Acţiune în constatare. Decizia nr. 627/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 627/2012 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 06-12-2012 în dosarul nr. 627/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 627/2012
Ședința publică de la 06 Decembrie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. N.-președinte secție
Judecător C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Grefier M. R.
M. Public a fost reprezentat prin procuror A. P. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia
Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de reclamanții C. A. A. și D. C. M., de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin D.G.F.P. Hunedoara împotriva sentinței civile nr. 173/2012 pronunțată de T. Hunedoara în dosar civil nr._ .
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează procedura legal îndeplinită, faptul că recursurile sunt scutite de la plata taxelor judiciare și s-a depus întâmpinare din partea pârâtului M.F.P. la recursul reclamanților. Părțile solicită judecarea în lipsă.
Reprezentanta Ministerului Public arată că nu are cereri de formulat.
Instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de admitere a recursului declarat de reclamanți doar în ce privește împrejurarea că instanța de fond nu s-a pronunțat pe măsura internării tatălui reclamanților în colonia de muncă în perioada 7.02.1961-7.02.1964, deși în considerente a făcut vorbire despre acest aspect; măsura a fost luată în urma condamnării prin ultima sentință penală, și dispusă când a fost eliberat din penitenciar, având legătură cu caracterul politic al condamnării acestuia. În ce privește daunele orașe, arată că acestea nu mai pot fi acordate față de declararea neconstituționalității art. 5 din lege.
Cu privire la recursul pârâtului M. Finanțelor P., pune concluzii de respingere a acestuia. Arată că măsura administrativă a strămutării are caracter politic, instanța motivând corect această cerere, și că toate acele condamnări penale aplicate tatălui reclamanților au de drept caracter politic. În ce privește cheltuielile de judecată, pârâtul a fost corect obligat la plata acestora.
Față de actele dosarului și cele invocate, instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursurilor civile de față,
P. acțiunea civilă înregistrată sub nr._ și precizată ulterior (f.77-82, 90-94,115-116, 258 dosar fond) reclamații C. A. A. și D. C. M. au chemat în judecată pe pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al condamnărilor numitului C. A. dispuse prin sentința penală nr. 491/1949 a Tribunalului M. Sibiu și prin sentința penală nr. 720/1957 a Tribunalului M. al Regiunii a 3-a Militară Cluj precum și al măsurii administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu al acestuia în localitatea Agăș, jud. Bacău.
S-a mai cerut obligarea pârâtului la plata sumei de_ euro cu titlul de daune morale.
S-au cerut cheltuieli de judecată.
În drept acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 și ale art. 21-23,147 din Constituția României, art. 504-506 C. pr civilă și art.6 alin 6, 69, 72, 252, 253, 257,1349 și 1357 din Noul Cod Civil.
P. sentința civilă nr. 173/2012, T. Hunedoara a admis în parte acțiunea precizată a reclamanților C. A. A. și D. C. M., formulată împotriva pârâtului S. R. reprezentat prin M. Finanțelor P. și în consecință:
A constatat caracterul politic atât al condamnării numitului C. A., la pedeapsa de 4 ani de închisoare corecțională, dispusă prin sentința penală nr.491/1949 a Tribunalului M. Sibiu și la pedeapsa de 9 ani muncă silnică și confiscarea averii, dispusă prin sentința penală nr.720/1957 a Tribunalului M. al Regiunii a III-a Militară Cluj, rămasă definitivă prin Decizia nr.339/1957 a Tribunalului Suprem - Colegiul M., cu consecința aplicării prevederilor art.6 din Legea nr.221/2009, cât și al măsurii administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu al acestuia, în localitatea Agăș, județul Bacău, pe perioada 10.11.1953 – 28.12.1954.
S-a respins în rest acțiunea.
