Este evident că nu pot fi acordate daune morale reclamantei cu atât mai mult cu cât măsura deportării nu constituie o măsură cu caracter politic în sensul Legii 221/2009.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Admite recursurile declarate de către pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. H. și P. de pe lângă T. H. împotriva sentinței civile nr. 226/2012 pronunțată de T. H. în dosar civil nr._, pe care o modifică în sensul că respinge în întregime acțiunea civilă formulată de către reclamanta def. Folkend Christine și continuată de S. K..
Respinge recursul declarat de reclamanta def. Folkend Christine prin moștenitor S. K. – M. împotriva aceleiași sentințe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 6.12.2012.
Președinte, A. N. | Judecător, C. G. N. | Judecător, M. F. C. |
Grefier, M. R. |
Redc. CGN/7.12.2012
Tehn. E.H./04.01.2013
2 ex
jud. fond: I.E. I.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 793/2016. Curtea de Apel ALBA IULIA | Acţiune în constatare. Decizia nr. 627/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