A obligat pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P. să plătească reclamantei suma de 900 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut și motivat următoarele:
P. sentința penală nr. 491/1949 a Tribunalului M. Sibiu tatăl reclamanților numitul C. (C.) A. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare corecțională și 5000 lei amendă corecțională pentru delict de uneltire contra ordinei sociale prevăzute și pedepsite de art. 209 pct. 2 Cod penal, în sarcina acestuia s-a reținut că în anul 1946 C. A. a început să activeze în folosul unei organizații subversive ce era în curs de organizare în regiunea A. – Hunedoara și care avea ca scop răsturnarea prin violență a ordinii sociale și politice existentă în Stat.
S-a mai reținut în sarcina sa că la propunerea unui anume Brindescu a acceptat să plătească cotizații și să strângă ajutoare bănești și alimente pentru ajutorarea deținuților politici închiși la Aiud pentru activitate subversivă. S-a mai reținut că tatăl reclamanților a pus în legătură pe Brîndescu cu doi cunoscuți legionari din . întreținut legătura cu legionarul C. P. (f.14-15). Potrivit biletului de liberare nr.4088/1953 întocmit de Penitenciarul C. tatăl reclamanților a executat pedeapsa sa aplicată din 10.07._53, prestând diferite munci la canalul D. - Marea N..
Și pentru că nu fusese destul pe perioada 10.11._54 față de C. A. s-a dispus măsura administrativă a strămutării în localitatea Agăș, jud. Bacău unde i s-a fixat domiciliul obligatoriu.
Ulterior, pentru că rămăsese un element indezirabil regimului comunist tatăl reclamanților a fost condamnat prin sentința penală nr. 720/1957 a Tribunalului M. a Regiunii a 3-a Cluj definitivă prin decizia nr. 339/1957 a Tribunalului Suprem – Colegiul M. la pedeapsa de 9 ani muncă silită și confiscarea averii personale, pentru crimă de trădare prevăzut și pedepsită de art. 186 al.2 Cod penal.
În sarcina lui C. A. se reține că pe perioada_44 a fost internat în lagărul de la Buchenvald după care împreună cu alți legionari s-a pus în slujba Statului german primind misiunea de a reveni în țară și de a reorganiza legionarii în scopul de a înlesni și de a ajuta frontul german împotriva armatelor sovieto - române. Astfel a plecat spre Cluj unde cu o echipă de câteva persoane a trecut frontul prin regiunea comunei Florești, după care s-a dus acasă la părinții săi (f.176, 179).
Potrivit biletului de liberare nr. 0756/196 eliberat de Penitenciarul Aiud tatăl reclamanților a fost încarcerat la 10.02.1956 și până la 07.02.1961 când ar fi trebuit pus în libertate ca urmare a expirării pedepsei (f.33). Cu toate acestea prin Ordinul MAI nr._/1961 C. A. a fost internat în Penitenciarul Periprava pe o durată de 36 luni din 07.02._64. Pe toată durata anchetelor penale cât și pe perioada executării pedepselor aplicate tatăl reclamanților nu a beneficiat de drepturile specifice persoanelor condamnate, a fost bătut și umilit, pus în fața plutonului de executare fapt ce a condus la multiple traume fizice și psihice. Astfel acesta s-a întors din penitenciar bolnav, suferind de reumă, și având plămâni afectați (f.126). Familia sa nu a știut nimic de soarta lui primind încurajări spirituale doar de la Părintele A. B. de la mânăstirea P. care prin harul său și clarviziune i-a confirmat că C. A. trăiește.
În mentalul colectiv al comunității locale unde a trăit și C. A. a fost văzut ca un martir, un om de o aleasă educație fiind învățător și care și–a ajutat semeni, bucurându-se de respectul tuturor. Cu toate acestea, atât el cât și familia sa, au avut de suferit de pe urma condamnărilor sale, astfel că după ieșirea din închisoare C. A. pentru a putea să-și întrețină familia a fost nevoit, în ciuda stării de sănătate precară să muncească fizic sub nivelul calificării sale profesionale, cărând cu roaba diverse materiale la Uzina de Preparație Gura Barza. În timpul detenției casa familiei a fost ocupată de școala din localitate, familia lui C. A. fiind nevoită să se înghesuie în niște dependințe.Tot atunci soția sa a fost nevoită să lucreze ca și femeie de serviciu la școală pentru a-și putea întreține copii, fiind concediată când soțul său a fost liberat din penitenciar.
Și reclamanții, în calitate de copii ai unui condamnat politic, au avut de suferit, neputând avea acces la o educație superioară ca urmare a dosarului „cu origine nesănătoasă”.
De altfel, era de notorietate faptul că atât cei care erau considerați dușmani ai regimului comunist cât și familiile lor suportau repercusiuni de natură să le afecteze viața de familie și socială normală, liberă și la adăpost de orice privațiuni injuste ori încălcări ale dreptului la pregătire școlară și profesională, la un loc de muncă stabil, la respectul și accesul la o anumită poziție în societate, valori morale ce sunt considerate importante și ocrotite juridic în orice societatea democratică guvernată de principiile statului de drept.
Pentru toate suferințele fizice și psihice pe care C. (C.) A. le-a suportat împreună cu familia sa ca urmare a condamnării, acesta a beneficiat pe perioada 1990-1994 de o indemnizație modică lunară în baza Decretului - Lege nr.118/1990 (f. 34, 268).
Față de aceste considerente și având în vedere concluziile Asociației Foștilor Deportați Politici Hunedoara (f.113 dosar fond), instanța în baza art.1 al.2 din Legea nr.221/2009 a constatat caracterul politic atât al ambelor condamnări aplicate tatălui reclamanților cât și al măsurii administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu în localitatea Agăș, jud. Bacău pe perioada 10.11._54, cu consecința aplicării art. 6 din Legea nr. 221/2009.
În ceea ce privește posibilitatea acordării de despăgubiri reclamanților pentru prejudiciul moral suferit de C. A. și familia sa urmare a încălcării unor drepturi fundamentale ale omului consfințite de art.3, 5, 7, 9, 10, 11, 12, 17, 19, 20 și 26 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și preluate ulterior în conținutul art.5, 6, 9, 13, 14 din CEDO și art.1 din Protocolul nr.1 la aceasta, drepturi ce își regăsesc ocrotire juridică și în conținutul art.22, 23, 24, 29, 32 și 44 din Constituția României revizuită, instanța raportat la dispozițiile art. 330 indice 7 al.4 cod procedură civilă, a avut în vedere soluția pronunțată în Recursul în interesul legii, ce face obiectul Deciziei nr.12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație, potrivit căruia s-a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 al.1 lit.a teza I-a din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării acestor decizii în Monitorul Oficial, respectiv 15.11.2010.
Mai mult, din considerentele acestei decizii s-a reținut, printre altele, că dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului nu se aplică în cazul unei proceduri judiciare ce tinde la recunoașterea unui drept, care nu mai are nici un fundament legal în legislația internă a unui stat semnatar al Convenției la data pronunțării hotărârii, o soluție contrară echivalând cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.
Față de aceste considerente capătul de cerere privind acordarea daunelor morale în sumă de 1300.000 euro a fost respins ca inadmisibil.
În baza art. 274 C. proc. civilă, pârâtul a fost obligat să plătească reclamanților suma de 900 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorar de avocat (f.75 dosar fond).
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În expunerea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., reclamanții arată în esență că se impune acordarea despăgubirilor morale, față de prevederile art. 20 din Constituția României și art. 5 par. 5 din CEDO, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și constatarea caracterului politic al internării forțate în colonia de muncă Periprava în perioada 1961 – 1964.
Pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. susține în esență că acțiunea trebuia respinsă ca nefondată, faptele de condamnare invocate de reclamanți fiind încadrate în cele enumerate în mod expres și limitativ la art. 1 alin. 2 și nu se mai impune constatarea caracterului politic al condamnării.
De asemenea, pârâtul susține, referitor la constatarea caracterului politic al măsurii administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu în loc. Agăș, că nu se încadrează în prevederile art. 1, 3 din Legea nr. 221/2009 întrucât nu a urmărit scopurile prevăzute de art. 2 din OUG nr. 214/1999.
Pârâtul mai susține că, cheltuielile de judecată nu pot fi acordate întrucât nu sunt îndeplinite cerințele art. 274 Cod pr. civ.
Verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate, Curtea constată recursurile nefondate, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 147 alin. 4 din Constituție, Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, astfel încât de la data publicării în Monitorul Oficial, decizia CCR 1358/2010 a devenit obligatorie. În aceste condiții nu pot fi reținute aserțiunile pe care reclamantul le face în cadrul cererii de recurs, în sensul că această decizie nu ar trebui aplicată întrucât acțiunea a fost introdusă înainte de pronunțarea deciziei.
Față de precizările de mai sus, în condițiile în care legiuitorul român nu a pus dispozițiile declarate neconstituționale, în acord cu constituția, în cadrul termenului arătat, art. 5 din legea nr. 221/2009 are în prezent următorul conținut:
„Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară".
Litera a) din articolul 5, care constituia temeiul de drept al acțiunilor introductive, nu mai există deoarece textul legal s-a declarat neconstituțional conform celor arătate mai sus.
Din punctul de vedere al efectelor produse, există identitate între situația în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală este declarată neconstituțională iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legală în acord cu constituția.
La soluționarea unui proces în care nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel moment. În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite, în momentul intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca neconstituționale a unui text de lege, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea în forma nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie. Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după ., precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea sau declararea ca neconstituțională a legii vechi. Evident, printre acestea sunt și situațiile durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se produce sub imperiul legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziția din legea ulterioară se aplică și efectelor actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
Concluzia celor arătate este aceea că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă" (forma legii după data de la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
Într-o altă ordine de idei, dar în același sens, trebuie observat că instanțele pot sesiza Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei dispoziții din aceasta, doar în situațiile în care respectiva lege sau dispoziție sunt incidente într-un proces în curs, indiferent dacă acesta se judecă în fond în apel sau în recurs. Or, în măsura în care legea sau textul de lege vizate, sunt declarate neconstituționale, cele stabilite prin decizia Curții Constituționale sunt obligatorii și de imediată aplicare, de la data publicării în Monitorul Oficial, atât în procesul care a determinat sesizarea Curții Constituționale cât și în celelalte procese aflate pe rolul instanțelor (în fond, în apel ori în recurs) al căror raport juridic era reglementat de dispozițiile legale declarate neconstituționale.
Este adevărat că instanțele trebuie să dea eficiență prevederilor Convenției dar acest lucru este posibil doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin convenție. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională ea nu mai există și prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Art. 20 alin. 2 din Constituția României cu titulatura „Tratatele internaționale privind drepturile omului" stabilește următoarele:
„Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
„Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan juridic.
Faptul că din punct de vedere juridic lucrurile stau în modul arătat mai sus rezultă și din Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei. Dată fiind similaritatea situațiilor, aprecierile Curții Europene din hotărârea menționată, sunt valabile și în speța de față. Decizia de admisibilitate pronunțată de Curtea Europeană în speța arătată, acordă o importanță deosebită faptului că atunci când o normă din dreptul intern este declarată neconstituțională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părțile proceselor aflate pe rolul instanțelor, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept. Curtea Europeană consideră că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât, deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului. În fine, Curtea Europeană observa, la momentul respectiv, că noțiunea de discriminare prevăzută în art. 14 din Convenție, nu era una autonomă, astfel că dacă nu avea loc o încălcare a art. 1 din Protocolul I, nu se putea face aplicarea art. 14.
În prezent, chiar dacă se pleacă de la premisa că interzicerea discriminării prin art. 14 a devenit un drept la nediscriminare autonom și necondiționat de un alt drept garantat prin Convenție, nu este posibilă tranșarea litigiului prin raportare la un alt obiect și o altă cauză.
Se reține, că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de ICCJ în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Nu se poate spune că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. 4 din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut nici un element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unul alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
Or, în speță, nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu este titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în Monitorul Oficial, la 15.11.2010, nu exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul acestuia.
P. urmare, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în prospectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Critica referitoare la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic a măsurii administrative la care a fost supus tatăl reclamanților – privarea de libertate și internarea forțată în colonie de muncă – penitenciar Periprava – în perioada 07.02.1961 – 07.02.1964, este vădit nefondată, întrucât reclamații au formulat precizări ale acțiunii introductive de instanță și prin nici o precizare acest capăt de cerere nu a mai fost solicitat.
În concluzie, instanța de fond, corect prin hotărârea atacată, a arătat petitele cu care a rămas învestită după precizările depuse la dosar și pe care le-a soluționat, respectând dispozițiile art. 129 C. proc. civ..
Cu referire la recursul declarat de către pârâtul S. R., se rețin următoarele:
Soluția dată capătului de cerere privind constatarea caracterului politic este temeinică și legală, criticile formulate în acest sens de către S. R. nu pot fi primite.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009 constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Potrivit alin. 2 lit. a al art. 1 din același act normativ, constituie de drept condamnări cu caracter politic, condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în:
a)… art. 207-209, 284 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare;
Norma juridică cuprinsă în art. 1 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 are caracter obiectiv, fiind independentă de subiectele raportului juridic concret, prevăzând în mod abstract că orice condamnare dispusă pentru faptele prev. în art. 267 Cod penal are caracter politic.
În cadrul raporturilor juridice concrete, subiectul care se consideră beneficiarul acestei norme juridice trebuie să facă dovada că măsura politică a condamnării luată față de el se încadrează în prevederile art. 1 din Legea nr.221/2009, situație în care legea prezumă caracterul politic și nu mai este necesar să-l dovedească.
În mod corect prima instanță a constatat că situația concretă a antecesorului reclamanților se încadrează în această prevedere și ca urmare, condamnările luate față de acesta au caracter politic și se impune a fi constatat de instanță. Instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, astfel că, criticile aduse de pârât nu pot fi primite.
Temeiul de drept al cererii de chemare în judecată este Legea 221/2009, în ceea ce privește petitul formulat în principal, respectiv caracterul politic al condamnării suferite, lege a cărei titulatură este neechivocă în sensul că are în vedere condamnările și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 1 alin 1 din Legea 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic: „orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
Astfel, conform art. 1 alin 3 din aceeași lege, „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.”
Art. 2 alin. 1 din OUG 214/1999, la care face referire textul de lege citat anterior, prevede că constituie infracțiuni săvârșite din motive politice, infracțiunile care au avut drept scop:
- exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;
- susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;
- propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;
- acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;
- respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;
- înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
P. urmare, în determinarea faptelor considerate politice este utilizat criteriul subiectiv ce are în vedere mobilul urmărit de autorul faptei săvârșite în perioada regimului comunist, acest scop fiind de exprimare a protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la data de 22 decembrie 1989. Pentru a se admite acțiunea reclamanților, era necesar ca în speță aceștia să dovedească că antecesorul lor a săvârșit fapte care au avut unul din scopurile enumerate la art. 2 alin. 1 din OUG 214/1999, ceea ce T. nu a reținut.
Măsura administrativă la care a fost supus tatăl reclamanților, de stabilire a domiciliului obligatoriu, se încadrează în dispozițiile art. 4 alin. 2 coroborat cu art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009.
Pentru ca aceste măsuri să fie considerate condamnări cu caracter politic era necesar ca reclamanții să dovedească, potrivit textelor legale precitate, că prin săvârșirea faptei, antecesorul lor a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 al. 1 din OUG nr. 214/1999 și anume persoana respectivă să fi participat la acțiunea de împotrivire și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România la data de 6 martie 1945 și că datorită acestor acțiuni s-a luat măsura administrativă față de persoana în cauză.
Măsura administrativă s-a luat față de tatăl reclamanților pentru fapte exercitate ulterior anului 1945, deci după instaurarea regimului comunist în România, respectiv pentru calitatea sa de legionar, calitate în care a întreprins activități împotriva regimului comunist instaurat în România.
Din înscrisurile depuse la dosarul de fond, începând cu fila 10 – 135, rezultă că după 23 august 1944, C. A., antecesorul reclamanților, a mai avut activitate legionară și manifestări ostile regimului comunist.
Astfel, din actele depuse la dosarul cauzei, instanța de recurs reține că tatăl reclamanților a desfășurat activități care să urmărească scopurile anterior arătate, și anume că ar fi participat la acțiuni de împotrivire la regimul comunist instaurat în România la data de 6 martie 1945. Din probele administrate în cauză rezultă că antecesorul reclamanților și-ar fi exprimat protestul față de dictatura comunistă și că ar fi avut manifestări contrare regimului de atunci, respectiv că prin activitatea desfășurată a dorit să-și exprime protestul împotriva dictaturii, a abuzului de putere și al nerespectării drepturilor omului, astfel încât măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu are caracter politic în sensul legii speciale, și, cu atât mai mult cu cât reclamanții au a probat în fața instanței efectuarea cercetărilor penale de către organele speciale ale securității din acea vreme și judecarea cauzei de către instanțele militare.
Față de cele arătate mai sus, se constată că instanța de fond a dat o interpretare corectă prevederilor legii speciale, prin urmare, toate criticile aduse sentinței atacate sunt nefondate.
Susținerile pârâtului referitoare la cheltuielile de judecată nu pot fi primite, instanța de fond aplicând corect prevederile art. 274 C. proc. civ..
Conform art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenții este obligată să plătească celeilalte părți cheltuielile de judecată. Instanța de fond a admis în parte cererea reclamantei, motiv pentru care a obligat pârâtul la plata parțială a cheltuielilor de judecată, respectiv la suma de 600 lei din totalul de 1100 lei, reprezentând onorariul avocatului ales, conform chitanțelor depuse la dosar. La data promovării acțiunii, Legea 221/2009 prevedea dreptul la daune morale pentru condamnările sau măsurile administrative cu caracter politic din perioada regimului comunist.
În cursul procesului, S. R. prin M. Finanțelor P., a ridicat excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 și, ca urmare a declarării neconstituționalității acestui text legal, capătul de cerere privind daunele morale a fost respins.
(continuarea deciziei civile nr. 627/2012 pronunțată în dosar nr._ )
Într-o societate de drept, S. trebuie să garanteze securitatea raporturilor juridice și să fie întâiul subiect de drept care să respecte acest principiu. Invocând el însuși excepția de neconstituționalitate a unei dispoziții pe care tot S., prin organele abilitate, o adoptase anterior și care a provocat acțiunea de față, Curtea consideră că nu poate fi înlăturată culpa pârâtului în efectuarea cheltuielilor de judecată, cu atât mai mult cu cât cele chitanțe sunt datate anterior pronunțării deciziilor Curții Constituționale.
Pe cale de consecință, pârâtul nu poate fi absolvit de la plata cheltuielilor de judecată pe care reclamanții le-au făcut promovând acțiunea de față, corect fiind obligat la plata acestor cheltuieli.
Pentru considerentele expuse, Curtea va respinge ambele recursuri, în baza art. 312 C. proc. civ.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanții C. A. A., D. C. M. și de către pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. Hunedoara împotriva sentinței civile nr. 173/2012 pronunțată de T. Hunedoara în dosar civil nr._ .
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 6.12.2012.
Președinte, A. N. | Judecător, C. G. N. | Judecător, M. F. C. |
Grefier, M. R. |
Redc. CGN/7.12.2012
Tehn. EH/03.01.2013
2 ex.
jud. fond: I.E. I.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 632/2012. Curtea de... | Rectificare carte funciară. Decizia nr. 16/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
